Spurgeon şi doctrina ispășirii particulare

S-a spus în mod frecvent despre calvinism că nu are niciun mesaj evanghelic când se ajunge la predicarea crucii – pentru că el nu poate să afirme că Hristos a murit pentru păcatele tuturor oamenilor, de pretutindeni. Dar ispășirea se află în centrul tuturor predicilor lui Spurgeon și, departe de a crede că pentru evanghelizare este necesară o ispășire universală, el a susținut că, dacă poziția arminiană ar fi adevărată, el nu ar avea o răscumpărare reală pe care să o poată predica, deoarece aceasta ar transforma mesajul Evangheliei în confuzie. El a crezut că, odată ce predicatorii încetează să pună crucea în contextul planului de mântuire și odată ce sângele care a fost vărsat nu este considerat ca „sângele legământului celui veșnic”, se pune sub semnul întrebării nu numai amploarea ispășirii, ci însăși natura ei.

Pe de altă parte, dacă noi susținem, împreună cu Scriptura, despre Calvar, că este împlinirea marelui plan al harului, în care Fiul lui Dumnezeu a devenit reprezentantul și capul celor care au fost iubiți de Tatăl încă înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4), atunci sunt stabilite imediat atât natura, cât și amploarea ispășirii. Faptul că moartea Sa a fost, în natura ei, înlocuitoare (Hristos purtând pedeapsa păcatelor altora) și că a fost suferită de dragul celor față de care El a fost legat cu un legământ veșnic, sunt două adevăruri care se leagă în mod esențial.

Arminianismul evanghelic predică o jertfă de ispășire înlocuitoare și se agață, de asemenea, de răscumpărarea universală, dar, deoarece știe că această universalitate nu asigură mântuirea universală, el trebuie să reducă în mod necesar realitatea substituirii și o reprezintă ca pe un lucru mai nedefinit și impersonal – o substituire care, de fapt, nu răscumpără efectiv, dar care face posibilă răscumpărarea tuturor oamenilor. Conform arminianismului, jertfa de ispășire nu are nicio legătură deosebită cu vreo persoană individuală și face ca mântuirea omului să nu fie sigură.

Din exact același motiv această învățătură are, de asemenea, o tendință inevitabilă să subestimeze înțelesul jertfei de ispășire și să pună în umbră faptul că justificarea (îndreptățirea) păcătoșilor vine doar pe baza lucrării lui Hristos. Nu credința este cea care face ca jertfa de ispășire să fie eficientă pentru noi, ci jertfa de ispășire a asigurat justificarea și îndreptățirea păcătoșilor și chiar și credința, prin care dobândim aceste binecuvântări, este un dar care este dat și plătit de Hristos.

Deci, în vreme ce arminianismul nu neagă natura jertfei de ispășire ca fiind înlocuitoare, există întotdeauna pericolul ca el să facă acest lucru și acesta este unul din motivele pentru care, în mai multe perioade ale istoriei, arminianismul a dus la un modernism care neagă în întregime substituirea și jertfa de ispășire.

Charles Hodge, comentând asupra învățăturii din Romani 3:21-31, spune: „Temeiul justificării nu este meritul nostru, nici credința noastră, nici ascultarea de Evanghelie, nici lucrarea lui Hristos în noi, ci lucrarea Lui pentru noi, adică, ascultarea Lui până la moarte. Din punct de vedere istoric, arminianismul a periclitat în mod repetat doctrina justificării și exact acesta a fost pericolul pe care l-au văzut Calvin și alți reformatori, când au declarat că este imposibil un acord cu privire la justificare (îndreptățire) până când nu înțelegem doctrina în contextul scopului măreț al lui Dumnezeu de a-i salva pe cei aleși: ‘Până când aceste probleme nu sunt rezolvate, chiar dacă am repeta la nesfârșit ca niște papagali că suntem îndreptățiți prin credință, nu vom susține niciodată adevărata doctrină a justificării. Nu este absolut deloc mai bine să fii ademenit pe ascuns de la singura temelie a mântuirii, decât să fii îndepărtat de ea pe față’”.

În 1858, predicând pe tema „Răscumpărarea particulară”, Spurgeon a spus: „Doctrina răscumpărării este una din cele mai importante doctrine ale sistemului credinței. O greșeală în acest punct va duce inevitabil la o greșeală în întregul sistem al credinței noastre.” După mai bine de 20 de ani, el a mai păstrat încă această convingere: „Harul lui Dumnezeu nu poate fi anulat și Isus Hristos nu a murit în zadar. Cred că aceste două principii se află la baza tuturor doctrinelor sănătoase. La urma urmelor, harul lui Dumnezeu nu poate fi anulat. Scopul Său etern se va împlini, sacrificiul și pecetea Sa vor fi reale; cei aleși prin har vor fi duși în glorie.”

Arminianul susține că, atunci când a murit, Hristos nu a murit cu intenția să mântuiască vreo persoană anume; și ei învață că moartea lui Hristos nu asigură, în sine, în mod absolut, mântuirea oricărui om în viață… ei sunt obligați să susțină că, dacă voința omului nu va ceda și el nu se va preda în mod voluntar harului, atunci jertfa lui Hristos va fi inutilă… Noi spunem că Hristos a murit în așa fel, încât a asigurat în mod infailibil mântuirea unei mulțimi pe care nimeni nu o poate număra, care, prin moartea lui Hristos, nu numai că pot fi mântuiți, ci sunt mântuiți, trebuie să fie mântuiți și nu pot, prin nici un fel, să scape să nu fie mântuiți.”

Pentru Spurgeon, greșeala de a crede că Hristos a murit în mod egal pentru toți oamenii a dus la o îndepărtare și mai mare de Biblie, inducându-i în eroare pe ascultătorii Evangheliei cu privire la natura credinței mântuitoare:

M-am gândit uneori, ascultând predici ale unor frați, care spuneau într-una «Credeți, credeți, credeți», că mi-ar plăcea să știu ce trebuie să credem ca să fim mântuiți. Mă tem că există o mare lipsă de claritate și maturitate în această problemă. Am auzit deseori afirmându-se că, dacă crezi că Isus Hristos a murit pentru tine, vei fi mântuit. Dragul meu ascultător, nu te lăsa înșelat de o astfel de idee. Tu poți să crezi că Isus Hristos a murit pentru tine și poți să crezi ce nu-i adevărat; poți să crezi ceva ce nu-ți va aduce niciun fel de bine. Aceasta nu este credința care mântuiește. Omul care are credință mântuitoare ajunge după aceea la convingerea că Hristos a murit pentru el, dar nu aceasta este esența credinței mântuitoare. Nu-ți băga acest lucru în cap, căci altfel te va ruina. Să nu spui: «Cred că Isus Hristos a murit pentru mine» și pentru acest lucru să simți că ești mântuit. Mă rog să-ți amintești că credința adevărată, care mântuiește sufletul, arc ca element principal încrederea – încrederea și odihna absolută a întregului suflet – că Domnul Isus Hristos mă va mântui, indiferent dacă a murit sau nu în particular sau în special să mă mântuiască sau să nu mă mântuiască și sunt mântuit bazându-mă, așa cum sunt, în întregime și numai pe El. După aceea ajung să pricep că am un interes special față de sângele Mântuitorului; dar dacă cred că am înțeles aceasta înainte să fi crezut în Hristos, atunci am inversat ordinea biblică a lucrurilor și am luat drept rod al credinței mele ceea ce se obține doar prin drepturi de către omul care se încrede absolut în Hristos și numai în Hristos, pentru a fi mântuit.”

(Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/06/spurgeon-si-doctrina-ispasirii-particulare/

Tratat despre har, Jonathan Edwards (5)

(2.) În capitolul 13 din întâia Epistolă către Corinteni, apostolul [Pavel] vorbește despre dragostea divină ca esență a trăirii creștine. În acel capitol, apostolul face o comparație între darurile spirituale și harul Duhului Sfânt. În capitolul anterior (12), apostolul descrie darurile Duhului, precum darul înțelepciunii, darul cunoștinței, darul credinței, darul tămăduirii sau facerii de minuni, proorocia, deosebirea duhurilor, vorbirea în limbi etc. În ultimul verset din acest capitol, el îi îndeamnă pe corinteni să „umble după darurile cele mai bune”, adăugând că „vă voi arăta o cale nespus mai bună”. Astfel, [Pavel] își continuă discursul asupra harului mântuitor al Duhului, cunoscut sub numele de agape (dragoste), și compară acest har mântuitor din inimă cu acele daruri. Acum este limpede că respectiva comparație este între darurile Duhului – comune atât sfinților, cât și păcătoșilor – și acel har mântuitor care îi deosebește pe adevărații sfinți; de aceea, dragostea (sau iubirea) de aici este înțeleasă de către teologi ca fiind același lucru cu harul sincer din inimă.

Nu există niciun motiv să credem că, aici, prin dragoste sau iubire, apostolul se referă doar la dragostea față de oameni, ci la acel principiu al dragostei divine care este în inimile sfinților în măsură deplină și care Îl are pe Dumnezeu în centru. Căci nu există niciun motiv să presupunem că, aici, apostolul nu a vorbit despre același lucru când a scris despre dragoste ca în capitolul 8 al aceleiași epistole, unde el compară aceleași lucruri, cunoașterea și dragostea, așa cum face și aici. Dar acolo el explică faptul că prin dragoste se referă la dragostea pentru Dumnezeu [versetele 1-3]: „În ce privește lucrurile jertfite idolilor, știm că toți avem cunoștință. Dar cunoștința îngâmfă pe când dragostea zidește. Dacă crede cineva că știe ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.”

Este clar că aici (în capitolul 13) se vorbește despre dragoste sau iubire ca fiind esența trăirii creștine, singurul lucru care abundă într-o sinceritate îngăduitoare. Căci apostolul o prezintă ca lucrul cel mai minunat, cel mai necesar și mai esențial dintre toate, fără de care aspectul cel mai grandios, cel mai renumit și cel mai atrăgător al religiei creștine ar fi un nimic, fără de care „dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” și fără de care, chiar dacă „aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.” De aceea, nu putem să înțelegem cuvintele apostolului într-un alt mod decât că dragostea reprezintă esența tuturor lucrurilor și că el se referă la același lucru când folosește cuvinte ca dragoste și dragoste îngăduitoare. Dacă un om face toate aceste lucruri despre care se amintește aici, proorocește atât de minunat, are atât de multă cunoaștere, o așa credință, vorbește atât de extraordinar, face atât de multe fapte ieșite din comun și reușește în realizarea atât de multor lucruri mari – cum ar fi împărțirea averii sale săracilor și dăruirea trupului să fie ars –, ce altceva se dorește [de la el] decât un singur lucru? Chintesența religiei, singurul lucru în care se regăsesc sinceritatea, spiritualitatea și caracterul divin al trăirii creștine este DRAGOSTEA, ne învață apostolul.

În continuare, apostolul [Pavel] schimbă direcția pentru a ne arăta cum tot ceea ce este bun se află cuprins, în mod fundamental, în acest principiu excelent. El continuă să demonstreze că toate dispozițiile și practicile excelente și bune, îndreptate atât înspre Dumnezeu, cât și înspre oameni, sunt, de fapt, conținute și izvorăsc, în esență, din acest principiu unic: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește… suferă totul”. Cuvintele acestui ultim verset, în mod special, se referă la datoria față de Dumnezeu, așa cum cel de dinainte are legătură cu datoria față de oameni, precum voi arăta mai detaliat în cele ce urmează.

(Aici trebuie notat, printre altele, că referindu-se la dragostea care „crede totul, nădăjduiește totul”, apostolul acordă, fără îndoială, aceeași atenție credinței și nădejdii care sunt menționate și comparate cu dragostea în alte părți ale capitolului [deoarece cred că aceasta ar putea fi explicată destul de clar, dacă am insista suficient pe o astfel de temă]. Și [dragostea] nu crede și nu nădăjduiește în aproapele nostru, despre care apostolul a vorbit mai înainte, în ultimele cuvinte din versetul 5 și a rezumat clar toate părțile dragostei față de aproapele nostru în versetul 6. În acest verset, apostolul continuă să menționeze alte practici sau roade de altă natură ale dragostei – răbdare în suferință, credință, nădejde și perseverență.)

Astfel, apostolul descrie dragostea nu doar ca pe cel mai minunat aspect al trăirii creștine, chintesența, viața și sufletul religiei, ci și ca pe acel lucru care cuprinde toate virtuțile și practicile sfinte. Deoarece dragostea este chintesența și sufletul harului, la care se reduce în mod esențial caracterul divin și sfințenia tuturor acelor lucruri care aparțin dragostei, de aceea, atunci când creștinii ajung la starea de glorificare, natura divină din ei trebuie să fie în cea mai mare înflăcărare și curăție, fiind eliberată de toate influențele, dezvelită de acele accesorii și vestimentații pe care le are în starea de față. Atunci [când dragostea] își va pierde multe dintre denumirile sale, în special modul de manifestare și practicile ajustate la circumstanțele imperfecte ale stării de față, ea va fi ceea ce va rămâne. Toate celelalte nume vor fi încorporate sub denumirea de dragoste sau iubire, după cum observă apostolul în acest capitol (1 Corinteni 13), în versetele 8-10: „Dragostea nu va pieri niciodată… dar, când va veni ce este desăvârșit, acest «în parte» se va sfârși.” De aceea, atunci când apostolul vorbește, în ultimul verset, despre dragoste ca fiind cel mai mare har, trebuie să înțelegem că are în vedere același sens la care s-a gândit și Hristos atunci când amintește despre legea de a-L iubi pe Dumnezeu ca cea mai mare poruncă. Dintre toate harurile, aceasta este sursa și suma tuturor, deoarece această poruncă este considerată esența tuturor poruncilor, menționând acea datorie care este temeiul tuturor celorlalte datorii.

Dragostea este chintesența și sufletul tuturor datoriilor și lucrurilor bune din inimă, despre care apostolul spune că reprezintă „sfârșitul poruncii”, căci, fără îndoială, acest sfârșit al poruncii este să promoveze aspectul cel mai important în trăirea creștină și în umblarea în sfințenie.

3. Rațiunea depune mărturie pentru același lucru.

(1.) Rațiunea arată că dragostea divină este atât de esențială în trăirea creștină, încât toată religia este doar ipocrizie și „umbră deșartă” fără ea. Este religia altceva decât practicarea și exprimarea dragostei față de Ființa Divină? Cu siguranță că dacă nu este dragoste față de Dumnezeu, nu este nici considerație sinceră pentru El; toate prefăcătoriile și parada respectului față de El, vizibilă prin cuvinte sau prin fapte, nu reprezintă decât ipocrizie, ceva fără valoare în ochii Celui care vede inima. Cât de limpede trebuie să fie faptul că fără dragoste nu poate exista respect adevărat, nu poate fi laudă și închinare sincere! Și cum poate ascultarea să fie din inimă, dacă ea nu constituie o mărturie a respectului față de Dumnezeu? Teama de Dumnezeu, atunci când este lipsită de dragoste, nu pare deloc diferită de frica dracilor. Tot acel respect și ascultare exterioară, toată acea renunțare, acea pocăință, acea mâhnire pricinuită de păcat, acea formă de religie, acea consacrare exterioară îndeplinită doar dintr-o teamă lipsită de dragoste, toate sunt, practic, doar o minciună, așa cum se spune în Psalmul 66:3 – „Cât de înfricoșate sunt lucrările Tale! Din pricina mărimii puterii Tale, vrăjmașii Tăi Te lingușesc”. În original, se spune, de fapt, „dușmanii Tăi mint înaintea Ta”, adică Îi aduc lui Dumnezeu o ascultare mincinoasă și un respect fals, rămânându-I dușmani în inimile lor. Nu există cineva mai vrednic de iad decât acela care face multe dintre lucrurile care se cuvin unei trăiri creștine, dar care nu are dragoste față de Dumnezeu; asemenea oameni acționează astfel mai ales în circumstanțe favorabile, fiind motivați de speranța de câștig și având inima plină de gândurile celui rău la fel de mult ca acesta însuși. Diavolul a fost cel puțin o dată religios din cauza fricii de tortură: Luca 8:28 – „Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuțit, a căzut jos înaintea Lui și a zis cu glas tare: «Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui»”. Aici avem de-a face cu o închinare exterioară. Diavolul este religios; se roagă în postură smerită; cade înaintea lui Hristos, el se prosternă la pământ; se roagă stăruitor, strigă cu voce tare; el folosește expresii smerite („Te rog nu mă chinui”) și face uz de exprimări respectoase, venerabile și adoratoare – „Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt”. Nimic nu este mai de dorit decât DRAGOSTEA.

Și în ceea ce privește datoriile față de oameni, niciun serviciu bun nu ar fi acceptat de cineva, dacă acesta ar vedea inima semenului său și ar știi că fapta respectivă nu a fost făcută din inimă. Dacă un copil face ceva bun față de tatăl său, fie dintr-o teamă puternică, fie din speranța că va avea o parte de moștenire mai mare când tatăl său va muri, fie din altă considerație asemănătoare, și nu dintr-un respect din inimă față de tatăl său; dacă inima fiului ar fi văzută de tatăl său și ar ști imediat că nu a existat un respect real față de el, ar fi cinstirea și ascultarea exterioară a copilului acceptabile în ochii tatălui său? De asemenea, dacă o soție se poartă foarte frumos față de soțul său, dar nicidecum din dragoste pentru el, ci din alte motive care pot fi remarcate și cunoscute în mod evident de soțul său, s-ar bucura el de respectul exterior al soției mai mult decât de o statuetă din lemn care ar fi fost concepută să facă mișcări respectuoase în prezența sa?

Pentru ca datoriile față de oameni să fie acceptate de Dumnezeu ca parte a trăirii creștine și ca slujire a Ființei Divine, ele ar trebui să fie făcute nu doar cu o inimă iubitoare față de oameni, ci aceea dragoste trebuie să curgă din respectul față de El.

traducere: Iulia Toma

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/06/tratat-despre-har-jonathan-edwards-5/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: