Semnalăm cu deosebită bucurie apariţia recentă, la Editura Făclia din Oradea, a volumului O expunere asupra Mărturisirii de credinţă baptiste de la 1689, autor Samuel E. Waldron. Cartea, tipărită în condiţii grafice de excepţie, este un instrument deosebit de util în studiul detaliat al doctrinelor creştine, aşa cum au fost expuse în Mărturisirea de credință baptistă de la Londra din 1689. Redăm mai jos câteva fragmente din anexa acestei lucrări:
Mărturisirea baptistă de la 1689 (cunoscută şi drept cea de-a Doua Mărturisire baptistă de la Londra) a fost standardul recunoscut al baptiştilor particulari timp de aproape două secole după semnarea ei. Ea rămâne afirmaţia doctrinară a celor mai mulţi baptişti reformaţi în ziua de azi.
Mărturisirea de la 1689 a fost redactată pentru prima dată în 1677. Deşi a pretins loialitatea celor mai mulţi baptişti mai cunoscuţi ai vremii, ea pare să fi fost pregătită în principal de un anume William Collins, care a şi semnat-o în 1689. William Collins este mult mai puţin cunoscut decât semnatari precum Hanserd Knollys (care a semnat şi Prima Mărturisire de la Londra din 1644), William Kiffin şi Benjamin Keach (autor al mai multor cărţi care sunt încă disponibile). Mărturisirea a fost semnată în 1689, după ce providenţa a acordat un grad mai mare de libertate religioasă şi civilă baptiştilor englezi în anul precedent prin Revoluţia Glorioasă. Mărturisirea a fost adoptată în prima adunare generală a baptiştilor particulari din Anglia, cu reprezentanţi din 107 biserici prezenţi. (…)
Aceşti părinţi respectaţi în credinţă nu au acordat o importanţă deosebită originalităţii, ci au preţuit mai degrabă unitatea şi căile verificate ale doctrinei. Ei nu au fost prea buni sau prea inteligenţi sau atât de originali încât au trebuit să-şi afirme propria credinţă în felul lor specific. Nu, mai degrabă ei au dorit să îşi arate unitatea cu fraţii lor reformaţi şi puritani. În prefaţa la Mărturisire, când a fost publicată întâia oară în 1677, ei afirmă că scopul lor este să arate „acordul nostru sincer cu ei [prezbiterieni şi congregaţionalişti] în ce priveşte acea doctrină protestantă sănătoasă pe care au afirmat-o, cu dovezi atât de clare din Scripturi”.
Înţelepciunea arătată de aceşti părinţi baptişti e de admirat. Ar fi fost cel mai uşor lucru din lume pentru ei, persecutaţi cum fuseseră de mulţi dintre fraţii lor puritani, într-un dezacord hotărât cu privire la erorile lor, să reacţioneze punând între ei şi congregaţionalişti şi prezbiterieni o distanţă cât mai mare. Ei nu au făcut aşa ceva. Ei şi-au dat seama că noutatea este adesea doar un alt cuvânt pentru erezie. Ei s-au arătat a fi conştienţi de faptul că adevărata Biserică a lui Hristos este catolică (universală) în adevăratul sens. Astfel, ei au căutat să accentueze nu caracteristicile lor de partidă, ci unitatea lor cu creştinismul istoric.
De aici se pot extrage lecţii extraordinare pentru baptişti reformaţi în ziua de azi. Cât de adesea grupuri mici, izolate şi dispreţuite de baptişti reformaţi sau alţi creştini reformaţi au reacţionat supraaccentuând caracteristicile lor distinctive şi etalând o vulnerabilitate la tot felul de specificităţi şi excentricităţi! Astfel de lucruri au distrus mare parte sau întreagă utilitatea lor. E nevoie de acelaşi gen de catolicitate de spirit manifestată de primii noştri părinţi. Trebuie să accentuăm, fără să ne trădăm convingerile, unitatea noastră de spirit cu alţi creştini conservatori şi reformaţi. Nu avem voie să facem din fantezii, opinii, filozofii despre una sau alta standardul pentru apartenenţa la bisericile noastre, ci mai degrabă să cerem unitate în adevăr aşa cum este el afirmat în rezumatul adevărului scriptural dat nouă în Mărturisirea noastră (Filip. 2:1-4). (…)
Mulţi din tradiţia reformată au fost învăţaţi să-i considere pe toţi baptiştii ca arminieni, dar arminianismul în mod clar nu este o caracteristică baptistă. Unii baptişti moderni ar vrea să tragă concluzia că o caracteristică baptistă este o depreciere a Vechiului Testament şi a celor Zece Porunci, dar Mărturisirea de la 1689 depune o mărturie elocventă împotriva acestei idei. Caracteristicile baptiste în mod cert nu includ o concepţie anabaptistă cu privire la autorităţile civile. În comun cu fraţii lor reformaţi şi puritani, baptiştii particulari au respins arminianismul, antinomianismul şi anabaptismul.
Caracteristicile baptiştilor particulari erau, în primul rând, independenţa bisericii locale faţă de autoritatea ecleziastică ierarhică. În al doilea rând, ei credeau că biserica trebuia să fie alcătuită numai din cei ce-şi mărturiseau credibil credinţa în Isus Hristos. Ei aveau în comun aceste două caracteristici cu puritanii congregaţionalişti. O a treia caracteristică era, desigur, botezul credinciosului. O a patra caracteristică era o doctrină clară şi lipsită de ambiguitate cu privire la libertatea religioasă şi separarea dintre biserică şi stat. Toate acestea implicau o a cincea caracteristică. Ei susţineau o concepţie cu privire la legămintele divine care, deşi afirmând unitatea legămintelor divine, nu neglija superioritatea Noului Legământ şi diversitatea din cadrul acestor legăminte. Chiar şi aici însă, ei erau satisfăcuţi să definească legământul harului într-un limbaj identic cu cel al Mărturisirilor de la Westminster şi Savoy (7:2). Acestea sunt chestiunile majore care îi deosebesc din punct de vedere confesional pe baptiştii particulari şi reformaţi.
Volumul poate fi comandat de pe site-ul Editurii Făclia.
