Mulţi oameni de azi şi-au imaginat întreaga lor viaţă că sunt creştini şi că se închină cu adevărat, credeau ei, abia atunci când intră într-o biserică ori o capelă – dar nu altundeva. Pentru ei închinarea este limitată la anumite clădiri, şi ei se duc la acele clădiri când doresc să se închine înaintea lui Dumnezeu, ca şi când nu ar putea să intre în contact cu Dumnezeu în aer liber sau oriunde altundeva. Nu vorbesc acum despre un act public de închinare pentru expunerea Scripturilor, pentru laudă, şi aşa mai departe, ci despre rugăciunea din timpul săptămânii sau înainte de masă – noi credem că acestea trebuie să aibă loc într-un loc particular, ca şi când Dumnezeu ar fi limitat la aceste locuri.

Dar nu numai că închinarea e limitată la anumite locuri, dar un lucru şi mai patetic pentru mine este modul în care închinarea unor astfel de oameni este determinată şi controlată de aceste locuri diferite. Vreau să spun: atunci când se află într-un anume fel de clădire, ei adoptă un anumit fel de închinare, dar într-un alt fel de clădire, pe care nu o consideră consacrată, se comportă într-un mod cu totul diferit. Într-o anumită clădire ei sunt serioşi şi-şi iau ceea ce numesc ci „un aer devoţional”, şi nimic nu trebuie să intervină în ceremonie şi în forma de închinare; dar într-o clădire publică, unde are loc şi acolo citirea Scripturii, rugăciune, şi aşa mai departe, ei se comportă într-un mod diferit.

Acum, oamenii aceştia pretind că se închină lui Dumnezeu în ambele locuri. Dar ei fac lucruri, admit şi aprobă unele lucruri în clădirea publică pe care le-ar considera oribile dacă ar fi îngăduite într-o clădire pe care o consideră a fi consacrată. Iar lucrul acesta înseamnă că sunt cu totul guvernaţi de tipul de clădire în care se găsesc. Aceasta nu e închinare „în duh”; nu e controlată de Duhul. E controlată de locaţie.

Un alt mod în care această abordare a închinării se manifestă pe sine este faptul că astfel de oameni se roagă sau se închină în anumite momente particulare. Se poate ca ei să se mire de musulmanii care se roagă la anumite ore specifice, dar, de fapt, în principiu, nici ei nu sunt diferiţi. Îşi pot rosti rugăciunile dimineaţa şi seara, fără să se mai roage deloc în restul zilei. Lui Dumnezeu I se aduce închinare la anumite ore stabilite. Dar nu aceasta este noţiunea biblică de închinare; e doar un obicei sau o deprindere pe care le-am dezvoltat. Sunt anumite lucruri pe care le facem – ne trezim dimineaţa, ne spălăm pe corp şi pe dinţi, şi aşa mai departe, ne punem pe genunchi ca să ne rugăm – sunt parte a acestui ritual, a rutinei vieţii. Atâta tot, dimineaţa şi seara, dar nu mai mult.

Cu alte cuvinte, toată această concepţie legată de închinare este una mecanică, e o problemă de îndeplinire a îndatoririlor, şi până şi termenii pe care-i folosim arată lucrul acesta. Vorbim despre „a ne spune rugăciunile”. Şi adeseori asta şi facem. „Spunerea rugăciunilor” nu înseamnă în mod necesar a ne ruga. Se poate să fie, dar în general nu e. Sau oamenii vorbesc despre „mersul la o clădire pentru spunerea rugăciunilor”, în timp ce alţii spun: „Să rostim o rugăciune”, iar modul în care o spun arată că nu au nicio idee despre ce e rugăciunea şi că nu s-au oprit niciodată să se gândească la ce fac. E ceva impersonal; e ceva adiţional pe care îl fac. E rece, fără viaţă – nu există nicio realitate în ea. Nu e adevărat să se spună despre atât de mulţi dintre noi că presupusa noastră închinare a fost pur şi simplu mecanică?

Apoi, un alt mod în care se manifestă această abordare mecanică… îl constituie o formă de închinare exterioară. Totul e în afara noastră. Gândiţi-vă la importanţa pe care o acordă unii oameni poziţiei – trebuie să îngenunchezi, ori trebuie să stai în picioare. Din nou, ei tind să varieze poziţia în funcţie de clădirea în care se găsesc. Dar nu e uimitor să observăm măsura în care locul în care ne aflăm se impune asupra noastră şi determină ceea ce facem? Nu că ne-am fi gândit vreodată la lucrul acesta; pur şi simplu am fost crescuţi în felul acesta. Aşa că închinarea este o problemă de poziţie. Când mă aflu într-o anumită poziţie, mă închin; dacă mă aflu într-o altă poziţie, nu mă închin. Închinarea e în principal o problemă de poziţie a trupului?

Toate lucrurile acestea trebuie analizate. Poziţia are un loc în închinare, dar, dacă are un loc în ea, trebuie să aibă întotdeauna un rol, nu numai în anumite locuri sau momente. Dacă poziţia trupului nostru este determinată de înţelegerea faptului că ne aflăm în prezenţa Dumnezeului cel viu şi că îi vorbim, atunci acesta trebuie să fie întotdeauna cazul. Nu trebuie să existe această variaţie, ori, altfel, suntem inconsecvenţi. Dar pentru atât de mulţi închinarea e pur şi simplu o problemă de poziţie a trupului; nu e nimic altceva decât formă exterioară, ceremonie, ritual. (…)

Sau daţi-mi voie s-o spun altfel, ca să vă arăt că trebuie să fim echilibraţi: sunt alţi oameni pentru care închinarea este o problemă intelectuală doar. Pentru ei închinarea, dacă o analizezi, reprezintă doar un interes faţă de un anumit tip de învăţătură. Aceasta este acuza care s-a adus împotriva bisericilor independente, în contrast cu cele care aveau o închinare liturgică, exterioară şi elaborată. Vedeţi, se presupune că forma şi ceremonia compun închinarea, şi, atunci când oamenii spun: „Voi nu daţi mare atenţie închinării”, tot ce vor să spună este că noi nu citim rugăciunile şi că nu avem o formă şi un ritual stabilite.

Dar există un element de adevăr în această critică şi noi trebuie să dăm faţă cu ea. Dacă suntem implicaţi doar intelectual, dacă suntem preocupaţi doar de idei referitoare la mântuire, şi dacă suntem interesaţi doar de doctrină în sine, atunci nu ne închinăm deloc. Valoarea şi scopul întregii cunoaşteri, a tuturor doctrinelor şi a tuturor meditaţiilor este să ne aducă la o părtăşie vie cu Dumnezeu, iar a veni doar pentru a asculta predici nu înseamnă închinare. Aceasta trebuie să ducă la închinare, trebuie să se sfârşească în închinare, trebuie să promoveze închinarea, dar nu reprezintă închinare în sine. Şi nu există nicio îndoială că aceasta este starea periculoasă în care se află Biserica creştină de azi; de aceea, starea lumii se datorează, pe de o parte, unei închinări mecanice, lipsite de viaţă, compusă din forme şi lucruri exterioare, şi, pe de altă parte, unei intelectualizări care a transformat credinţa într-o filozofie. Oamenii îşi vorbesc unii altora şi îşi transmit ideile reciproc, iar lui Dumnezeu adeseori nu I se aduce deloc închinare.

Acestea sunt, aşadar, câteva dintre metodele prin care doreşte să ne ducă diavolul în rătăcire, sugerând minţilor noastre idei greşite cu privire la închinare. Daţi-mi voie să trec la o altă metodă a diavolului, iar aceasta e foarte obişnuită în vremea de acum – e ceea ce voi numi o noţiune pur psihologică despre închinare. Aici, din nou, e ceva care se manifestă într-o mulţime de moduri. Ani de zile am cunoscut oameni care sunt interesaţi doar de ceea ce ei numesc „servicii divine frumoase”. Ei sunt experţi în aceste lucruri, sunt experţi în liturghie. Serviciul divin poate fi foarte frumos: totul este aranjat perfect, se foloseşte muzica potrivită la timpul potrivit, o dicţie frumoasă în rugăciuni.

Acum, oamenii care doresc acest fel de serviciu divin sunt interesaţi de fapt de estetică, nu de închinare. Pentru ei, închinarea trebuie să fie frumoasă, şi ei ies de la un serviciu divin şi spun că se simt mai bine. Dar dacă-i întrebi de ce se simt mai bine sau în ce fel se simt mai bine, tot ce pot să-ţi spună este că, într-un fel sau altul, atmosfera le-a dat un sentiment de linişte sau de frumuseţe; simt că s-au aflat în prezenţa a ceea ce e frumos. Grecii se închinau binelui, frumuseţii şi adevărului, şi aşa fac şi oamenii aceştia, cu toate că ei folosesc numele lui Dumnezeu. Ei abordează închinarea în modul intelectual pe care l-am descris şi singurul lor test este binele, frumuseţea şi adevărul, uneori aplicate absolut fără ruşine. (…)

Există oameni care predică ceea ce ei numesc „gândire pozitivă”, iar ideea este să refuzi gândurile negative, să le dai afară. Trebuie să fii întotdeauna pozitiv şi să încerci întotdeauna să gândeşti frumos, cât şi pozitiv, şi atunci te vei simţi mai bine. Şi aceasta este socotită închinare înaintea lui Dumnezeu – o înălţare morală.

Ideile acestea sunt extrem de populare în vremea de acum şi sunt socotite absolut creştine. Dar marea întrebare care se ridică e aceasta: oare oamenii care îşi însuşesc aceste idei ce altceva fac decât să-şi dea un impuls psihologic? Desigur că tratamentul psihologic te poate face să te simţi mai bine, şi e o prostie să spui că nu te ajută. Dar întrebarea vitală este: care e adevărata ta preocupare – aceea de a te simţi mai bine sau de a veni în prezenţa lui Dumnezeu? Tratamentul psihologic care se dă drept închinare înaintea lui Dumnezeu nu e deloc închinare „în duh şi în adevăr”. (…)

Mulţi sunt conduşi de un sentiment de teamă şi se duc la un loc de închinare doar pentru a primi un sentiment de siguranţă. Ei se tem – se tem de bombe, se tem de un alt război mondial, se tem de ceea ce s-ar putea întâmpla – aşa că îmbrăţişează religia exact aşa cum o făceau sărmanii păgâni din vechime, pe care ei îi dispreţuiesc, ca persoanele care se închină lunii ori soarelui, ori stelelor, ori altor lucruri doar din teamă. Ei nu ştiu, dar simt că, în general, religia ar putea să-i ajute, că le poate face bine. Da, poţi îmbrăţişa religia, dar, dacă o faci, aceasta nu înseamnă că te închini lui Dumnezeu.

Şi apoi există alţii care merg la biserică şi se complac în ceea ce numesc ei „închinare” pur şi simplu din cauză că ei cred că în felul acesta vor dobândi merite. Ei cred că Dumnezeu va fi mulţumit de ei şi că vor dobândi un calificativ bun doar pentru că au făcut lucrul potrivit. Ei îmbrăţişează religia pentru a-L îmbuna pe Dumnezeu. (…) Atât de des am încercat să dobândim merite aducându-I lui Dumnezeu o închinare exterioară. Am încercat să contrabalansăm răul, păcatul pe care l-am comis, prin faptele bune reprezentate de frecventarea Casei Iui Dumnezeu. E de aşteptat să frecventăm Casa lui Dumnezeu, dar dacă privim aceasta ca merit, la fel de bine am fi putut sta acasă. Venim să ne închinăm lui Dumnezeu.

Ei bine, acestea sunt câteva dintre căile prin care ne înşală diavolul şi ne face să credem că Îi aducem închinare lui Dumnezeu atunci când, de fapt, nu suntem „adevăraţii închinători” despre care vorbeşte Domnul nostru. Iată lucrul care trebuie să ne preocupe. Suntem noi adevăraţi închinători sau nu? Aşa că vă întreb din nou, în zilele acestea teribile în care trăim: v-aţi gândit vreodată la lucrurile acestea? V-aţi cercetat pe voi înşivă? Ştiţi ce anume faceţi? De ce mergeţi la Casa lui Dumnezeu? Îi aduceţi oare o închinare adevărată sau altceva?

(Fragmente din capitolul 4 al volumului Apa vie. Studii din Ioan 4, Martyn Lloyd-Jones, Editura Perla Suferinţei, 2013.)