Recent, la Editura Făclia, au fost publicate trei volume scrise de Peter Masters, pastor al bisericii Metropolitan Tabernacle din Londra începând cu anul 1970. Recomandăm lectura atentă a acestor cărţi din care redăm mai jos scurte fragmente.
Credinţa. Marile adevăruri ale creştinismului
Pornim în această explorare a marilor adevăruri creştine privind pentru o clipă nu la Creator, ci la creatură, pentru că în timp ce Dumnezeu este infinit mai măreţ şi mai glorios decât omul, acesta din urmă a fost creat să fie unic pe pământ, având un suflet cu calităţi remarcabile. Omul este apogeul, punctul culminant al activităţii creatoare a lui Dumnezeu. Nu există tragedie mai mare sau întuneric mai adânc decât cele în care trăiesc aceia care trec prin viaţă fără să-şi cunoască locul şi capacităţile în planul lui Dumnezeu.
Cunoaşterea clară a alcătuirii fiinţei umane este fundamental esenţială pentru înţelegerea vieţii şi constituie o motivaţie pentru om de a-L căuta pe Dumnezeul veşnic. Dacă societatea seculară ar da dovadă măcar de o frântură de înţelegere a naturii unice a omului, omenirea n-ar mai fi devalorizată la nivelul animalului superior, valorile morale n-ar mai fi rebutate, iar Creatorul n-ar mai fi tratat cu atâta indiferenţă.
Textul de bază care ne vorbeşte despre sufletul omului este cel din Geneza 2:7 – „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Prin aceste cuvinte se afirmă natura unică a fiinţei umane al cărei trup este făcut din materie existentă, sufletul fiind pus însă în trup prin puterea lui Dumnezeu. În schimb, despre animale se spune foarte limpede că au fost create numai din ţărână. Mai mult, omul este singurul despre care se spune că a fost făcut „după chipul lui Dumnezeu”, prin aceasta stabilindu-se clar că el este făcut superior oricărui animal.
Omul este compus, aşadar, din două „elemente”, un trup şi un suflet, primul fiind material şi trecător, iar al doilea fiind imaterial şi nemuritor. Sufletul este omul real, el reprezintă identitatea sau personalitatea unică a omului. Biblia face în permanenţă deosebirea între suflet şi trup, descriind uneori trupul ca veşmântul sufletului sau ca un cort ori o casă a sufletului. La moarte, chiar dacă trupul va fi lăsat deoparte, sufletul va continua să existe. Trupul se va face din nou ţărână, în timp ce sufletul va rămâne pentru totdeauna conştient şi activ, fie în rai alături de Dumnezeu, fie alungat de la faţa Lui.
În Biblie, sufletul este descris drept organul raţiunii şi totodată sălaşul emoţiilor şi al voinţei. Pentru că nu este ceva material, el nu poate fi observat printr-o disecţie a trupului sau a creierului, cu toate că întrebuinţează creierul. Cei necredincioşi râd de conceptul de suflet, afirmând că toate gândurile şi activităţile omului sunt în întregime rezultatul unor procese chimice care au loc în creier. În opinia lor, sufletul este o invenţie din vremuri demult apuse când oamenii nu cunoşteau rolul celulelor din creier. Totuşi, s-a ştiut dintotdeauna că creierul este vehiculul folosit de suflet pentru a funcţiona, „centrul de comandă” al sufletului, întrucât până şi oamenii din vechime ştiau că dacă cineva primeşte o lovitură serioasă în cap, creierul său va suferi o zdruncinătură puternică, iar persoana îşi va pierde claritatea gândirii, riscând chiar să nu-şi mai revină niciodată pe deplin. Ei au înţeles că sufletul are nevoie de creier pentru a se putea raporta la lumea materială. Sufletul însă este mai mult decât creierul, cuprinzând, după cum am spus-o deja, şi mintea, voinţa şi emoţiile, împreună cu personalitatea şi „duhul”; acesta din urmă reprezintă capacitatea persoanei de a desfăşura activitatea spirituală. Sufletul foloseşte creierul întocmai cum un muzician foloseşte un instrument pentru a produce muzică. Iată de ce unele trăsături de personalitate sunt moştenite, deoarece creierul, ca instrument, seamănă cu cel al părinţilor.
Scriptura spune însă că în spatele creierului stă o personalitate independentă – un suflet – şi că nu există doi oameni care să fie întocmai la fel ori să reacţioneze exact în acelaşi fel într-o anumită situaţie. Dacă scepticii spun că în capul unui om nu se află o persoană sau o minte independentă, ci doar un calculator complex, Biblia afirmă că sufletul omului este unic între fiinţele create de Dumnezeu şi răspunzător înaintea Creatorului său. Naşterea unui om reprezintă începutul istoriei unui suflet veşnic şi nemuritor, care nu a existat până în acel moment.
Pavel pare să fi fost extrem de conştient de datoria pe care o avea faţă de Duhul Sfânt, când a spus: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Cristos şi pentru dragostea Duhului …” (Romani 15:30). Cum L-a iubit el pe Duhul Sfânt! În textul acesta Pavel vrea să ne spună că dacă L-am iubi cu adevărat pe Duhul, nu L-am întrista, ci ne-am ruga mai mult ca oricând pentru înaintarea Evangheliei. Îndemnul de a „nu-L întrista pe Duhul Sfânt” este făcut în contextul trăirii sfinte, al dezbrăcării de omul cel vechi şi al îmbrăcării cu cel nou. Vorbirea trebuie ţinută în frâu, fie că e vorba de remarci lăudăroase, lumeşti, necinstite, exagerate, necurate şi desfrânate, fie de cuvinte pline de amărăciune, bârfitoare şi care rănesc.
Cum Îl întristăm pe Duhul Sfânt? Ignorând mustrările de conştiinţă pe care le pune în noi Duhul şi neglijând nevoia de a ţine în frâu cuvintele sau faptele ofensatoare. Dacă suprimăm aceste imbolduri şi păcătuim cu nepăsare, atunci după o vreme ele vor înceta să se mai facă simţite în conştiinţa noastră, conştiinţa va deveni inactivă, iar noi vom cădea tot mai adânc într-un limbaj şi o trăire păcătoase, pierzând orice comuniune cu Dumnezeu şi binecuvântările din partea Lui. În mod similar, dacă încetăm să ne mai rugăm pentru a fi buni, miloşi şi iertători faţă de alţii, atunci Îl întristăm pe Duhul care lucrează la dezvoltarea şi aplicarea acestor virtuţi în viaţa noastră (Efeseni 4:29-32). Să ne mai punem o dată întrebarea: Oare n-am lua mult mai în serios impulsurile şi îndemnurile conştiinţei dacă ne-am aduce aminte şi am trata cu seriozitate faptul că Acela care lucrează la sfinţirea şi dezvoltarea noastră este Dumnezeul care locuieşte în noi?
Poate ne va fi de ajutor să luăm în considerare câteva dintre motivele posibile pentru care Duhul Sfânt este întristat de către noi. Primul motiv pentru care Duhul Se întristează este pentru că El este sfânt. Cel sfânt este ofensat atunci când aceia pe care îi locuieşte preferă să se bălăcească în lucruri care pentru El sunt murdare şi respingătoare. Cel pe deplin curat şi sfânt vrea să-Şi facă locuinţa în viaţa noastră, dar noi întreţinem şi păstrăm în viaţa noastră gânduri şi lucruri care-L rănesc profund. Duhul Se mai întristează şi în momente când nesocotim lucrarea pe care a făcut-o în trecut în sufletele noastre. Printr-o lucrare de regenerare, Duhul a fost Cel care ne-a deschis inimile la mesajul Evangheliei, înmuind voinţa noastră împotrivitoare, deschizându-ne ochii la starea noastră spirituală precară, aducându-ne la o convingere profundă cu privire la păcat şi arătându-ni-L pe Cristos Domnul ca singurul Mântuitor. Apoi ne-am predat lui Cristos, ne-am încredinţat Lui, dar în prezent nu mai acordăm prea multă atenţie păstoririi Duhului, iar în termeni practici abia dacă mai recunoaştem existenţa Lui.
Duhul Se mai întristează şi din pricina nesocotirii lucrării pe care a făcut-o Cristos pentru noi. Cine ştie mai bine decât El şi Tatăl ce mare preţ a plătit Mântuitorul pentru răscumpărarea fiecărui suflet? Greutatea eternă, zdrobitoare a păcatului a fost luat de Cristos pentru a ne răscumpăra şi a deveni Cristosul nostru şi Împăratul nostru vizibil din gloria eternă. Dar cum Îl răsplătim noi? Foarte adesea printr-o umblare inconsecventă, tratând cu uşurătate datoria de a ne încuraja la sfinţenie, iar uneori slujind intereselor noastre pământeşti cu mai mult devotament decât faţă de lucrarea Domnului.
Duhul Sfânt este fără îndoială întristat şi din pricina noastră, deoarece El cunoaşte consecinţele pe care le atragem asupra noastră atunci când neglijăm atenţionările Lui, cum ar fi acelea că am putea pierde comuniunea cu Dumnezeu, eficienţa noastră în răspândirea Evangheliei, răspunsul la rugăciunile noastre şi bucuria creştină profundă. De asemenea, Duhul Se întristează şi din pricina efectului negativ pe care îl are umblarea noastră spirituală mediocră asupra lucrării lui Cristos atunci când tinerii credincioşi nu văd în noi niciun exemplu de sfinţenie şi zel, iar cei care ne văd umblarea, mai ales cei neîntorşi la Dumnezeu, constată neîncetat răceala şi inconsecvenţa noastră.
Duhul nu poate decât să Se întristeze în momente când neascultarea din Grădina Eden se repetă în inimile noastre; când în clipe de răzvrătire evităm să ne îndeplinim angajamentele faţă de lucrarea creştină, gândind în sinea noastră în termeni precum cei ai şarpelui: „A zis Dumnezeu că vor exista consecinţe?” Dacă mândria creşte, iubirea de sine se măreşte, sau dacă zgârcenia preia controlul ori nerecunoştinţa se adânceşte, atunci Duhul Se va întrista din pricina noastră într-o măsură pe care n-o putem înţelege.
În tot ceea ce am afirmat despre îndemnurile Duhului Sfânt, nu vrem să încurajăm ideea conform căreia Duhul mai are de descoperit credincioşilor lucruri care nu sunt prezentate în Biblie. De exemplu, El nu are să ne mai descopere învăţături dacă acestea nu se regăsesc deja în Biblie, deoarece Scriptura ne învaţă clar că tot ce trebuie să ştim ne-a fost revelat o dată pentru totdeauna în Cartea lui Dumnezeu. Biblia este autoritatea completă, deplină şi suficientă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru mântuire, pentru trăirea vieţii creştine şi pentru trăirea bisericilor.
Toate pretenţiile unora din zilele noastre de a avea acces la noi descoperiri prin intermediul viziunilor sau al unor cuvinte de descoperire sunt total eronate. Duhul Sfânt însă stimulează constant conştiinţa, ne aduce aminte de versete din Scriptură, ne ajută să înţelegem Biblia (dacă cerem cu smerenie şi folosim regulile corecte de interpretare a Bibliei) şi chiar ne aminteşte de datoriile spirituale şi de alte lucruri importante pe care s-ar putea să le uităm. În mod frecvent, în timp ce reflectăm la bogăţiile Cuvântului, El creează în noi o bucurie imensă şi o înaltă apreciere faţă de acest Cuvânt. Duhul Sfânt, care are toată puterea şi care locuieşte în credincioşi, interacţionează constant cu ei, dar niciodată într-o manieră prin care să ocolească sau să cauzeze neglijarea Cuvântului infailibil pe care li l-a revelat deja.
Credinţă, îndoieli, încercări, siguranţă
Credinţa perseverentă este esenţială pentru a primi răspuns la rugăciuni, pentru o slujire eficientă, pentru stabilitate spirituală şi pentru o adevărată părtăşie cu Domnul. Cartea de faţă răspunde la o serie de întrebări despre credinţă, ca de pildă:
Cum am putea evalua starea credinţei noastre?
Cum poate fi consolidată credinţa?
Care sunt cele mai periculoase îndoieli?
Cum ar trebui abordate îndoielile dificile?
Care este atitudinea biblică faţă de încercări?
Cum putem şti dacă necazurile ne sunt date drept pedeapsă sau spre a ne şlefui caracterul?
Ce putem face pentru a dobândi siguranţa mântuirii?
Care sunt izvoarele siguranţei mântuirii?
Poate un credincios să comită păcatul de neiertat?
Cum anume simţim prezenţa Domnului?
La aceste întrebări, dr. Peter Masters dă răspunsuri însoţite de multe sfaturi pastorale şi fundamentate pe Scriptură.
