John MacArthur – Foc străin. Pericolul întristării Duhului Sfânt printr-o închinare falsă

Ultima carte pastorului John MacArthur şi, probabil, cea care a stârnit cele mai multe reacţii şi controverse – Foc străin. Pericolul întristării Duhului Sfânt printr-o închinare falsă – este acum disponibilă şi în limba română. Volumul poate fi comandat prin e-mail (marius.birgean@gmail.com). Preţul de distribuţie este 30 de lei. Redăm mai jos o parte din introducerea cărţii:

Copertă - John MacArthur - Foc strainNadab şi Abihu nu au fost şamani sau negustori frauduloşi, care s-au infiltrat în tabăra israeliţilor pentru a răspândi printre ei superstiţiile canaaniţilor. După toate aparenţele, erau oameni cinstiţi, respectabili şi lideri spirituali evlavioşi. Erau preoţi ai singurului Dumnezeu adevărat. Şi nu erau leviţi de rând. Evident că Nadab moştenea funcţia de mare preot, iar Abihu era următorul în această succesiune. Erau primii fii ai lui Aaron. Moise era unchiul lor. Numele lor este în fruntea listei „aleşilor copiilor lui Israel” (Ex. 24:11). În afară de tatăl lor, Aaron, ei sunt singurii menţionaţi pe nume prima dată când Scriptura îi aminteşte pe cei „şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel”, grupul de conducători care exercita supravegherea spirituală în naţiunea ebraică (Num. 11:16-24). Scriptura nu ni-i prezintă ca pe nişte figuri sinistre sau ca păcătoşi notorii, ci dimpotrivă.

La Sinai, aceşti doi fraţi, împreună cu ceilalţi şaptezeci de bătrâni, au avut privilegiul de a se sui până la un anumit loc pe munte şi de a privi de la distanţă cum stă Dumnezeu de vorbă cu Moise (Ex. 24:9-10). Poporului Israel i s-a poruncit să rămână la poalele muntelui: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui” (Ex. 19:12). În timp ce Dumnezeu era sus vorbind cu Moise, chiar dacă un dobitoc rătăcit hoinărea pe la poalele Sinaiului, acel animal trebuia omorât cu pietre sau străpuns cu săgeţi (v. 13). De la baza muntelui, tot ce puteau vedea israeliţii de rând erau fumul şi fulgerele. Însă Nadab şi Abihu au fost în mod expres numiţi de Însuşi Domnul, Cel ce i-a invitat să urce şi să-i aducă cu ei pe cei şaptezeci de bătrâni. „Ei au văzut pe Dumnezeu şi totuşi au mâncat şi au băut” (Ex. 24:11).

Cu alte cuvinte, Nadab şi Abihu au fost mai apropiaţi de Dumnezeu decât aproape oricine altcineva. Niciunui alt israelit, cu excepţia lui Moise, nu i s-a oferit vreodată un privilegiu mai înalt. Aceşti oameni păreau, cu siguranţă, a fi evlavioşi, conducători spirituali de încredere şi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu, tineri cu o bună reputaţie. Fără îndoială că, de fapt, oricine din Israel îi stima foarte mult.

Şi fără îndoială că oricine din Israel a rămas consternat când dintr-o dată Dumnezeu i-a lovit de moarte pe Nadab şi Abihu cu o flacără de foc sfânt. După cum se pare, acest lucru s-a întâmplat chiar în prima zi a slujirii lor în cortul întâlnirii. Aaron şi fiii săi fuseseră unşi în cadrul unei ceremonii de şapte zile, după ce construirea cortului a fost finalizată. În a opta zi (Lev. 9:1), Aaron a adus prima jertfă pentru păcat în cort şi ceremonia a fost marcată de un miracol: „Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ” (Lev. 9:24).

Moise consemnează ce s-a întâmplat apoi: Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ce a spus Domnul când a zis: «Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor»” (Lev. 10:1-3).

Este foarte posibil că Nadab şi Abihu au luat focul dintr-o altă sursă decât altarul de aramă şi l-au folosit ca să-şi aprindă cădelniţele cu tămâie. Amintiţi-vă că Dumnezeu Însuşi aprinsese foc din cer pe altar. Evident că Nadab şi Abihu şi-au pus în cădelniţe foc pe care îl aprinseseră ei sau cărbuni din vreun alt foc din tabăra lui Israel. Sursa concretă din care şi-au procurat focul nu este menţionată. Nici nu este importantă. Fapt este că ei au folosit alt foc decât cel aprins de Dumnezeu Însuşi.

Ofensa lor poate părea fără importanţă unora care sunt obişnuiţi cu tipul de închinare informală, permisivă, pentru care este cunoscută generaţia noastră. S-ar putea, de asemenea, ca ei să fi băut şi probabil că s-au îmbătat aşa încât judecata li s-a întunecat. (Leviticul 10:9 pare să sugereze că aceasta a fost cauza.) Totuşi ceea ce condamnă în mod explicit Scriptura este „focul străin” pe care l-au adus. Problema păcatului lor a fost că s-au apropiat de Dumnezeu într-o manieră neglijentă, refractară, inadecvată, fără reverenţa care se cuvenea. Nu L-au privit pe Dumnezeu ca sfânt, nici nu I-au înălţat Numele înaintea poporului. Răspunsul Domnului a fost rapid şi fatal. „Focul străin” al lui Nadab şi Abihu a aprins asupra lor flăcările de nestins ale judecăţii divine şi au fost mistuiţi pe loc.

Aceasta este o relatare severă şi teribilă şi ea are implicaţii evidente pentru biserica din vremea noastră. În mod clar, a-L dezonora pe Dumnezeu, a-L trata cu dispreţ sau a te apropia de El într-un fel pe care îl detestă constituie o nelegiuire gravă. Cei care I se închină lui Dumnezeu trebuie s-o facă în modul în care El o cere, tratându-L ca o Persoană sfântă.

Duhul Sfânt — al treilea Membru glorios al Trinităţii — nu este mai puţin Dumnezeu decât Tatăl sau decât Fiul. Astfel, a-L dezonora pe Duhul înseamnă a-L dezonora pe Dumnezeu Însuşi. A abuza numele Duhului înseamnă să iei în deşert Numele lui Dumnezeu. A pretinde că El este Cel care permite închinarea capricioasă, ciudată şi nebiblică înseamnă să-L tratezi pe Dumnezeu cu dispreţ. A substitui Duhul cu un spectacol înseamnă să te închini lui Dumnezeu într-un mod pe care El îl dezaprobă profund. Iată de ce multe ciudăţenii ireverenţioase şi doctrine alterate aduse în Biserică de mişcarea carismatică contemporană sunt asemănătoare (sau chiar mai rele) focului străin al lui Nadab şi Abihu. Ele reprezintă un afront adus Duhului Sfânt şi în acest fel lui Dumnezeu Însuşi, temeiuri pentru o judecată aspră (cf. Evr. 10:31).

Când fariseii au atribuit lui Satan lucrarea Duhului Sfânt (Matei 12:24), Domnul i-a avertizat că o astfel de blasfemie, izvorâtă din inimile lor împietrite, este de neiertat. Anania şi Safira au fost numaidecât loviţi cu moartea când L-au minţit pe Duhul Sfânt. Drept urmare, „o mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri” (Fapte 5:11). Simon Magul, atunci când a dorit să cumpere puterea Duhului cu bani, a primit în replică o mustrare aspră: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!” (Fapte 8:20). Şi autorul cărţii Evrei, scriindu-le celor aflaţi în primejdie de a-L insulta pe Duhul harului, le-a oferit cititorilor săi această atenţionare serioasă: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr. 10:31). A treia persoană a Trinităţii reprezintă un pericol pentru oricine I-ar aduce foc străin!

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2014/10/john-macarthur-foc-strain-pericolul-intristarii-duhului-sfant-printr-o-inchinare-falsa/

Richard Sibbes – De ce conducerea lui Hristos are parte de împotriviri?

Nu este de mirare că guvernarea spirituală a lui Hristos are parte de aşa de multe împotriviri.

În primul rând, fiind guvernare, lucrul acesta limitează voinţa şi pune frâu umbletelor ei. (…) Voinţa pervertită se luptă să înfrângă toate legile şi socoteşte că este un lucru onorabil să nu fie îngrozită şi că este o dovadă de slăbiciune a spiritului dacă îţi este teamă de ceva, chiar şi de Dumnezeu, până când pericolul de neevitat vine peste oameni. Atunci, cei ce s-au temut mai puţin când erau în afara oricărui pericol, se tem mai mult în faţa acestuia, cum vedem în cazul lui Belşaţar (Daniel 5:6).

În ai doilea rând, este o guvernare spirituală, prin urmare firea pământească o va suporta chiar şi mai puţin. Stăpânirea lui Hristos aduce chiar şi gândurile şi dorinţele – părţile sufletului cel mai greu de ţinut sub control – la ascultare de El. Chiar dacă un om ar avea un asemenea comportament controlat, încât întreaga lui viaţă nu ar putea fi învinuită de niciun lucru exterior, totuşi, în ochii lui Hristos, a avea o gândire firească sau lumească înseamnă moarte (Romani 8:6). EI priveşte o mentalitate lumească cu o ură mai mare decât priveşte un păcat specific.

Cineva poate spune: „însă Duhul lui Hristos este în cei care au într-o anumită măsură o gândire lumească”. Este adevărat, dar El nu se află acolo ca unul care încuviinţează şi susţine, ci ca un împotrivitor, ca unul care subjugă şi, în final, ca un cuceritor. Oamenilor fireşti le-ar plăcea să-i aducă împreună pe Hristos şi firea pământească, şi ar fi mulţumiţi, cu anumite rezerve, să se supună lui Hristos. Însă Hristos nu va fi sluga vreunei patimi josnice; prin urmare, acolo unde se permite vreo poftă păcătoasă, acesta e un semn că niciodată nu au fost date cheile lui Hristos, ca El să stăpânească.

În al treilea rând, această judecată are parte de împotriviri deoarece este judecată, iar oamenilor nu Ie place să fie judecaţi şi criticaţi. Acum Hristos, prin adevărul Său, îi critică aspru, dă o sentinţă împotriva lor şi îi împinge înaintea judecăţii de apoi din ziua cea mare, de aceea ei îşi asumă responsabilitatea de a judeca adevărul care trebuie să-i judece pe ei; dar adevărul va fi prea bun pentru ei. Omul are o vreme acum, pe care Pavel o numeşte „ziua omului (1 Corinteni 4:3), în care el se aşază pe scaunul de judecată în mod fraudulos şi rosteşte o judecată asupra lui Hristos şi a căilor Lui; dar Dumnezeu are o zi în care va pune totul în ordine, şi judecata Lui va rămâne în picioare. Iar sfinţii vor avea timpul lor în care vor sta să judece pe cei ce îi judecă acum (1 Corinteni 6:2). Între timp, Hristos va stăpâni în mijlocul vrăjmaşilor Lui (Psalmul 110:2), chiar şi înlăuntrul inimilor noastre.

Aşadar, dacă totul este liniştit, fără niciun fel de opoziţie, acesta nu este un semn al unei stări bune; căci cum am putea noi să credem că stricăciunea, care este o parte veche din noi, şi Satan, omul cel tare, care are putere asupra noastră, vor renunţa Ia stăpânire fără agitaţie? Nu, nici celui mai mic gând de bunătate descoperit de el nu-i este permis să trăiască, fiindcă el [Satan] se uneşte cu stricăciunea din noi ca să-l nimicească încă de la apariţie. Şi după cum cruzimea lui Faraon se manifesta în special împotriva pruncilor de parte bărbătească, tot aşa şi răutatea lui Satan se manifestă în special împotriva celor mai pioase şi mai vitejeşti hotărâri.

Aşadar, trebuie întotdeauna să ne aşteptăm ca acolo unde vine Hristos să fie şi împotrivire. Când Hristos S-a născut, tot Ierusalimul s-a tulburat; astfel, când Hristos Se naşte într-un om, sufletul este într-un tumult, şi aceasta pentru că inima nu vrea să se predea lui Hristos ca El să o stăpânească.

Oriunde vine Hristos, El aduce separare, nu doar între om şi sinele Iui, ci şi între om şi om, şi între biserică şi biserică; iar cauza acestei tulburări nu este Hristos, după cum într-un trup bolnav cauza problemelor nu este medicamentul. Factorii dăunători sunt cauza reală, pentru că scopul medicamentului este să aducă vindecare. Dar Hristos găseşte cu cale ca gândurile din inimile oamenilor să fie descoperite, iar El este rânduit pentru prăbuşirea, dar şi pentru ridicarea multora în Israel (Luca 2:34).

Astfel, nebunia disperată a oamenilor este dată pe faţă, prin faptul că ei vor mai degrabă să fie conduşi de poftele lor, şi în consecinţă, de însuşi Satan, spre nimicirea lor veşnică, decât să-şi pună picioarele în lanţurile lui Hristos şi gâtul sub jugul Lui; măcar că slujirea lui Hristos este singura libertate adevărată! Jugul Lui este unul uşor, povara Lui este ca povara aripilor pentru o pasăre, care o fac să zboare mai sus. Guvernarea lui Satan este mai degrabă o robie decât o guvernare, o robie în care Hristos îi lasă pe aceia care resping guvernarea Sa, dând putere lui Satan şi agenţilor săi asupra lor. (…) Cei care îşi iau cea mai mare libertate să păcătuiască sunt cei mai mari sclavi, pentru că sunt cei mai voluntari sclavi. În orice lucru, voinţa este fie cea mai bună parte, fie cea mai rea. Cu cât oamenii merg mai departe într-un mod îndărătnic, cu atât mai adânc se cufundă în răzvrătire; şi cu cât se împotrivesc mai mult lui Hristos, făcând ceea ce vor ei, cu atât mai mult vor suferi într-o zi ceea ce nu au dorit. Între timp, ei sunt prizonieri în propriile suflete, legaţi în conştiinţele lor de judecata de după moarte a Aceluia pe a Cărui judecată nu au vrut să o accepte în vieţile lor. Şi nu este oare drept ca El să fie pentru ei un Judecător aspru care să-i condamne, când ei nu au vrut să-L accepte ca pe un Judecător blând care să-i stăpânească?

În concluzie şi ca aplicaţie generală pentru noi, din tot ceea ce s-a spus observăm starea de luptă, dar totuşi sigură şi plină de nădejde a oamenilor lui Dumnezeu. Victoria nu ţine de noi, ci de Hristos, care a luat asupra Sa responsabilitatea de a învinge pentru noi şi de a învinge în noi.

(Fragmente din volumul Trestia frântă, Richard Sibbes, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2011.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2014/10/richard-sibbes-de-ce-conducerea-lui-hristos-are-parte-de-impotriviri/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: