Prin convertire, [a] ne întoarcem la Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1 Timotei 2:5). Lucrarea Lui este să ne aducă la Dumnezeu (1 Petru 3:18). El este calea către Tatăl (Ioan 14:6), singura uşă pe care putem intra (Ioan 10:9). Convertirea aduce sufletul la Hristos şi-l face să-L accepte ca singura cale, singurul Nume dat oamenilor prin care putem fi mântuiţi. El nu caută mântuirea în nimic altceva decât în El. Se abandonează numai în Hristos.
Păcătosul convins spune: „Aici mă voi aventura; şi dacă e sa pier, voi pieri; dacă e să mor, voi muri aici. Dar, Doamne nu mă lăsa să pier sub privirea îndurării Tale. Stăruie de mine să nu Te părăsesc sau să mă întorc din a Te urma. Aici mă voi abandona; chiar de m-ai ucide, eu n-am să plec de la uşa Ta.”
Astfel, bietul suflet se abandonează în Hristos şi se alipeşte hotărât de El. Înainte de convertire, omul nu-I acorda atenţie lui Hristos, fiind preocupat de ferma lui, de prieteni, de bunuri, mai mult decât de Hristos; însă acum, Hristos este pentru el ca mâncarea de care are nevoie, pâinea cea de toate zilele, viaţa inimii sale, Sprijinitorul vieţii sale. Marea lui dorinţă este ca Hristos să fie proslăvit în el. (…) Găsea mai multă plăcere în tovărăşia lui petrecăreaţă, în jocurile nelegiuite, în desfătări pământeşti decât în Hristos. Privea religia ca pe o fantezie şi discuţia despre desfătări măreţe ca pe un vis inutil; însă acum, pentru el, a trăi este Hristos. Dispreţuieşte tot ce socotea a fi preţios, din pricina preţului nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos.
Omul sincer convertit Îl acceptă pe Hristos în întregime. Nu iubeşte doar răsplata, ci şi lucrarea lui Hristos, nu doar beneficiile, ci şi povara lui Hristos. El este gata nu doar să păşească pe grâne, ci şi să tragă la jug. Acceptă poruncile lui Hristos, da, acceptă crucea lui Hristos.
Convertitul fals îl ia pe Hristos pe bucăţi. Îmbrăţişează în întregime iertarea lui Hristos, dar nu şi sfinţirea. E în favoarea privilegiilor, dar nu-şi însuşeşte Persoana lui Hristos. Desparte responsabilităţile de beneficiile lui Hristos. Aceasta este o greşeală fundamentală. Cine iubeşte viaţa să fie atent în privinţa aceasta! Este o greşeală nimicitoare de care aţi fost avertizaţi adesea, şi totuşi, nu este alta care să se întâlnească mai frecvent. Isus este un Nume drag, însă oamenii nu-L iubesc sincer pe Domnul Isus. Ei nu-L vor aşa cum Îl oferă Dumnezeu: „Domn şi Mântuitor” (Fapte 5:31). Despart ceea ce Dumnezeu a unit: Împăratul şi Preotul. Nu vor să accepte mântuirea lui Hristos aşa cum o doreşte El; în punctul acesta o separă. Toţi vor să fie izbăviţi de suferinţă, dar nu vor să fie izbăviţi de păcat. Şi-ar dori ca vieţile lor să fie mântuite, dar să le rămână poftele. Este adevărat că şi aici mulţi se despart; s-ar mulţumi cu distrugerea câtorva dintre păcatele lor dar n-ar putea renunţa la poala Dalilei, şi nici n-ar putea divorţa de preaiubita Irodiadă. Nu pot fi aspri cu ochiul sau cu mâna cea dreaptă. O, fii nespus de atent aici; sufletul tău depinde de aceasta. Convertitul adevărat Îl ia pe Hristos în întregime, indiferent de intenţii şi scopuri, fără excepţii, fără mărginiri, fără rezerve. El este gata să-L aibă pe Hristos indiferent de condiţii; este gata să fie sub stăpânirea lui Hristos, dar şi să fie eliberat de El. Spune împreună cu Pavel: „Doamne, ce vrei sa fac?” Orice, Doamne. Trimite foaia goală lui Hristos, pentru ca El să scrie condiţiile.
[b] Ne întoarcem Ia legile, poruncile şi căile lui Hristos. Inima care altădată era împotriva lor, şi nu putea îndura strânsoarea acestor funii, severitatea acestor căi, acum se îndrăgosteşte de ele şi le alege ca îndrumător pentru totdeauna.
Observ patru lucruri pe care Dumnezeu le face în fiecare om convertit cu adevărat, în ce priveşte legile şi căile lui Hristos, prin care ajungi să-ţi cunoşti starea, dacă eşti credincios sufletului tău. Aşadar, aţintiţi-vă ochii spre inimile voastre, pe măsură ce continuaţi.
(I) Raţiunea ajunge să le aprobe şi subscrie la ele ca fiind drepte şi înţelepte. Mintea ajunge să găsească plăcere în căile lui Dumnezeu, iar prejudecăţile stricate care altădată erau împotriva lor, socotindu-le iraţionale şi intolerabile, acum sunt înlăturate. Judecata consimte că toate sunt sfinte, drepte şi bune (Romani 7:12). Cât de absorbit este David de desăvârşirile Legii lui Dumnezeu! Cât le laudă atât pentru calităţile lor inerente, cât şi pentru efectele lor admirabile! (Psalmul 19:8-10 etc.).
Raţiunea are o judecată dublă: cea absolută şi cea comparativă. Judecata absolută este atunci când un om crede că o anumită cale e bună în general, dar nu pentru el, sau nu în circumstanţele actuale. Acum, judecata unui om evlavios este în favoarea căilor lui Dumnezeu, şi aceasta este o judecată nu doar absolută, ci şi comparativă. Le socoteşte a fi nu doar cele mai bune în general, ci ele sunt bune şi pentru el. Consideră poruncile religiei nu doar acceptabile, ci de dorit; da, mai de dorit decât aurul, decât aurul curat; da, decât mult aur curat.
Judecata lui este ferm convinsă că cel mai bun lucru este să fie sfânt, să fie riguros, că aceasta este calea cea mai potrivită şi că, pentru el, este alegerea cea mai înţeleaptă, cea mai raţională şi mai de dorit. Ascultă judecata unui om evlavios. „De aceea eu iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat. De aceea găsesc drepte toate poruncile Tale, şi urăsc orice cale a minciunii” (Psalmul 119:127-128). Observă că el este de acord cu toate cerinţele lui Dumnezeu şi dezaprobă tot ceea ce El interzice. „Tu eşti drept, Doamne, şi judecăţile Tale sunt fără prihană. Tu îţi întemeiezi învăţăturile pe dreptate, şi pe cea mai mare credincioşie. Temelia Cuvântului Tău este adevărul, şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice” (Psalmul 119). Observă cât de prompt subscrie, şi aceasta o face în întregime; îşi dă consimţământul la aceasta şi la tot ceea ce conţine ea.
(II) Dorinţa inimii este să cunoască întreaga gândire a lui Hristos. El nu va lăsa niciun păcat nedescoperit, şi nici nu se va întâmpla să nu-şi cunoască toate îndatoririle. Iată suspinul natural şi arzător al unei inimi sfinţite: „Doamne, dacă e vreo nelegiuire în mine, scoate-o Tu la iveală, învaţă-mă Tu ce nu ştiu; iar dacă am lucrat fărădelege, nu voi mai face asta.” Convertitul fals e ignorant de bunăvoie; el nu vrea să vină la lumină. E gata să păstreze un anumit păcat, de aceea nu-i face plăcere să ştie că acela este păcat şi nu va lăsa înăuntru lumina care vine de la fereastra aceea. Însă inima plină de har este gata să cunoască toată întinderea legii Creatorului său. Primeşte cu toată încuviinţarea Cuvântul, care-l convinge de orice îndatorire despre care el nu a ştiut, sau de care nu i-a păsat înainte, ori care descoperă un păcat ascuns.
(III) Alegerea liberă şi fermă a voinţei este în favoarea căilor lui Hristos; le alege mai presus de toate plăcerile păcatului şi bogăţiile lumii. Consimţământul lui nu este smuls de un chin cumplit, nici nu este o hotărâre luată în grabă şi pe neaşteptate, ci el hotărăşte de bunăvoie şi ajunge să facă liber această alegere. Este adevărat că firea pământească se va răzvrăti, totuşi partea biruitoare a voinţei sale este în favoarea conducerii şi legilor lui Hristos, aşa că şi le însuşeşte nu ca pe o povară sau ca pe o trudă, ci ca pe fericirea sa. În timp ce omul nesfinţit umblă în căile lui Hristos, ca şi cum ar avea lanţuri şi cătuşe, omul cu adevărat convertit face lucrul acesta cu toată inima şi socoteşte legile lui Hristos ca fiind slobozenia sa. Se desfată în frumuseţile sfinţeniei şi are acest semn veşnic. Şi-ar dori mai degrabă, dacă ar avea de ales, să trăiască o viaţă strictă şi sfântă decât cea mai prosperă şi înfloritoare viaţă lumească. „Şi Saul s-a dus acasă în Ghibea, însoţit de o parte din ostaşi a căror inimă o mişcase Dumnezeu” (1 Samuel 10:26). Când Dumnezeu atinge inimile aleşilor Săi, ei îl urmează de îndată pe Hristos şi, chiar dacă sunt atraşi, ei aleargă liberi la El şi se dedică de bunăvoie în slujba Domnului, căutându-L cu toată inima. Teama are foloasele ei, însă aceasta nu este sursa principală de acţiune a unei inimi sfinţite. Hristos nu-Şi controlează supuşii prin forţă, ci este împăratul unui popor care doreşte să-L aibă ca împărat. Ei sunt, prin harul Lui, dedicaţi de bunăvoie slujirii Sale. Ei slujesc pentru că au ales s-o facă, nu ca un sclav, ci ca un fiu sau ca o soţie, dintr-un izvor de dragoste şi o minte credincioasă. Pe scurt, legile lui Hristos sunt dragostea, plăcerea şi studiul neîncetat ale celui convertit.
(IV) Direcţia căii sale este îndreptată spre păzirea orânduirilor lui Dumnezeu. Grija zilnică a vieţii sale este să umble cu Dumnezeu. Caută lucruri măreţe, are planuri nobile, deşi este nedesăvârşit. Ţinteşte spre nimic mai puţin decât perfecţiune; o doreşte, caută să o atingă; nu-şi găseşte odihna în nici o măsură de har, până când nu scapă de păcat, şi până când nu este desăvârşit în sfinţire (Filipeni 3:11-14).
Aici poate fi descoperită putreziciunea ipocritului. Acesta îşi doreşte sfinţirea, după cum bine a spus cineva, doar ca un pod către cer, şi cercetează cu ardoare care sunt lucrurile cele mai mici care-i sunt de folos; şi dacă poate obţine atât cât să poată ajunge în cer, nu-i mai pasă de nimic altceva. Însă omul convertit cu adevărat doreşte sfinţenia de dragul sfinţeniei şi nu doar de dragul cerului. El nu vrea să se mulţumească doar cu atât cât ar putea să-l izbăvească de iad, ci îşi doreşte cel mai înalt nivel. Totuşi, dorinţele nu sunt suficiente. Care este calea şi direcţia ta? Îţi este schimbat orizontul şi sensul vieţii? Este sfinţenia căutarea ta şi religia preocuparea ta? Dacă nu, înseamnă că nu eşti la înălţimea convertirii adevărate.
Şi oare ceea ce am descris noi până acum nu este convertirea care e absolut necesară pentru mântuire? Atunci să ştii că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, că sunt puţini care o găsesc, că este nevoie de o putere divină mântuitoare care să convertească un păcătos la Isus Hristos.
Din nou eşti îndemnat, o, omule, să te cercetezi pe tine însuţi. Ce spune conştiinţa? Începe să acuze? Nu te străpunge pe măsură ce citeşti? Este ceea ce am descris aici judecata ta, alegerea şi calea ta? Dacă este aşa, atunci e bine. Dar nu cumva te osândeşte inima şi-ţi vorbeşte de un anumit păcat în care trăieşti împotriva conştiinţei tale? Nu-ţi spune că există un anumit fel de nelegiuire pe care doreşti să o urmezi, o anumită îndatorire de care nu eşti conştient?
Nu te duce conştiinţa în cămăruţa ta şi nu-ţi spune cât de rar te rogi şi citeşti acolo? Nu te duce în familia ta şi nu-ţi arată sarcinile date de Dumnezeu şi sufletele copiilor tăi care sunt neglijate acolo? Nu te duce conştiinţa la afacerea ta, la locul tău de muncă şi nu-ţi arată câteva nelegiuiri de acolo? Nu te duce la cârciumă sau la club şi nu te învinuieşte de tovărăşia destrăbălată pe care o ai acolo, de timpul preţios pe care îl pierzi acolo, de talentele pe care le risipeşti acolo? Nu te duce în cămăruţa ta şi nu-ţi citeşte condamnarea acolo?
O, conştiinţă, fă-ţi datoria! În numele Dumnezeului celui viu îţi poruncesc să-ţi îndeplineşti slujba. Apucă-l pe acest păcătos, năpusteşte-te asupra lui, arestează-l, prinde-l, trezeşte-l la realitate.
(Fragmente din volumul Oare sunt un creştin adevărat?, Joseph Alleine, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010.)
Două fenomene specifice veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea – pluralismul doctrinei medievale târzii şi nevoia de reformare a Bisericii – s-au reunit în viaţa şi învăţătura lui Martin Luther şi în Reformă. De la Augustin încoace odiseea spirituală a unui singur om nu se mai identificase cu imperativele spirituale ale creştinătăţii apusene aşa cum se întâmpla acum. Nu fusese „dorinţa ori intenţia lui” să-şi ridice propriile preocupări teologice la rang de chestiuni doctrinare care să afecteze întreaga Biserică, nutrind mult timp convingerea că ceea ce „descoperise” el teologii cei mai buni ai Bisericii trebuie să fi ştiut dintotdeauna. Înţelegerea, în cele din urmă, a faptului că lucrurile nu stăteau deloc aşa a adus teologia sa în dezbaterea publică a Bisericii, atât prin condamnarea învăţăturilor lui Luther, cât şi prin includerea acestora în mărturisiri de credinţă oficiale, în timpul vieţii sale precum şi după aceea. Ideile tânărului Luther au fost cele care au declanşat Reforma, şi tocmai din acest motiv cei mai mulţi cercetători ai Reformei şi-au concentrat atenţia asupra lui.
