Ar trebui să fim surprinşi când auzim despre biserici care se dezbină? Presupun că nu. Chiar şi bisericile Noului Testament erau tulburate de diviziuni puternice. Pavel a văzut biserica pe care el o păstorea în Antiohia dezbinată atunci când membrii iudei ai bisericii au refuzat să mănânce împreună cu membrii dintre neamuri (Galateni 2:11-14). Iacov s-a folosit de epistola sa ca să-i provoace pe credincioşi şi pe biserici: „De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iacov 4:1-2). Ioan i-a scris unei biserici dominate de un conducător autoritarist care „nu primeşte pe fraţi şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească şi-i dă afară din biserică” (3 Ioan 10). Ultimul capitol din Romani aduce mărturie asupra faptului că acei creştini din Roma erau împărţiţi în multe grupuleţe care nu aveau încredere unele în altele şi mergeau pe căi separate. Pavel trebuie să li se adreseze „să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o” (Romani 16:17). Dorinţa şi rugăciunea lui pentru ei era ca „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos…” (Romani 15:5-6). Dar în momentul în care a scris, acest lucru era departe de realitate…

Şi ceea ce a fost adevărat în Noul Testament a fost adevărat şi de atunci încolo. În prelegerile noastre recente cu privire la istoria primelor biserici din Insulele Britanice, am văzut adunări divizate din cauza unor probleme legate de data calendaristică a Sărbătorii Pascale, sau cu privire la abordarea corectă a disciplinării în biserică. Mulţi dintre noi privesc înapoi la era puritană ca la epoca de aur a mărturisirii Evangheliei în Anglia şi uită diviziunile radicale care au rupt în două mişcarea puritană. Am citit descrierea trezirii evanghelice din secolul 18, dar neglijăm controversele dure care au fost ca o plagă în societăţile metodiste. Ne bucurăm de lucrarea minunată a lui Spurgeon la Tabernacolul Metropolitan, dar nu ne întrebăm niciodată cum acea congregaţie mult-binecuvântată a putut fi măcinată de lupte atât de repede după moartea lui.

Jumătate de secol de diviziuni

Am fost crescut în lumea bisericilor evanghelice independente, săli de misiune, părtăşii non-denominaţionale, şi am trăit în lumea aceea peste cincizeci de ani. În toţi aceşti ani am văzut diviziuni. Suntem familiari cu biserici care continuă să se întâlnească în aceeaşi clădire, dar sunt divizate în bisericuţe care se luptă pentru putere. Luăm ca bune bisericile gen uşă turnantă, unde există întotdeauna o mână de oameni nefericiţi care pleacă şi sunt înlocuiţi de noi sosiţi – care, la rândul lor, se vor muta peste cinci ani. Şi am privit biserică după biserică în care, în cele din urmă, au apărut diviziuni evidente. O treime sau două treimi din membri pleacă, fie se împrăştie, fie formează o nouă congregaţie, care se va divide zece ani mai târziu. Şi cu fiecare divizare, o anumită cantitate de amărăciune rămâne în urmă, chiar şi atunci când cauza ei a fost de mult uitată.

În ultimii treizeci de ani, bisericile pe care le-am cunoscut cel mai bine au fost biserici reformate, dedicate principiilor numai Scriptura, numai harul, numai credinţa, numai Hristos, doar lui Dumnezeu să-I fie gloria. Au fost în vreun fel diferite? Cu greu. Una după alta au experimentat aceleaşi diviziuni dureroase. Şi aceasta include şi biserica din loc (Grace Baptist Church, Stockport, n.tr.). Biserica de aici s-a format după o împărţire a unei biserici evanghelice confuze. Şi în scurta sa viaţă a experimentat un număr de crize în care, din nefericire, diverse grupuri de oameni ne-au părăsit.

Aşa că eu nu sunt surprins când văd diviziuni în biserici. Şi totuşi, am fost întristat şi zguduit de numărul unor astfel de situaţii la care am fost martor anul trecut – şi de profunzimea dezbinărilor pe care le-au generat. Biserici despre care credeam că au o învăţătură sănătoasă, păstorite cu dragoste, stabile, biserici fericite au explodat în ceartă şi confuzie. Mărturia Evangheliei a fost afectată. Prieteni creştini au fost profund îndureraţi.

Câteva motive pentru care bisericile se divid

Noul Testament arată multe motive pentru care bisericile se dezbină. În unele cazuri este evident datorat influenţei învăţătorilor falşi. Învăţătorii falşi vin şi „trag pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:30). În alte cazuri, este datorat refuzului de a înţelege şi a respecta deciziile pe care membri ai bisericii le iau. „Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel” (Romani 14:5). Dacă persoana A nu poate accepta libertatea persoanei B de a-şi urma încredinţarea, diviziunea este inevitabilă. În alte cazuri din nou, diviziunile încep cu ceartă nerezolvată cu privire la nişte probleme personale mărunte. „Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului” (Efeseni 4:26-27). Un creştin se simte ofensat de ceva ce un altul a spus sau a făcut. Problema este lăsată să supureze şi diavolul îşi creează avanpostul în biserică. În alte cazuri, se formează grupuleţe în biserică pe criterii etnice sau culturale. Biserica din Ierusalim a fost ameninţată de rivalitatea dintre văduvele vorbitoare de limba greacă şi cele vorbitoare de aramaică (Fapte 6:1). Şi, desigur, în multe cazuri, problema se rezumă diferenţe de personalitate şi rivalităţi între persoane. Conflictul de care vorbeşte Ioan în cea de-a treia sa epistolă în mod simplu pare să se rezume la egocentrismul unui singur om – Diotref – „căruia îi place să aibă întâietatea”.

Aceasta nu este o listă exhaustivă. Acestea sunt doar câteva puncte de pornire pentru conflicte de care vorbeşte Noul Testament. Şi diviziunile în biserici rareori se rezumă la o singură cauză. De obicei este o combinaţie de mai mulţi sau chiar toţi factorii. Diferenţele teologice, neînţelegerile culturale, conflictele personale se pot toate contopi într-o furtună perfectă care vor zdruncina barca. Niciuna din situaţiile la care am fost martor în ultimul an nu se poate spune că a fost cauzată doar de un singur factor.

Şi totuşi au fost câteva ingrediente comune care au fost acolo în amestec în fiecare situaţie. Bisericile la care mă gândesc sunt foarte diferite una de cealaltă. Toate au fost biserici reformate, dedicate doctrinelor harului, dedicate centralităţii Bibliei. Dar, pe de altă parte, ele sunt foarte diferite. Sunt răspândite în toată ţara. Unele sunt biserici de oraş, altele sunt biserici de ţară. Unele sunt relativ mari, altele sunt foarte mici. Unele au fost constituite secole în urmă. Altele au fost plantate în ultimii patruzeci de ani. Totuşi în timp ce am ascultat, am simţit că aceleaşi probleme sunt în spatele conflictelor lor diferite.

Descurajare

Ce a condus la diviziunile care au provocat haos în atât de multe biserici? Cred că cel mai mare factor este descurajarea. Acestea sunt zile grele, foarte grele pentru bisericile evanghelice din Marea Britanie. Creştinii evanghelici biblici sunt o minoritate redusă a populaţiei. Influenţa noastră este marginală. Societatea se dezintegrează în faţa noastră şi noi nu putem să schimbăm lucrurile. Mărturia noastră este întâmpinată cu indiferenţă, dispreţ sau cu ostilitate crescândă. Nu avem niciun purtător de cuvânt a cărui voce să fie auzită şi respectată de public. Pe deasupra, vedem puţine convertiri credibile. Dacă o biserică activă dintr-un sat de 5000 de locuitori vede zece botezuri într-un an, am fi încântaţi. Totuşi, acest fapt ar lăsa 4990 de oameni faţă de care mărturisirea noastră a fost ineficientă. Şi câte biserici au parte de zece membri botezaţi pe an?

Nu suntem obişnuiţi să fim în poziţia asta. Secole la rând, creştinătatea evanghelică a avut un loc de cinste şi un rol influent în viaţa ţării noastre. Creştinii evanghelici au construit capele minunate, au organizat şcoli duminicale largi, au ţinut campanii evanghelistice roditoare, au fost pionierii reformei sociale, au trimis mii de misionari, au avut reprezentanţi în guvern, educaţie, medicină şi în drept. Şi am văzut mulţi oameni venind la Hristos.

Găsim greu de acceptat faptul că situaţia noastră prezentă poate fi planul lui Dumnezeu stabilit pentru noi în generaţia noastră. Da, ştim că în multe ţări credincioşii sunt persecutaţi cu cruzime. Dar Marea Britanie este o ţară creştină, nu-i aşa? Sau cel puţin o ţară cu moştenire creştină? Da, ştim că sunt ţări musulmane unde creştinii reprezintă 1% din populaţie, şi unde trec mulţi ani fără ca o persoană să se întoarcă la Hristos. Dar cu siguranţă nu ar trebui să fie aceeaşi situaţie în Marea Britanie? Când creştinii din Marea Britanie experimentează neputinţă, marginalizare socială sau ineficienţă în evanghelizare, simţim că ceva e în neregulă.

Depresie şi disperare

Parte a problemei este faptul că am fost convinşi să credem că succesul evanghelistic este semnul principal al binecuvântării lui Dumnezeu asupra poporului său. Multe cărţi ne-au spus că dacă trăim vieţi sfinte, vom vedea oameni mântuiţi. Mulţi predicatori ne-au încurajat să credem că orice biserică în care oamenii se adună să se roage pentru convertiri le va vedea. Îmi amintesc de un bine-cunoscut predicator londonez arătându-mi către Ioan 15 şi asigurându-mă că orice creştin (şi în special orice predicator) care rămâne în Hristos va vedea roadă; şi ce ar putea să însemne roadă dacă nu convertiţi?

Astfel că atunci când în biserici trec ani fără a exista vreo convertire, membrii bisericii devin adânc deprimaţi. „Trebuie că facem ceva greşit. Trebuie să existe un răspuns. Trebuie să schimbăm felul în care facem lucrurile”. Ei încep să caute formule care vor transforma situaţia şi ne vor reda succesul pe care credem că ar trebui să-l avem.

Acesta este factorul obişnuit pe care îl întâlnesc în oricare dintre situaţiile pe care le-am observat luând proporţii în anul care a trecut. Oameni din biserică – poate membri, poate lideri – sunt disperaţi să aibă succes şi în special succes în atingerea celor neconvertiţi. Şi în disperarea lor ei caută ceva – ingredientul secret – care va face lucrurile să meargă.

Desigur, nu există deficit de lideri creştini şi grupuri care să ofere sfatul lor. „Asta este ceea ce ar trebui să faceţi…” Ar trebui să vă implicaţi în proiecte sociale, spune unul. Ar trebui să începeţi o şcoală duminicală, spune un altul. Ar trebui să renunţaţi la serviciile cu imnuri-sandviş. Ar trebui să vă implicaţi în plantarea de biserici, indiferent de cât de mică este congregaţia voastră. Ar trebui să scăpaţi de imnurile despre har şi să începeţi să cântaţi cântece de închinare contemporane. Trebuie să vă debarasaţi de orgă şi să treceţi la chitară. Ar trebui să daţi femeilor roluri mai importante. Ar trebui să începeţi grupuri mici de studiu biblic evanghelistic. Ar trebui să ieşiţi din clădirea bisericii şi să vă întâlniţi în case. Ar trebui să adoptaţi un nou model de conducere a bisericii. Ar trebui să puneţi mai mulţi tineri în poziţii de conducere. Ar trebui să încetaţi să mai purtaţi cravate la închinare. Ar trebui să începeţi să colaboraţi cu anglicanii. Ar trebui să începeţi întâlniri de rugăciune pentru trezire. Ar trebui să vă alăturaţi reţelei noastre de biserici şi să faceţi lucrurile în felul nostru.

Multe reparaţii rapide. Dacă nu vă veţi schimba, veţi continua să fiţi neputincioşi şi marginali. Dar dacă faceţi ceea ce vă spunem noi, succesul e pe cale să se întâmple.

Şi, desigur, fiecare expert va îndrepta atenţia către o situaţie în care formula sa a „funcţionat”. „Când am început şcoala duminicală, eram doar treizeci de oameni. Acum suntem două sute.” „Atunci când cântam imnurile acelea vechi, niciun om din sat nu a intrat vreodată. Acum sala e plină în fiecare duminică.”

Schimbare, schimbare, schimbare. Bisericilor li se spune de fiecare dată că au nevoie de schimbare.

De ce schimbare?

Acum să nu mă înţelegeţi greşit. Nu am nicio problemă cu schimbările. Fiecare biserică are nevoie de schimbare. Şi câteva din propunerile pentru schimbare pe care tocmai le-am pus pe listă pot fi corecte şi adecvate. Noi trebuie să ne reformăm continuu, să aducem biserica tot mai mult în rând cu principiile şi poruncile biblice. Noi trebuie să remodelăm biserica în mod constant ca să reflecte mai bine imaginea şi caracterul lui Dumnezeu. De-a lungul timpului, noi am schimbat multe lucruri în biserica de aici. Şi sunt sigur că vom schimba multe altele cu trecerea timpului. Întrebarea care se ridică este: „Care e motivul?”. Se schimbă o biserică pentru a fi mai biblică, mai evlavioasă? Sau se schimbă pentru că e disperată după „succes”? Suntem preocupaţi să reflectăm gloria lui Dumnezeu sau vrem să remediem sentimentele noastre de neputinţă?

Dacă luăm în calcul ideea că motivul pentru reformare este să câştigăm oameni neconvertiţi, cererea pentru schimbare nu va fi niciodată satisfăcută. O biserică ce are „succesul” drept motivaţie principală – în special succes evanghelistic – este ca un copil blocat într-un sens giratoriu fără ieşire. Sau ca o regină a frumuseţii care a îmbătrânit şi caută una după o altă cremă certificată într-o încercare disperată de a arăta din nou tânără şi atrăgătoare. De ce nu poate accepta realitatea situaţiei ei?

Şi – aceasta este ideea – o biserică disperată după succes este o biserică ce poate fi cu uşurinţă divizată. Pentru că oamenii nu vor cădea de acord dacă schimbarea este necesară sau ce schimbări sunt necesare. Un grup va dori ca biserica să adopte strategia care a funcţionat în New Tokyo sau Silicon Mountain. Un altul va pleda pentru modelul de care a vorbit celebrul pastor Hank la conferinţa WOW (Way of Wonders) anul trecut. Dacă schimbările sunt duse la bun sfârşit, un grup ar cere alte schimbări; un altul ar vrea să meargă pe urmele schimbărilor care au fost deja făcute. Şi dacă, în cele din urmă, niciuna dintre schimbări nu ar aduce succesul la care oamenii râvnesc, cineva tot va trebui să fie blamat. Pastorul. Prezbiterii. Acel grup care ne-a condus în respectivul proiect nou (mult bine a mai făcut!). Acea bisericuţă care a refuzat să susţină noua noastră abordare. Conservatorii care au continuat să facă caz de „principiile reformate” în loc să vadă nevoia noastră de schimbare.

Fiecare dintre bisericile la care mă gândesc au fost divizate în acelaşi mod. Unii lideri-cheie sau un grup de membri au fost hotărâţi să schimbe biserica – ca să aducă „succes”, ca să combată depresia, sentimentul de învingere din biserică, ca să facă biserica mai atractivă pentru cei de afară. Şi alţii s-au opus schimbărilor – pentru că le-au văzut inutile, contra-productive sau evident nebiblice, iar biserica a fost zdruncinată.

Sunt atât de mulţumitor lui Dumnezeu că prezbiterii din această biserică nu au simţit presiune niciodată, în ultimii ani, din partea membrilor cu agenda de schimbări. Ar fi fost atât de simplu pentru un membru al bisericii cu o personalitate puternică sau un grup de membrii hotărâţi să arate către lipsa noastră de „succes” şi apoi să-i convingă pe membrii care-i susţineau că remediul stă în acest program (iniţiat de celebrul lider de biserică X) sau acel proiect (inventat de superstarul de internet Y). Şi în câteva luni biserica ar fi putut fi ruptă în partide ce susţineau sau respingeau noua „viziune”.

Patru principii-cheie

Daţi-mi voie să prezint patru principii care ne pot păzi de presiunile care au dezbinat atât de multe biserici în decursul ultimului an.

1. Dumnezeu, în suveranitatea Sa, decide dacă o anume comunitate – fie o întreagă naţiune, fie un singur oraş – ar trebui să fie un câmp de misiune roditor pentru lucrarea Evangheliei. Când Domnul Isus i-a trimis pe ucenicii Săi să predice Evanghelia în toate oraşele şi satele din Israel, El le-a spus deschis că în unele locuri vor fi bine primiţi, iar în altele vor fi respinşi (Matei 10:5-15). Ce ar face diferenţa? Dacă vor fi respinşi într-un oraş ar dovedi asta că ei au eşuat în a predica aşa cum trebuie, sau în a se ruga aşa cum trebuie, sau în a folosi metodele pe care trebuiau să le folosească? Nicidecum! Ei ar trebui pur şi simplu să accepte că inimile oamenilor sunt împietrite şi că nu a fost scopul lui Dumnezeu să-i mântuiască pe oamenii din oraşul acela.

Vedem aceeaşi realitate în cartea Faptelor Apostolilor. Pavel şi tovarăşii lui de slujire au primit răspunsuri foarte diferite în diferite comunităţi. Au fost daţi afară din Tesalonic, însă au mers în Bereea şi au descoperit că iudeii de acolo „aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa. Mulţi dintre ei şi din femeile cu vază ale grecilor şi mulţi bărbaţi au crezut” (Fapte 17:11-12). Ce a făcut diferenţa? A fost faptul că Pavel avea o umblare mai aproape de Dumnezeu când era în Bereea decât atunci când era în Tesalonic? A fost el mai plin de Duhul Sfânt? Era pentru că a folosit metode diferite? Sau a fost, pur şi simplu, pentru că, prin harul lui Dumnezeu, oamenii din Bereea erau mai pregătiţi să asculte decât cei din Tesalonic?

Unor evanghelişti şi unor biserici li s-a dat privilegiul de a lucra în câmpuri de misiune care sunt „gata pentru seceriş”. Lor li s-a permis să lucreze în comunităţi în care Dumnezeu i-a pus pe mulţi din aleşii Săi (Fapt 18:10 „am mult norod în această cetate”). Unora li s-a dat privilegiul de a lucra în locuri mai dificile – locuri în care Dumnezeu a rânduit puţini oameni pentru a fi salvaţi. Aceasta pare că este situaţia în Marea Britanie astăzi. După secole în care Duhul Sfânt a fost activ în Insulele Britanice, mântuind mulţi oameni, pare că El Şi-a retras mâna şi S-a întors către locuri în care a fost mai puţin activ în trecut. „Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:26).

Ar trebui să ne simţim deznădăjduiţi sau învinşi dacă Dumnezeu ne-a cerut să lucrăm pentru El pe câmpul de luptă cel mai împietrit sau cel mai dificil? Poate că ar trebui să vedem mai degrabă asta ca pe un privilegiu decât ca pe un blestem.

2. Nu putem măsura binecuvântarea lui Dumnezeu într-o biserică prin mărimea acesteia sau prin succesul său de a câştiga oameni din afară. Noul Testament pur şi simplu nu pune acelaşi accent pe succesul evanghelistic cum fac creştinii de astăzi. Mulţi creştini gândesc despre evanghelizare că este modul de-a fi sau ţinta finală a vieţii creştine. Dar nu acesta este modul în care autorii cărţilor Noului Testament gândesc.

Nici Domnul Isus, nici apostolii Săi nu au sugerat vreodată că Dumnezeu ar răsplăti pe creştinii sau bisericile credincioase prin succes evanghelistic. În Noul Testament, o biserică de „succes” (dacă ar fi să folosim acest termen vreodată) este o biserică în care membrii cresc tot mai mult în asemănare cu Domnul Isus, şi unde biserica reflectă mai mult din caracterul lui Dumnezeu. O astfel de biserică poate avea parte sau nu de creştere. Dintre toate cele şapte biserici amintite în cartea Apocalipsa, singura căreia Domnul Isus îi adresează laude fără rezerve este biserica din Filadelfia. De ce? Aparent a rămas mică. A avut „puţină putere”. Dar a „păzit Cuvântul Meu şi n-a tăgăduit Numele Meu” (Apocalipsa 3:8).

Adevărul este că Scriptura vorbeşte foarte puţin despre biserici evanghelizând comunităţile din jurul lor. Sunt sigur că astfel de lucruri au avut loc. Creştinii şi bisericile trebuie că au aplicat cu siguranţă Marea Trimitere din Matei 28 în viaţa lor. Dar este un accent remarcabil de scăzut pus pe această datorie în paginile Noului Testament. Nicăieri în toate epistolele Noului Testament nu i se porunceşte unei biserici (sau nu este îndemnată vreo biserică) să evanghelizeze. Nicăieri nu se roagă Pavel sau vreun alt apostol ca vreo biserică să fie ajutată în evanghelizare. Nicăieri nu li se spune creştinilor să se roage pentru convertirea altora.

Asta nu înseamnă că nu ar trebui să facem aceste lucruri! Să fii asemenea lui Hristos cu siguranţă trebuie să însemne să împărtăşeşti compasiunea Sa pentru cei pierduţi. Dar pune lucrurile în perspectivă. Sunt multe porunci în Noul Testament adresate bisericilor. Ni se porunceşte să ne purtăm de grija unii altora şi să ne purtăm poverile unii altora. Ni se porunceşte să învăţăm pe alţii toate poruncile lui Dumnezeu. Ni se porunceşte să avem de grijă de nevoiaşii din mijlocul nostru. Ni se porunceşte să menţinem disciplina în biserică. Ni se porunceşte să ne rugăm pentru cei de la conducere. Ni se porunceşte să ne amintim de Hristos şi să aşteptăm venirea Sa. Ni se porunceşte să fim plini de Duh. Ni se porunceşte să creştem în dragoste şi sfinţenie. Acestea sunt priorităţi pe care apostolii le-au lăsat ca îndemnuri pentru biserici în epistolele lor. O biserică în care aceste porunci sunt împlinite este o biserică de „succes” fie că numărul membrilor creşte sau nu. O biserică în care aceste porunci sunt neglijate este o biserică în declin, chiar dacă vede multe convertiri.

3. Dacă Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a hotărât să împietrească comunităţile din Marea Britanie (sau de oriunde altundeva) nicio cârpeală în aspectul exterior al vieţii bisericii nu va schimba realitatea aceasta.

Crede cineva cu adevărat că Dumnezeu este posibil să salveze mai mulţi oameni în Stockport dacă Grace Baptist Church renunţă la cărţile sale de imnuri şi proiectează cântări de cor pe un ecran? Crede cineva cu adevărat că Dumnezeu va mântui mai mulţi oameni dacă pastorii bisericii încetează să mai poarte cravate şi încep să poarte pulovere pe gât? Chiar crede cineva că Dumnezeu va mântui mai mulţi oameni în Marea Britanie dacă bisericile încetează să mai vorbească despre pastor sau diaconi şi vorbesc în schimb despre prezbiteri? Da. Unii creştini chiar cred aceste lucruri. Ei chiar cred că există o formulă magică ce va transforma scena. Dar aceasta este pentru că ei au uitat doctrinele suveranităţii lui Dumnezeu.

Ideea este că – atât cât pot judeca – există foarte puţină corelare între aspectul exterior al vieţii bisericii şi eficacitatea în evanghelizare. Sunt biserici care menţin practicile tradiţionale despre care alţii spun că sunt expirate: versiunea autorizată a Bibliei (KJV), rândurile de bănci, predicile monolog. Aceste biserici refuză categoric să se implice în comunitate sau în activităţi sociale. Ele nu fac concesii în faţa culturii contemporane. Unele dintre aceste biserici se usucă şi mor. Altele văd un număr constant de convertiri. În acelaşi fel, sunt biserici care în căutarea lor după „relevanţă” au abandonat clădirile bisericii, predicile, cărţile de imnuri şi aproape orice structură tradiţională a vieţii bisericii. Şi, din nou, unele se sting şi mor, iar altele văd convertiri regulate şi credibile.

Dumnezeu nu a promis niciodată că El va binecuvânta vreo biserică cu succes evanghelistic. Dar dacă este voia Lui să facă asta, ce mijloace este cel mai probabil să folosească? Credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, o pasiune pentru Hristos, dragoste pentru fraţi, curajul de a-L mărturisi, smerenie ca a lui Hristos, îndrăzneală în vorbire, perseverenţă în rugăciune – acestea sunt lucruri pe care El iubeşte să le vadă. Dacă noi vrem cu adevărat să vedem convertiri, acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le cultivăm mai presus de orice.

4. Când schimbarea este necesară, ea trebuie să fie înfăptuită cu dragoste. Am spus deja că sunt situaţii când schimbarea trebuie făcută într-o biserică – nu pentru a aduce „succes”, ci pentru a rândui lucrurile în acord cu poruncile Bibliei. Dar schimbarea nu trebuie niciodată urmărită cu preţul dragostei. Dacă o persoană sau un grup din biserică vede o nevoie de schimbare şi apoi încearcă să o înfăptuiască printr-o campanie de critică şi gâlceavă, dovedeşte că nu este condusă/condus de Duhul lui Dumnezeu. Dacă urmăreşte schimbarea (în mod) insensibil, ignorând preocupările altora, demonstrează că nu este potrivit în a juca vreun rol în remodelarea bisericii. Dacă este gata să rănească şi să înstrăineze pe alţi credincioşi pentru a înfăptui schimbările pe care le vede necesare, este evident că nu dă ascultare înţelepciunii date de Dumnezeu. „Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii!… Înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace…” (Iacov 3:13-18).

În fiecare situaţie tragică de care am auzit anul trecut, oamenii au urmărit schimbarea şi au uitat înţelepciunea care este curată, paşnică, blândă. Şi acesta este motivul pentru care bisericile au fost dezbinate.

Cât de mult se bucură Satan când bisericile evanghelice sunt divizate! Cât de întristat este Duhul Sfânt! Fie ca Dumnezeu să păzească această biserică. „… Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii…” (Efeseni 4:1-3).

Traducere: Iulia Toma

(Stephen Rees este absolvent al Cambridge University. Slujeşte din 1984 ca pastor al Grace Baptist Church, Stockport, Greater Manchester. Este căsătorit cu Anne şi împreună au patru copii.)