a. În primul rând, Spurgeon a susținut că arminianismul nu afectează pur și simplu câteva doctrine care pot fi separate de Evanghelie, ci că, mai degrabă, implică întreaga unitate a revelației biblice și afectează concepția noastră asupra întregului plan de răscumpărare, în aproape fiecare aspect. El a considerat că necunoașterea întregului conținut al Evangheliei este o carență majoră a arminianismului și erorile acestui sistem îi împiedică astfel pe oameni să înțeleagă întreaga unitate divină a adevărurilor biblice și să le perceapă în adevăratele lor relații și în adevărata lor ordine.
Arminianismul trunchiază Scriptura și militează împotriva acelei unități a concepției care este necesară pentru gloria lui Dumnezeu, înălțarea lui Hristos și statornicia credinciosului. De aceea, orice îi face pe creștini să se bazeze mai puțin pe această plinătate a viziunii este o problemă gravă căreia trebuie să i ne opunem: „Vă îndemn să studiați atât de mult Cuvântul lui Dumnezeu până când dobândiți o imagine clară a întregului plan, de la alegere la stăruința finală și de la stăruința finală la a doua venire, învierea și gloria care va urma, veacul fără sfârșit”. Spurgeon n-a obosit niciodată să prezinte în predicile lui rezumate despre lărgimea și profunzimea planului de mântuire a lui Dumnezeu și, totuși, glorioasa unitate a tuturor părților lui.
Arminianismul se face vinovat de faptul că încurcă doctrinele și că acționează ca un obstacol în calea înțelegerii clare și lucide a Scripturii; deoarece el afirmă greșit sau ignoră scopul etern al lui Dumnezeu, el dislocă înțelesul întregului plan de răscumpărare. Confuzia este, într-adevăr, inevitabilă fără acest adevăr fundamental:
„Fără el, există o lipsă de unitate a gândirii și, vorbind în general, ei (arminienii) nu au nici cea mai mică idee despre niciun sistem teologic. Este aproape imposibil să faci dintr-un om un teolog, dacă nu începi cu aceasta. Poți, dacă vrei, ani de zile să ții un tânăr credincios la colegiu, dar până când nu îi arăți acest plan fundamental al legământului veșnic, el va progresa foarte puțin, pentru că studiile lui nu sunt coerente, el nu vede cum se potrivește un adevăr cu celălalt și cum trebuie să se armonizeze toate adevărurile laolaltă. Odată ce i-ai dat posibilitatea să dobândească ideea clară că mântuirea este prin har, lasă-l să descopere diferența dintre legământul faptelor și legământul harului; lasă-l să înțeleagă clar ce înseamnă alegerea, arătându-i scopul lui Dumnezeu și importanța lui asupra altor doctrine care arată împlinirea acestui scop și, din acel moment, el este pe cale să devină un credincios instructiv. El va fi întotdeauna gata să arate cu umilință și cu teamă un motiv pentru speranța care este în el.”
b. Un al doilea motiv pentru care Spurgeon s-a opus atât de vehement arminianismului a fost faptul că el a considerat că spiritul acestui sistem duce direct la legalism („Tendința arminianismului este spre legalism, la baza arminianismului nu există nimic altceva decât legalismul”). În timp ce arminienii evanghelici neagă mântuirea prin fapte, tendința erorilor pe care le susțin este să mărească importanta activității păcătosului și să pună accentul, în primul rând, pe voința și pe strădania omului.
Acesta este rezultatul logic al unui sistem care consideră că decizia omului este factorul crucial care determină cine este mântuit și care reprezintă credința ca pe un lucru pe care îl poate avea fiecare om, dacă el alege așa. Se caută să se pună accentul pe „tu” și se dă impresia inevitabilă că doar credința noastră este cea care ne poate mântui – ca și când credința ar fi cauza mântuirii. Acesta este exact opusul concepției lui Spurgeon despre spiritul predicării Evangheliei. „N-aș putea să predic ca un arminian”, spune el, iar în următorul pasaj ne spune exact de ce: „Ceea ce vrea să facă arminianul este să stârnească acțiunea omului; ceea ce vrem să facem noi este să o oprim o dată pentru totdeauna, să-i arătăm omului că este pierdut și ruinat și că acțiunile lui nu sunt deloc egale cu lucrarea de convertire; că trebuie să privească în sus. Ei caută să-l ridice pe om; noi căutăm să-l coborâm și să-l facem să simtă că este în mâna lui Dumnezeu și că treaba lui este să se supună lui Dumnezeu și să strige. «Doamne, mântuiește-ne, altfel pierim». Noi susținem că omul nu este niciodată mai aproape de har ca atunci când începe să simtă că nu poate să facă absolut nimic. Când omul zice: «Pot să mă rog, pot să cred, pot una și alta», pe fruntea lui există semnele mulțumirii de sine și ale aroganței”.
Făcând ca dragostea și mântuirea lui Dumnezeu să depindă de îndeplinirea unor condiții din partea păcătosului, în loc să depindă în întregime de har, arminianismul încurajează o eroare căreia nu i ne putem opune suficient de puternic: „Nu vedeți imediat că acesta este legalism”, spune Spurgeon, „că aceasta înseamnă ca mântuirea noastră să atârne de lucrarea noastră – că aceasta înseamnă ca viața noastră eternă să depindă de ceea ce facem noi? Nu, doctrina justificării însăși, așa cum este predicată de un arminian, nu este, la urma urmei, nimic altceva decât doctrina mântuirii prin fapte; pentru că el crede întotdeauna că credința este o lucrare a creaturii și o condiție a acceptării ei. Este la fel de greșit să spunem că omul este mântuit prin credință, ca lucrare, pe cât este de greșit că este mântuit prin faptele Legii. Noi suntem mântuiți prin credința ca dar al lui Dumnezeu și ca prima dovadă a milei Sale eterne pe care o are față de noi; dar nu credința, ca lucrarea noastră, este cea care ne mântuiește, căci altfel suntem mântuiți prin fapte și nu prin har”.
„Noi nu L-am rugat pe Dumnezeu să încheie legământul harului”, declară Spurgeon într-o altă predică. „Noi nu L-am rugat să ne aleagă. Noi nu L-am rugat să ne răscumpere. Aceste lucruri au fost făcute înainte să ne naștem. Noi nu L-am rugat să ne cheme prin harul Său, căci vai! noi nu am cunoscut valoarea acelei chemări și am fost morți în greșelile și păcatele noastre, dar El ne-a dat, fără plată, din dragostea Sa fără margini, dar pe care noi nu am căutat-o. Harul a venit la noi, întrecând toate dorințele noastre și toată voința noastră și toate rugăciunile noastre”.
„Mă iubește Dumnezeu pentru că eu îl iubesc pe El? Mă iubește Dumnezeu pentru că credința mea este puternică? Păi atunci, El trebuie să mă fi iubit pentru ceva bun în mine și aceasta nu este conform Evangheliei. Evanghelia ne arată că Dumnezeu îi iubește pe cei nevrednici și îi justifică pe cei neevlavioși și, prin urmare, eu trebuie să-mi scot din minte ideea că dragostea divină depinde de condiții omenești.”
Deoarece întunecă gloria care îi aparține numai harului lui Dumnezeu, arminianismul intră sub condamnarea apostolică și, prin urmare, este o eroare suficient de gravă ca să nu existe loc pentru niciun compromis. Putem să avem părtășie cu frați care se află sub influența acestor erori, dar în predicarea și învățătura bisericii, nu pot să existe oscilări și neclarități asupra unei asemenea probleme.
c. În al treilea rând, Spurgeon s-a ridicat împotriva învățăturii care era deja actuală în anii 1850, deoarece el a susținut că ea conține erori care bagatelizează starea gravă a celor neconvertiți. Arminianismul nu face pe deplin cunoscută mărturia biblică despre starea păcătoșilor și nu prezintă corect amploarea teribilă a nevoilor lor. Scriptura prezintă că omul nu numai că are nevoie de mântuirea de vinovăția păcatului, ci că are nevoie de o putere omnipotentă care să-l aducă la viață din starea de „mort în greșelile și păcatele” lui. Noi nu numai că suntem condamnați prin vina noastră, ci suntem dominați de natura noastră căzută care este în dușmănie cu Dumnezeu. Nu numai că am comis păcate pentru care avem nevoie de milă, ci avem o natură păcătoasă care trebuie înnoită.
Arminianismul predică nașterea din nou, dar o prezintă ca pe o consecință sau un însoțitor al hotărârii omului; prezintă că omul este născut din nou prin pocăință și prin credință, ca și când aceste acte spirituale stau în puterea celor neconvertiți. Această învățătură este posibilă numai datorită subestimării faptului că păcătosul este cu totul pierdut și lipsit de orice putere. Scriptura spune că omul firesc nu poate să primească lucrurile spirituale și din această cauză trezirea divină trebuie să preceadă răspunsul omului.
Chemarea lui Dumnezeu care produce nașterea din nou precede cauzal credința și justificarea (îndreptățirea), așa cum ne arată mărturia Noului Testament. În declarația Mărturisirii de credință a cultului baptist de la 1689, retipărită de Spurgeon în 1855, se spune: „Această chemare reală este doar prin harul special și fără plată al lui Dumnezeu, nu este prin absolut nimic din ce se vede în om, nici prin vreo putere sau agent din om, care este cu totul pasiv, mort în greșelile și păcatele lui, el nefiind, astfel, în stare să răspundă acestei chemări și să primească harul oferit și transmis în ea până când nu este trezit la viață și născut din nou de către Duhul Sfânt.”
Cu alte cuvinte, chemarea este actul lui Dumnezeu care îi cheamă pe păcătoși afară din împărăția întunericului. Ea este eficientă deoarece poartă cu ea harul mântuitor operativ, care îi înnoiește lăuntric pe cei care sunt astfel chemați și le dă putere să răspundă prin convertire – adică, prin pocăință și credință. Convertirea este cauzată de nașterea din nou, care, la rândul ci, este legată de chemarea și scopul etern al lui Dumnezeu.
Faptul că Spurgeon a înțeles această succesiune l-a făcut să afirme: „Dacă un om e mântuit, nu e din cauză că a vrut să fie mântuit. Dacă un om este adus la Hristos, nu este datorită vreunui efort de-al lui, ci baza, cauza, motivul mântuirii oricărui om și a tuturor celor aleși din cer se află în scopul dinainte stabilit și voia suverană și specifică a Domnului Dumnezeului nostru”.
Spurgeon a știut că aceste adevăruri au un profund impact practic asupra conștiinței ascultătorilor. Ele distrug independența oamenilor până când aceștia stau neajutorați în ochii lui Dumnezeu și natura disperată a stării lor este inevitabilă: „Există ceva în aceste doctrine care pătrunde direct în sufletul omului. Alte forme de doctrine alunecă precum uleiul pe o placă de marmură, dar acestea îl dăltuiesc, pătrund în el foarte rapid. Oamenii nu pot să nu simtă că există ceva aici în care, chiar dacă dau cu piciorul, are totuși forță și ei trebuie să se întrebe: «Este lucrul acesta adevărat sau nu?» Ei nu pot fi mulțumiți să se repeadă la ele și să se elibereze”.
Adevărul glorios este că însăși disperarea păcătosului e cea care îi arată unde se află adevărata speranță. Prin urmare, a minimaliza această lipsă de speranță – așa cum face arminianismul – nu este modalitatea de a revela lumina speranței care strălucește în Evanghelie.
(Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995)
