Capitolul II: Arătând pe scurt în ce constă harul mântuitor

Următoarea problemă care merită luată în considerare este: în ce constă natura principiului divin din sufletul omului, principiu atât de diferit de ceea ce există în mod natural în suflet? Aici aș face o observație:

1. Acel har mântuitor care există în inimile sfinților, acela din interiorul lor [care este] dincolo de orice natură și îi deosebește total de oamenii neconvertiți, acel har este în mod fundamental unul singur; oricât de variate ar fi manifestările sale, totuși acestea au un singur fundament, deoarece există un singur principiu în inimile celor credincioși.

Este ceva obișnuit pentru noi să vorbim despre diferitele haruri ale Duhului lui Dumnezeu ca și cum ar fi foarte multe principii distincte în sfințire, și să le dăm diferite nume, cum ar fi: pocăință, smerenie, supunere, mulțumire etc. Dar greșim dacă ne imaginăm că acestea sunt total diferite în ceea ce privește sursa și fundamentul lor inițial în inima omului. Toate izvorăsc din aceeași sursă și sunt, într-adevăr, eforturi și condiții ale aceluiași lucru, numai că au denumiri diferite, în conformitate cu variatele ocazii, obiecte, moduri, situații și circumstanțe ale practicării lor. Există un singur principiu sfânt în inimă, care constituie esența și suma a tot ceea ce reprezintă harul, rădăcina și sursa tuturor faptelor sfinte de orice fel, izvorul oricărei tendințe bune, din care derivă, în ultimă instanță, toate virtuțile creștine și în care toate datoriile și sfințenia își au împlinirea.

Scriptura reprezintă acest lucru în felul următor: harul este o fântână unică de apă vie în sufletul omului (Ioan 4:14) și nu mai multe fântâni diferite. Astfel, Dumnezeu, prin lucrarea de regenerare, sădește o sămânță cerească în inima omului, și nu mai multe semințe deosebite: 1 Ioan 3:9 – „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el”… Ziua în care această sămânță a fost sădită în suflet este una singură. Uleiul din vas este limpede și curat, conferit printr-o ungere sfântă. Totul este „împodobit” de o singură lucrare a Duhului lui Dumnezeu. Și aceasta este ca o conlucrare a harurilor. Nu doar că un har este asemănător cu un altul, și astfel tinde să se ajute și să se susțină reciproc, ci unul este cu adevărat implicat în lucrarea celuilalt. Natura unuia implică natura celuilalt. Și cauza cea mai importantă a acestui fapt este că toate harurile au o esență comună, iar principiul original al tuturor este, în acest mod, unul singur. Desparte variatele aspecte ale sufletului unui creștin de diferitele circumstanțe, situații, trăiri, mijloace și ocazii care le însoțesc, și ia în considerare (ceea ce constituie) spiritul și esența lor, și toate acestea par să fie identice.

2. Acel principiu din sufletul sfinților care este marea virtute creștină, precum și spiritul, esența sau cuprinderea tuturor harurilor, constituie principiul dragostei divine. Acest lucru este clar:

(1.) deoarece suntem învățați foarte adesea în Scriptură că dragostea divină este esența tuturor datoriilor și că tot ceea ce Dumnezeu cere de la noi este împlinit în ea. De exemplu, dragostea este esența tuturor datoriilor inimii, iar manifestările și roadele sale reprezintă esența tuturor datoriilor vieții. Dar dacă datoria inimii sau toate dispozițiile corespunzătoare acesteia sunt cuprinse în dragoste, atunci, fără îndoială, tot harul poate fi rezumat la DRAGOSTE.

Scriptura ne învață că toate datoriile noastre se rezumă la dragoste sau, altfel spus, că dragostea este esența a tot ce se află cuprins în Lege, fie că luăm Legea ca reprezentând cele zece porunci, fie întregul Cuvânt scris al lui Dumnezeu. Astfel, când prin Lege înțelegem cele zece porunci, [vedem în] Romani 13:8 [următorul îndemn] „Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții a împlinit Legea”; în acest capitol sunt enumerate câteva dintre cele zece porunci, iar în versetul 10 [citim] „Dragostea deci este împlinirea Legii”. Dacă dragostea nu ar fi reprezentat esența cerințelor legii, legea nu ar fi putut fi împlinită în dragoste. O lege nu poate fi împlinită decât prin ascultare față de esența a tot ceea ce ea conține. Astfel, același apostol, spune din nou în 1 Timotei 1:5 – „Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun și dintr-o credință neprefăcută.”

Dacă luăm legea într-un sens mai larg, ca însemnând întregul Cuvânt scris al lui Dumnezeu, Scriptura ne învață, de asemenea, că dragostea este esența tuturor poruncilor ei. [Astfel], în Matei 22:40, Hristos ne învață că Legea și Proorocii sunt cuprinși în aceste două porunci: de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele nostru, în acestea două este cuprins întregul Cuvânt scris al lui Dumnezeu. Astfel, ceea ce a fost numit Lege și Prooroci era întregul Cuvânt scris al lui Dumnezeu existent atunci. De asemenea, Scriptura învață acest lucru despre fiecare tablă a legii în parte.

Astfel, învățătorul legii, despre care citim în al zecelea capitol din Luca, versetele 25-28, menționează dragostea de Dumnezeu și față de semeni ca esența celor două table ale legii, iar Hristos aprobă ceea ce el spune. Când acest om a încercat să-L ispitească pe Hristos cu întrebarea „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”, Hristos îl întreabă ce i se cere să facă „în Lege?”. El îi răspunde: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”, iar Hristos îi spune: „Bine ai răspuns, fă așa, și vei avea viața veșnică”, ca și cum i-ar zice: „Fă asta, și atunci vei împlini toată legea.”

Astfel, în Matei 22:36-38, porunca: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” este indicată de Hristos Însuși ca esență a primei table a legii, ca răspuns la întrebarea învățătorului care L-a întrebat, „Care este cea mai mare poruncă din Lege?”. În versetul următor, porunca să ne iubim aproapele ca pe noi înșine este menționată ca esență a celei de-a doua table a legii, așa cum apare și în Romani 13:9, unde cele mai multe învățături cuprinse în cea de-a doua tablă a legii sunt enumerate: „De fapt: «Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu poftești» și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.»”

Apostolul Iacov pare să învețe același lucru: Iacov 2:8 – „Dacă împliniți Legea împărătească, potrivit Scripturii: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți», bine faceți.”

Astfel Scriptura ne învață foarte adesea în mod expres și specific faptul că întreaga noastră datorie este cuprinsă în dragoste. Scriptura nu accentuează în același mod nimic altceva. Acesta este un alt motiv pentru care religia [creștinismul], în general, este prezentată uneori sub numele de dragostea lui Dumnezeu, iar alteori este denumită teamă de Dumnezeu, sau cunoașterea lui Dumnezeu, sau experimentarea lui Dumnezeu.

Acest argument dovedește în mod desăvârșit și incontestabil faptul că tot harul – precum și fiecare dispoziție sau obicei al minții și inimii creștinului, în special ceea ce este sfânt și divin în el – are ca esență dragostea divină și poate fi cuprins în ea; totuși, în ceea ce privește caracterul, modul de exercitare și celelalte aspecte care derivă din dragoste, poate exista o diversificare. Cu siguranță însă nu există nicio datorie a inimii sau vreo dispoziție corespunzătoare minții care să nu fie incluse în ceea ce numim „Lege și Prooroci” și care să nu fie poruncite prin învățăturile legii și prin orânduirile pe care Dumnezeu le-a dat omului ca să fie păzite. Scriptura ne oferă și alte dovezi ale acestui adevăr.

traducere: Iulia Toma