La Editura Kingstone a fost publicat recent volumul În drum spre casă. Autorul, Edward A. Hartman, a slujit timp de 10 ani ca pastor senior al First Presbyterian Church of Kosciusko, Mississippi, iar între 2005 şi 2012 a fost misionar în România.

Cartea prezintă imaginea unei familii evlavioase, centrate în Hristos „nu doar în jurul lucrării Sale încheiate la cruce, ci şi în jurul lucrării Sale continue în viaţa noastră prin Duhul Său cel Sfânt în timp ce ne pregăteşte pentru noua noastră casă din cer.”

Un sumar al capitolului „Centralitatea Zilei Domnului în familia evlavioasă”, conţinând şi multe sfaturi practice, este suficient pentru a releva profunzimea teologică a lucrării lui Ed Hartman (care poate fi comandată online pe site-ul Proiectului Tyndale).

Perspectiva puritanilor recunoştea faptul că originea zilei Domnului era întipărită la Creaţie. Nu a fost iniţiată de legea pe care a dat-o Dumnezeu poporului Său la muntele Sinai. Perspectiva lor privea la început, în Geneza 1 şi 2. După ce Şi-a încheiat toată lucrarea Sa de creaţie, Dumnezeu a stabilit patru rânduieli (sau ordine) ale creaţiei care vor guverna toată omenirea pentru întreaga istorie. Prima a fost căsătoria. Planul lui Dumnezeu a fost o femeie pentru un bărbat. El a hotărât ca cei doi să fie permanent uniţi în căsătorie şi să-şi găsească împlinirea unul în celălalt. Planul Lui a fost urmat de cel de-al doilea ordin al creaţiei: procrearea. El le-a poruncit să fie roditori şi să se înmulţească, să umple pământul şi să-l supună (Gen. 1:28). Cel de-al treilea ordin şi al patrulea au stabilit modelul sau tiparul pentru ritmul continuu al vieţii: cel de-al treilea a fost munca şi cel de-al patrulea odihna. „În ziua a şaptea, Dumnezeu Îşi terminase lucrarea pe care a făcut-o; El S-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea pe care a făcut-o. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea s-a odihnit de toată lucrarea pe care a făcut-o în creaţie” (Gen. 2:2-3).

Puritanii au recunoscut că legea lui Dumnezeu, mai ales aşa cum este înrădăcinată în ordinele creaţiei, nu a fost desfiinţată. Nu la mult timp după ce am abordat subiectul zilei Domnului în cadrul congregaţiei noastre, am fost confruntat de un om de afaceri din comunitatea noastră. Bărbatul era supărat şi aprins la faţă, dar a spus cu un zâmbet forţat: „Nu pot să cred că predicaţi o neprihănire bazată pe fapte în biserica voastră.” Nu aveam nicio idee la ce anume se referea, aşa că l-am întrebat: „Ce neprihănire bazată pe fapte am predicat în ultima vreme?” Răspunsul lui a fost: „Acel Sabat creştin! Nu există un asemenea lucru!” Convingerile lui teologice nu erau greu de recunoscut. El ajunsese la concluzia că atunci când Isus a venit, El desfiinţase complet legea Vechiului Testament şi tot ce se cerea de la poporul lui Dumnezeu.

Problema cu perspectiva acestui om este că Noul Testament afirmă faptul că, deşi Legea nu este un mijloc de câştigare a neprihănirii, ea rămâne standardul de conduită şi practică neprihănită pentru cei care au fost declaraţi neprihăniţi prin har şi prin credinţă. Chiar Domnul Isus spune în Matei 5:17-18: „Să nu credeţi că am venit să anulez Legea sau Profeţii! Nu am venit să anulez, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nici măcar o iotă sau o parte a vreunei litere nu va fi înlăturată din Lege, înainte să se întâmple toate lucrurile.” El a continuat să spună în versetul 19: „Aşa că oricine încalcă una din cele mai mici din aceste porunci şi îi învaţă şi pe alţii să facă la fel va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor.” Acum, dacă acest pasaj se ocupa de sarcina vădit imposibilă a câştigării neprihănirii cuiva, ai crede că Isus ar fi spus că „acela va fi numit cel mai mic în împărăţia iadului”. Dar Isus vorbeşte aici despre creştini. El vorbeşte despre proprii Săi copii atunci când spune: „Oricare” dintre copii „care încalcă una din cele mai mici din aceste porunci şi îi învaţă şi pe alţii să facă la fel va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor.” Iarăşi afirm, El ne arată că, deşi Legea nu este mijlocul spre neprihănire, ea rămâne standardul activ după care şi înspre care Duhul lui Dumnezeu îi va conduce pe oamenii pe care El i-a declarat neprihăniţi. Pe acest temei, familiile puritane au acordat atenţie mare centrării experienţei lor săptămânale în jurul păzirii cuvenite a zilei Domnului – o zi din şapte consacrată căutării cu devotament a comuniunii cu Hristos.

Dar de ce au făcut ei acest lucru? Şi cu ce scop era acest lucru perceput ca o îndatorire principală? Scriitorii puritani identifică pentru noi două scopuri principale pentru ţinerea în ascultare şi cu bucurie a zilei Domnului.

1. Primul este de a reflecta cu ardoare la plăcerea veşnică a prezenţei lui Dumnezeu care ne aşteaptă. Ziua Domnului este o zi de anticipare. Este menită să ne ridice privirea înspre închinarea veşnică ce continuă neîncetat în cer, închinare în care vocile noastre se vor uni atunci când vom ajunge direct în prezenţa vizibilă a lui Hristos. Ziua Domnului arată spre odihna veşnică pe care o ştim cel mai bine ca fiind împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Scriitorul Epistolei către Evrei scrie cu o dorinţă sinceră şi arzătoare după ziua când odihna aceasta va fi a noastră: „Rămâne încă pentru poporul lui Dumnezeu o odihnă de Sabat, pentru că oricine intră în odihna Lui se va odihni de lucrările lui, ca şi Dumnezeu de ale Sale. Să ne grăbim deci să intrăm în acea odihnă, pentru ca nimeni să nu cadă printr-o neascultare ca a lor” (Evrei 4:9-11). Scriitorul recunoaşte faptul că atenţia şi afecţiunea noastră sunt atât de uşor distrase de la Cel care singur oferă darul odihnei şi tot ce înseamnă ea, încât ne avertizează cu privire la neascultarea care ne va duce la pierderea a ceea ce numai El poate oferi.

Din această perspectivă, păzirea zilei Domnului ne oferă o ocazie constantă să ne unim cu familiile noastre în aţintirea atenţiei asupra eternităţii. Dacă e să ne pregătim să murim cum se cuvine şi dacă e să ne îndrumăm familiile să se pregătească să moară aşa cum se cuvine, atunci trebuie să fim sârguincioşi în a ne folosi de orice oportunitate ca să ne reamintim de realităţile nevăzute şi eterne ce ne înconjoară şi ne aşteaptă. „Noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele care nu se văd, deoarece cele care se văd sunt trecătoare, dar cele care nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4:18).

Cred că Dumnezeu a cunoscut puterea pe care preocupările noastre o vor avea asupra noastră. De aceea, El a decretat ca o zi din fiecare săptămână să fie pusă deoparte ca fiind diferită de tot restul zilelor, ca să ne amintească de faptul că realitatea nu se limitează la lume aşa cum o percepem noi. Realitatea ultimă pentru care am fost creaţi şi răscumpăraţi este reflectată în ziua Domnului într-un mod care slujeşte pentru a ne aminti permanent de statutul nostru de străini în lumea aceasta. Ce s-a spus despre sfinţii Vechiului Testament trebuie să fie adevărat şi cu privire la noi: „Toţi aceştia au murit crezând, însă fără să primească lucrurile promise, ci doar le-au văzut de departe, le-au salutat şi au mărturisit că sunt străini şi peregrini pe pământ” (Evrei 11:13).

Puţini oameni înţeleg scopul zilei Domnului din această perspectivă. Cei mai mulţi presupun că, dacă ziua respectivă trebuie ţinută, accentul cade pe lucrurile care nu sunt permise în acea zi, dar care sunt perfect acceptabile în celelalte zile. De exemplu, o zi în care nu pot tăia gazonul sau nu pot repara maşina. Sau o zi în care nu pot vâna, juca golf sau pescui. O zi în care nu pot face niciuna din temele de la şcoală sau nu pot plăti facturile. Lipsa libertăţii de a face aceste lucruri nu este scopul în ţinerea zilei Domnului. Noi punem deoparte toate aceste activităţi, aşa încât să putem fi devotaţi cu adevărat în dorinţa de a ne implica în căutarea comuniunii pline de bucurie şi împlinire cu El. Conform planului după care am fost creaţi, această căutare produce în noi un sentiment de dor arzător. Un dor arzător după ceea ce ne aşteaptă în eternitate. Un dor pe care nimic altceva nu-l poate satisface.

2. Acest adevăr ne îndreaptă atenţia spre cel de-al doilea scop pentru care puritanii au rămas credincioşi respectării zilei Domnului: să afle atât de multă plăcere netulburată în Creatorul şi Răscumpărătorul poporului lui Dumnezeu pe cât permite viaţa aceasta pământească. Aici este locul unde şi noi suntem invitaţi să ne concentrăm viziunea atunci când sărbătorim ziua Domnului. Ştim că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, cu capacitatea să experimentăm şi să ne bucurăm de părtăşia cu El. Însă, din cauza condiţiei noastre căzute şi a păcatului care rezultă din ea, suntem limitaţi în plăcerea pe care o putem avea în El. Nu deţinem acum capacitatea să ne bucurăm deplin de El. În plus, vieţile noastre sunt pline de o mulţime de lucruri care ne distrag atenţia şi intră în competiţie cu El pentru atenţia şi afecţiunea noastră. De aceea, ziua Domnului devine pentru noi o oportunitate şi un privilegiu pe măsură ce învăţăm să ne găsim atât de multă plăcere netulburată în Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, cât ne permite viaţa aceasta pământească.