4. Cei ce nu au mântuirea prin Hristos nu au nicio măsură din acel farmec și din tendința spre lucrurile spirituale sau spre lucrurile Duhului, din adevărul și excelența lor divină, pe care un sfânt adevărat le are. Aceasta reiese clar din 1 Corinteni 2:14: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” Omul firesc este pus aici în opoziție cu omul spiritual, sau cu cel care are Duhul, așa cum apare în versetul mai sus menționat și în următoarele. Precum am demonstrat deja, Scriptura arată cum sunt sfinții adevărați și ce îi face diferiți de cei păcătoși. Oamenii firești sunt cei ce nu au Duhul lui Hristos și nu sunt ai Lui, nefiind subiecții vreunei alte nașteri în afară de cea naturală. Dar am fost învățați deslușit că un om natural este perfect lipsit de orice rațiune, percepție sau discernământ al lucrurilor Duhului. [Suntem învățați] prin cuvintele „el nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu… și nici nu le poate înțelege”, ca și din acestea „nebunie pentru el”, că omul firesc este total străin, că el nu știe ce înseamnă discuția despre asemenea lucruri; acestea sunt cuvinte fără niciun înțeles (nicio noimă) pentru el; el nu știe nimic despre această problemă așa cum un orb nu cunoaște culorile.
De aici rezultă că tendința spre lucrurile religioase pe care un om firesc o are, nu doar că nu este la același nivel, ci nu are nimic din natura specifică unui sfânt adevărat. Și pe lângă asta, dacă o persoană firească are roada Duhului de aceeași natură cu cea pe care un om spiritual o are, atunci această persoană experimentează în ea însăși lucrurile Duhului lui Dumnezeu; și cum se poate spune despre ea că este străină acestor lucruri și că nu are nicio percepție și discernământ cu privire la ele?
Motivul pentru care oamenii firești nu au cunoștința lucrurilor spirituale este acela că ei nu au nimic din Duhul lui Dumnezeu care să locuiască în ei. Acest lucru reiese clar din context: ni se spune că Duhul ne învață aceste lucruri (versetele 10-12), iar persoanele evlavioase sunt numite, în următorul verset, spirituale, deoarece Duhul locuiește în ele. În felul acesta sensul este confirmat din nou, căci oamenii firești nu sunt sub nicio formă spirituali; ei au doar fire păcătoasă, dar fără Duh. Dacă ar avea ceva din Duhul, chiar într-o măsură mai mică decât cei evlavioși, ei ar fi învățați lucruri spirituale, sau lucrurile Duhului, proporțional cu măsura Duhului pe care o au. Duhul care cercetează toate lucrurile i-ar va învăța într-o oarecare măsură. Nu ar fi o diferență atât de mare încât să nu se poată observa nimic la ei și încât [lucrurile spirituale] să fie o nebunie pentru ei, iar pentru alții ei ar părea a fi extraordinar și remarcabil de înțelepți și minunați, așa cum ni se vorbește despre ei în context (versetele 6-9) și așa cum vorbește apostolul aici cu privire la modul prin care-i putem deosebi.
Motivul pentru care oamenii firești nu au cunoștința sau percepția lucrurilor spirituale este pentru că ei nu au nimic din ungerea despre care se vorbește în 1 Ioan 2:27: „ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi și n-aveți trebuință să vă învețe cineva”. Această ungere, despre care se vorbește aici, este clar că reprezintă ceva specific sfinților adevărați. Oamenii lipsiți de evlavie (păcătoși) nu au avut niciodată vreo măsură din acel untdelemn sfânt turnat peste ei, și de aceea nu discern lucrurile spirituale. De aceea niciuna din acele tendințe pe care oamenii firești le manifestă înspre lucrurile religioase nu este de aceeași natură cu ceea ce au oamenii evlavioși. Ci ei sunt total orbi față de aceste lucruri. De aceea prin convertire ochii orbului se deschid. Lumea este total nefamiliarizată cu Duhul lui Dumnezeu, așa cum apare în Ioan 14:17, unde citim despre: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște”.
5. Oamenii religioși care nu sunt sfinți adevărați și mântuiți nu au dragoste, după cum este clar implicat la începutul celui de-al 13-lea capitol din prima Epistolă către Corinteni. De aceea ei nu au nicio măsură din acel har, dispoziție și afecțiune care sunt numite astfel. Hristos îi condamnă în alt loc pe farisei, cei care se pretindeau mari religioși între iudei, pentru că aceștia nu au dragostea lui Dumnezeu în ei (Ioan 5:42).
6. Este clar faptul că acei ce nu sunt sfinți adevărați nu dețin nicio măsură din acel har pe care sfinții îl au, deoarece ei nu au comuniune (părtășie) cu Hristos. Dacă acei ce nu sunt creștini adevărați ar fi părtași la lucrurile Duhului, la acele înclinații, afecțiuni sfinte și fapte binevoitoare ale sufletului pe care cei evlavioși le au prin locuirea Duhului lui Hristos în ei, atunci ei ar avea comuniune cu Hristos. Comuniunea sfinților cu Hristos constă în mod deosebit în aceea primire a plinătății Sale și în împărtășirea cu harul Său – după cum se afirmă în Ioan 1:16 „și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har” – și în împărtășirea cu acel Duh pe care Dumnezeu l-a turnat fără măsură în El. Împărtășirea cu sfințenia și harul lui Hristos, cu natura Sa, cu înclinațiile, năzuințele, dragostea, cu dorințele, mângâierile și desfătările, trebuie să însemne, în fapt, a avea comuniune cu Hristos. Da, părtășia unui credincios cu Tatăl și cu Fiul constă, în principal, în împărtășirea Duhului Sfânt, așa cum apare în 2 Corinteni 13:14 – „Harul Domnului Isus Hristos și dragostea lui Dumnezeu, și împărtășirea Sfântului Duh”.
Dar cei necredincioși nu au părtășie și nici comuniune cu Hristos, (1) deoarece ei nu sunt uniți cu Hristos. Ei nu sunt în Hristos. Căci Scriptura este foarte clară și evidentă cu privire la aceasta, și anume că acei ce sunt în Hristos sunt, de fapt, într-o stare de mântuire, fiind justificați, sfințiți, acceptați de Hristos, și deci mântuiți. Filipeni 3:8-9 – „Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El” 2 Corinteni 5:17 – „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” 1 Ioan 2:5 – „Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El.” și 3:24 – „Cine păzește poruncile Lui rămâne în El, și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.”. Dar acei ce nu sunt în Hristos, și nu sunt uniți cu El, nu pot avea niciun fel de comuniune cu El. Căci nu este comuniune fără unitate. Membrele nu pot avea nicio comuniune cu capul, nicio implicare în viața și sănătatea sa, fără a fi unite cu el. Mlădițele trebuie să fie unite cu vița, altfel nu poate exista comunicare de la viță înspre mlădițe, nici vreo împărtășire din seva, viața sau influența sa. La fel, fără unitatea dintre soție și soț, soția nu poate avea parte de bunurile soțului. (2) Scriptura învață în mod categoric că doar sfinții adevărați au comuniune cu Hristos, căci se vorbește foarte clar despre ceva ce aparține sfinților, și numai sfinților, în 1 Ioan 1:3, 6, 7 – „deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos […] Dacă zicem că avem părtășie cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții; și sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat.” De asemenea, în 1 Corinteni 1:9 – „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.”
7. Scriptura vorbește despre existența unei legi (principiu sau cauză primară) cu adevărat sfinte și binevoitoare în inimă ca fiind în totală opoziție cu inima unui om păcătos sau rău. 1 Ioan 3:9 – „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” Este inutil să discutăm despre ce s-a intenționat prin folosirea cuvântului „sămânță”, care se poate referi fie la legea virtuții adevărate și la natura sfântă din suflet, fie la Cuvântul lui Dumnezeu, cauza acestei virtuți. Poate fi înțeles în ambele sensuri, pare a fi același lucru în demonstrația de față. Căci dacă prin sămânță înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când se vorbește că rămâne în cel născut din nou, trebuie să se aibă în vedere, în aceeași măsură, efectele lui, legea sfântă din inima acestuia, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în cei născuți din nou în mod diferit, mai mult în unii decât în alții, nici într-un mod diferit în privința efectelor sale. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în inima persoanei regenerate ca o sămânță sfântă, un principiu Divin, deși ar putea fi, asemenea unei semințe, un lucru mic. Sămânța este o parte foarte mică a plantei, este cauza sa primară. Poate exista în inimă ca un bob de muștar, poate fi ascunsă, și pare a fi, în mare măsură, îngropată în pământ. Dar totuși este incompatibilă cu răutatea. Cea mai mică măsură și cauza primară a unei naturi și dispoziții sfinte și divine sunt incompatibile cu o stare de păcat, după cum se spune: „el nu poate păcătui”. Nu este nevoie aici de o analiză critică a înțelesului expresiei, căci, fără îndoială, aceasta („sămânța Lui rămâne în el”) implică o incompatibilitate cu a fi un om păcătos sau rău. Astfel că acest răsad ceresc al sfințirii adevărate nu poate exista în inima unui păcătos, nu, nu atât de mult ca o cauză primară.
8. Acest lucru este confirmat prin faptul că, în Scriptură, convertirea este reprezentată, în mod special, ca o lucrare de creație. Atunci când Dumnezeu creează, El nu doar că așază (pune în ordine) și desăvârșește (îmbunătățește) lucrurile care au fost făcute mai înainte, ci El face ceva în întregime, ceva cu totul nou, fie din nimic, fie din ceea ce a fost golit perfect de orice natură, ca și atunci când l-a făcut pe om din țărâna pământului. „Tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Se spune că harul mântuitor este în om o făptură nouă, iar natura păcătoasă îl reprezintă pe omul cel vechi. Dacă acea nouă natură care este în inima unui om evlavios nu ar fi diferită în esență și în caracter de tot ceea ce a fost mai înainte, atunci respectiva persoană s-ar putea să fi avut parte de aceeași experiență și cu un an în urmă, și, din când în când, încă de la începutul vieții sale, însă nu la aceeași intensitate. În cazul acesta cum este [în omul credincios] harul o făptură nouă?
De asemenea, convertirea este deseori asemănată cu o înviere. Oamenii păcătoși sunt considerați morți, dar atunci când se convertesc sunt descriși ca fiind înviați din morți prin puterea cea mare și eficace a lui Dumnezeu. Nu este nicio cale de mijloc între a fi mort și în viață. Cel ce este mort nu are niciun fel de viață; cel ce are ultima suflare în el este încă în viață. Când un om este înviat din morți, viața nu se află în el într-o măsură mai mare, ci el devine în întregime nou.
Același lucru este dovedit prin faptul că, uneori, convertirea este reprezentată ca o naștere din nou sau o regenerare. Regenerarea nu este doar perfecționarea a ceea ce este vechi, ci constituie o naștere din nou. Natura și viața care sunt atunci primite încep în momentul în care sunt primite: odată cu cauza primară.
Din nou, convertirea în Scriptură este reprezentată prin deschiderea ochilor unui orb. Într-o astfel de lucrare li se dă lumină celor ce erau total lipsiți de ea înainte. Astfel prin convertire, se spune că din pietre Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam; ca pietre, ele sunt total lipsite de toate acele calități care după aceea le sunt atribuite fiilor vii ai lui Avraam. În acord cu aceasta, se spune că lucrarea de convertire este îndepărtarea unei inimi de piatră și înlocuirea cu o inimă de carne. Înainte de convertire omul are o inimă de piatră, lipsită de viața și conștiința specifice inimii de carne, deoarece ea rămâne încă o piatră, care nu are niciun fel de viață și conștiință.
traducere: Iulia Toma
