Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău, şi nu lepăda învăţătura mamei tale: leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât. Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat, şi îţi vor vorbi la deşteptare! Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea Sunt calea vieţii. (Proverbe 6:20-23)
Avem aici sfatul împăratului Solomon, care, cu drept cuvânt, este socotit ca unul din cei mai înţelepţi oameni; în adevăr, cine ar vrea să întreacă în înţelepciune pe fiul lui David, împăratul lui Israel, ar trebui să fie foarte înţelept. Se cade deci să luăm aminte la cuvintele lui Solomon. Chiar celui mai înţelept dintre tineri îi este de folos să asculte ce are să-i spună un om încercat ca Solomon. Sunt dator, totuşi, să vă aduc aminte că Proverbele sunt insuflate de Unul mai mare decât Solomon, şi anume de Duhul Sfânt. Ele sunt nu numai nişte podoabe scoase din minele pământeşti, ci şi nişte comori căzute din înălţimile cereşti. Sfaturile care ni se dau aici sunt deci nu numai ale unui om înţelept, ci şi ale înţelepciunii dumnezeieşti, care ne vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voiţi să fiţi fii ai înţelepciunii? Atunci veniţi să vă aşezaţi la picioarele lui Solomon. Voiţi să fiţi înţelepţi duhovniceşte? Atunci veniţi să ascultaţi ce are să vă spună Duhul lui Dumnezeu prin gura unui om înţelept. Aş vrea să vă arăt că mulţi ajung să fie adevăraţi creştini prin pilda părinţilor lor.
Din nefericire, nu toţi au avut parte de astfel de părinţi. Sunt unii care, în copilăria lor, au avut parte de pildele rele şi n-au fost îndrumaţi spre bine de părinţii lor. S-au născut şi au crescut în familii stăpânite de tot ce era împotriva temerii de Dumnezeu; şi, totuşi, au fost scoşi din mijlocul răului (abia de ar fi în stare să spună cum), aşa cum a fost scos Avraam din Ur, din Haldeea.
Mă minunez de puterea nemărginită a harului lui Dumnezeu, care a lucrat cu astfel de oameni şi a făcut ca ei să fie, în familiile lor, cei dintâi care au primit pe Domnul Isus. Voi, aceia cu care aşa s-au petrecut lucrurile, se cade să mulţumiţi mult lui Dumnezeu pentru aceasta. Ar trebui să ţineţi seama mereu de acest lucru ca nu cumva copiii voştri să aibă de suferit aceleaşi pagube pe care le-aţi suferit voi. Fiindcă Domnul S-a uitat cu bunăvoinţă la voi, faceţi în aşa fel încât casele voastre să fie locuri sfinte pentru Domnul! Creşteţi-vă copiii în aşa fel încât să li se dea putinţa să slujească Domnului!
Sunt iarăşi mulţi alţii care n-au gustat îndeajuns binele preţios de care au avut parte prin educaţia evanghelică ce li s-a dat. După părerea mea, experienţa tatălui este cea mai bună dovadă pe care o poate avea un tânăr despre adevăr. Tatăl meu n-ar fi spus niciodată un neadevăr, îndeosebi fiului său. Dacă el, deci, după ce a slujit Domnului 50 de ani, ar fi descoperit că adevăratul creştinism se sprijină pe minciună, ar fi spus-o, dacă nu în gura mare la toată lumea, cel puţin fiului său la ureche: „Fiul meu, te-am dus în rătăcire. Am ajuns să văd că m-am înşelat”. Când însă nu de mult am văzut pe tatăl meu, el nu mi-a spus aşa ceva. Am vorbit despre credincioşia pe care i-a arătat-o Dumnezeu lui şi tatălui lui, iubitului meu bunic, acum răposat. De câte ori mi-au povestit amândoi că ei, într-o îndelungată viaţă de încercări, au găsit ca fiind adevărate toate făgăduinţele lui Dumnezeu!
În ce mă priveşte, n-aş fi fost atât de lipsit de judecată încât să mă bucur că şi copiii mei au apucat pe aceeaşi cale şi se silesc să predice cu toată puterea acelaşi adevăr a cărui vestire este bucuria mea, dacă aş fi ajuns la încredinţarea că mă aflu în rătăcire. Dragul meu, dacă ai un tată credincios cu adevărat, sileşte-te să vezi cât de adevărată este credinţa lui! El îţi spune lucrul acesta şi, în acelaşi timp, este pentru tine şi un martor sincer şi cinstit; de aceea te îndemn stăruitor să nu părăseşti pe Dumnezeul tatălui tău.
Cred iarăşi că una din cele mai gingaşe legături ale unui tânăr sau ale unei tinere este dragostea mamei. Cineva poate să ocolească legea tatălui, dar cine ar putea să calce în picioare dragostea mamei? Nu ştii cum se ruga ea cu tine şi pentru tine? Poate că ai încercat să te abaţi de la credinţă, dar amintirea mamei tale credincioase te-a oprit de la aceasta. Am auzit de cineva care a spus că, fără viaţa şi moartea mamei lui, el ar fi căzut în necredinţă. Da, unor astfel de dovezi greu poate să li se împotrivească cineva şi am nădejdea că n-ai să îndrăzneşti niciodată să nu ţii seama de ele. Îţi aduci aminte fără îndoială de răbdarea ei tăcută, când multe din cele ce se întâmplau în casă puteau s-o tulbure. Ştii bine cât de blândă şi de bună era ea când tu începeai să te superi şi să te mânii. Poate că nici nu-ţi închipui cât rău îi făcea şi câte nopţi nedormite îi pricinuia faptul că fiul ei nu iubea pe Dumnezeul ei. Te îndemn deci, pe temeiul iubirii pe care i-o porţi: dacă ai primit de la ea lucruri bune, păstrează-le şi nu le arunca! Şi dacă n-ai avut de la ea cine ştie ce lucruri deosebite, cel puţin sinceritatea şi iubirea ei duioasă să te încredinţeze că în credinţa ei după Scriptură este adevăr. Nu asculta deci de camarazii tăi care te îndeamnă, poate, să dispreţuieşti acel adevăr. „Fiul meu, păzeşte sfaturile tatălui tău şi nu lepăda învăţătura mamei tale!”.
Gândesc că pentru orice tânăr şi pentru orice tânără care au părinţi credincioşi, cea mai bună cale de ales este calea pe care-i poate duce credinţa dreaptă a părinţilor lor. Poate că în multe lucruri i-am întrecut pe părinţii noştri. Tinerii sunt atât de sprinteni şi de învăţaţi încât bătrânii rămân în urma lor! Aşa gândeşte şi aşa vorbeşte cutare îngâmfat, care, dacă ar fi ajuns la mai multă înţelepciune, n-ar fi aşa de înfumurat. Dar oricum ar fi el, eu, care nu sunt încă în rândul bătrânilor, dar nici într-al tinerilor, îndrăznesc să spun că, în ce mă priveşte, doresc să păstrez toate învăţăturile pe care le-au ţinut credincioşii adevăraţi din familia mea. Şi mă gândesc, iubiţi prieteni, că voi, care aţi văzut viaţa de credinţă a înaintaşilor voştri, veţi fi destul de înţelepţi ca să vă gândiţi bine înainte de a lua o hotărâre într-un fel sau într-altul.
Eu nu cred că acela care porneşte pe calea vieţii într-un fel rânduit şi binecuvântat de Dumnezeu începe prin a arunca în vânt tot ce a ţinut familia lui credincioasă. Nu doresc să moştenesc lucruri de aur şi de argint, dar chiar dacă ar fi să mor de o mie de ori, tot n-aş putea să părăsesc pe Dumnezeul tatălui meu credincios. Socotesc această moştenire drept averea mea şi vă rog şi pe voi, tineri şi tinere, să faceţi acelaşi lucru. Nu lepădaţi lucrurile bune rămase de la cei credincioşi; nu aruncaţi ocară peste scutul credinţei tatălui vostru! Dumnezeu să vă dea înţelepciune să înţelegeţi că cel mai bun drum spre o viaţă aleasă este să vă purtaţi ca şi aceia care v-au crescut în frica lui Dumnezeu.
Cu învăţăturile primite de la părinţii noştri, Solomon ne îndeamnă să facem două lucruri. Cel dintâi este: „Leagă-le necurmat de inima ta!”. Ele sunt vrednice de a fi iubite. Arată că le iubeşti prin faptul că le legi la inimă. Inima este centrul vieţii; fă deci ca acolo să locuiască evlavia; iubeşte lucrurile lui Dumnezeu! Dacă i-am face pe tineri şi pe tinere să fie religioşi, dar fără să iubească în adevăr evlavia, n-am avea de-a face decât cu nişte făţarnici, lucru pe care nu-l dorim. N-am vrea să ziceţi dinafară că vă bucuraţi de ceea ce, de fapt, vă lasă reci. Însă rugăciunea noastră este — o, de ar fi şi a voastră tot aşa — ca voi să vă legaţi aceste lucruri de inimă. Ele sunt vrednice ca pentru ele să trăieşti şi să mori; aceste adevăruri nemuritoare ale unei vieţi cu Dumnezeu, ieşită din moartea lui Isus Hristos, sunt mai de preţ decât toată lumea. „Leagă-le necurmat la inimă!”.
Şi pentru că Solomon n-ar fi vrut să ţinem ascunse aceste lucruri, ca şi cum ne-ar fi ruşine cu ele, adaugă: „Atârnă-le de gât!”. Ele sunt vrednice să fie arătate cu cea mai mare îndrăzneală. Aţi văzut vreodată pe primar împodobit cu eşarfa lui tricoloră? Lui nu-i este ruşine cu ea. Ei bine, voi care iubiţi cu adevărat pe Dumnezeu, atârnaţi-vă credinţa de gât! Să nu vă fie deci ruşine cu ea, ci purtaţi-o ca pe podoaba voastră, aşa cum primarul îşi poartă eşarfa lui. Dacă sunteţi între alţii, să nu vă fie ruşine să mărturisiţi că sunteţi creştini. Dacă însă este o tovărăşie (societate) la care voi, ca oameni credincioşi, nu puteţi lua parte, să nu vă duceţi acolo. Fiecare să-şi zică în sine însuşi: „Nu vreau să merg acolo unde n-ar putea să meargă şi Domnul meu cu mine”.
Veţi vedea că o astfel de hotărâre vă va fi de mare ajutor, când va fi vorba să alegeţi unde să mergeţi şi unde să nu mergeţi. De aceea încă o dată: „Leagă-le necurmat la inimă şi atârnă-le de gât!”. Dumnezeu să vă ajute să urmaţi astfel părinţilor voştri credincioşi, care au mers înaintea voastră pe calea mântuirii!
Nădăjduiesc că nu sunt prea sentimental când încerc să fac pe unii din voi să fie înduioşaţi spre a-şi dovedi dragostea faţă de părinţii lor. În timpul vieţii mele am văzut de multe ori lucruri care m-au zguduit. Un tată iubitor, un creştin adevărat, ce brazde de tristeţe avea pe faţă, când a venit la mine cu vestea că fiul lui a ajuns la închisoare! Am cunoscut doi tineri care căutaseră şi găsiseră serviciu în oraş. S-au apucat să fure, au fost prinşi, dar au fost achitaţi; din nefericire însă au căzut apoi pe mâna unei femei stricate şi au ajuns vai de ei! Câteodată, numai uşurătatea şi lipsa fricii de Dumnezeu împing pe tinere şi tineri la fapte de ruşine. Pe unii ca aceştia aş vrea să-i fac să-şi dea seama de nenorocirea care cade nu numai supra lor, ci şi asupra mamei lor de acasă, când aude că Ionel şi-a pierdut serviciul, fiindcă n-a fost cinstit. Ah, dacă ar putea ei să vadă şi faţa tatălui când primeşte o astfel de veste! Sărmanul om rămâne uluit şi zice cu amar: „Până acum numele familiei mele n-a fost pătat cu nimic!”. Dacă s-ar fi desfăcut pământul sub tatăl credincios sau dacă mama evlavioasă ar fi putut să meargă de-a dreptul în mormânt, amândoi ar fi ales mai bine acest lucru decât viaţa de amar care a dat peste ei. De aceea, îndemnul meu către voi, tineri şi tinere, este să nu vă ucideţi părinţii, cărora le datoraţi viaţa; să nu aduceţi ocară asupra celor ce v-au crescut! Vă rog să căutaţi pe Dumnezeul tatălui vostru, pe Dumnezeul mamei voastre, să vă predaţi Domnului Hristos şi să trăiţi în totul pentru El.
Solomon spune mai departe că adevărata temere de Dumnezeu este călăuza noastă în toate împrejurările. În versetul 22, el spune că nimic nu ne ajută aşa de mult ca temerea de Dumnezeu. El zice: „Te va însoţi în mersul tău”, iar la deşteptare, nimic nu poate să-ţi bucure sufletul ca ea: „Îţi va vorbi la deşteptare”. Nu am de gând să stăruiesc mai mult asupra acestor lucruri, ci vreau să mai adaug numai câteva cuvinte. Dacă eşti foarte ocupat, temerea de Dumnezeu îţi va fi de cel mai mare ajutor. Dacă mâna ta are de făcut multe treburi şi dacă, pe de altă parte, capul tău e plin de gânduri, nimic nu poate să-ţi fie mai de folos decât credinţa bine întemeiată că ai un Dumnezeu, la care poţi să alergi, că ai un Mântuitor, în care poţi să te încrezi, şi că ai un cer, în care mergi. Iar când te vei sui în pat, fie pentru că vrei să te odihneşti, fie pentru că eşti bolnav, vei vedea că nimic nu este mai în măsură să-ţi facă perna moale şi să-ţi dea odihnă ca încredinţarea că, prin sângele scump al lui Hristos, păcatele îţi sunt iertate, că eşti sigur şi bine adăpostit în Domnul şi că ai în El viaţa veşnică.
(Fragment din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)
