1. Ni se interzice orice reprezentare prin imagine a lui Dumnezeu

Pentru că, având în vedere prostia şi neghiobia oamenilor, Scriptura vorbeşte de obicei în limbajul oamenilor de rând, unde, pentru a-L distinge pe adevăratul Dumnezeu de cei falşi, ea îl pune în contrast cu idolii. Ea procedează astfel nu pentru a aproba lucrurile profesate atât de subtil şi elegant de către filozofi, ci pentru a da în vileag prostia lumii, adică nebunia ei atunci când ÎI caută pe Dumnezeu – deşi fiecare se agaţă de propriile speculaţii. Aşadar, acea definiţie exclusivă, care se întâlneşte peste tot, anulează orice divinitate pe care oamenii şi-o construiesc pentru ei înşişi după opinia lor: căci Dumnezeu însuşi este singurul Său martor potrivit.

Între timp, pentru că această cruntă nerozie a cuprins întreaga lume – să râvnească după forme vizibile ale lui Dumnezeu şi să-şi facă astfel dumnezei de lemn, piatră, aur, argint şi din alte materiale moarte şi coruptibile – trebuie să ne agăţăm de principiul următor: gloria lui Dumnezeu este coruptă printr-o falsitate nelegiuită atunci când i se ataşează o formă oarecare. Astfel, în Lege, după ce a pretins numai pentru Sine gloria divinităţii, acolo unde ne învaţă care este închinarea pe care o aprobă şi cea pe care o respinge, Dumnezeu adaugă imediat: „Să nu vă faceţi chip cioplit, şi nici vreo asemănare” (Ex. 20:4). Prin aceste cuvinte El împiedică cerbicia noastră în încercarea de a-L reprezenta printr-un chip vizibil oarecare, enumerând pe scurt toate acele forme prin care superstiţia a început cu multă vreme în urmă să transforme adevărul în minciună. Căci noi ştim că perşii se închinau soarelui; toate stelele pe care le vedeau pe cer au fost şi ele transformate de păgânii stupizi în zei. Aproape că nu a existat niciun animal care să nu fi fost pentru egipteni imagine a unui zeu. Într-adevăr, grecii par să fie mai înţelepţi decât ceilalţi, pentru că îl adorau pe Dumnezeu în formă umană. Însă Dumnezeu nu compară aceste imagini între ele, ca şi când una ar fi mai potrivită decât alta; ci respinge fără excepţie orice asemănare, reprezentare şi orice semne prin care cei superstiţioşi au crezut că El Se va apropia de ei.

2. Orice reprezentare figurativă a lui Dumnezeu contravine fiinţei Lui

Lucrul acesta poate fi dedus imediat din motivele care li se adaugă acestei interdicţii. Mai întâi, Moise spune: amintiţi-vă „ceea ce v-a spus lehova în Valea Horeb” (Deut. 4:15); voi aţi auzit un glas, „nu aţi văzut un trup” (Deut. 4:12). „Aşadar, păziţi-vă” (Deut. 4:15) „ca nu cumva, înşelându-vă, să vă faceţi vreo asemănare” (Deut. 4:16). Putem vedea deci claritatea cu care Dumnezeu vorbeşte împotriva tuturor imaginilor, pentru ca astfel să putem înţelege că toţi aceia care caută forme vizibile ale lui Dumnezeu se îndepărtează de El.

Dintre profeţi, este suficient să-l cităm doar pe Isaia, care prezintă cu cea mai mare forţă lucrul acesta. El arată că maiestatea lui Dumnezeu este întunecată printr-o ficţiune absurdă şi nepotrivită atunci când necorporalul este făcut să semene cu materia corporală, când invizibilul este asemănat cu vizibilul, spiritul cu un obiect mort, incomensurabilul cu o bucată de lemn, de piatră sau de aur (Is. 40:18-20 şi 41:7,29; 45:9; 46:5-7).

Pavel gândeşte şi el în acelaşi fel: „Pentru că noi suntem descendenţii lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că Divinitatea este asemenea aurului, argintului sau pietrei, sculptate prin meşteşugul şi îndemânarea omului” (Fapte 17:29).

Reiese clar din toate aceste lucruri că fiecare statuie pe care omul o înalţă sau fiecare imagine pe care o pictează ca reprezentare a lui Dumnezeu îi displace pur şi simplu lui Dumnezeu ca un lucru care îi necinsteşte maiestatea. Şi ne poate surprinde că din ceruri Duhul Sfânt rosteşte aceste oracole cu glas de tunet, de vreme ce îi constrânge pe sărmanii şi orbii închinătorii la idoli să depună o mărturie favorabilă? Este binecunoscută nemulţumirea lui Seneca, pe care o găsim într-o carte de-a lui Augustin: „Ei închid pe zeii sfinţi, nemuritori şi inviolabili în materia cea mai josnică şi mai ignobilă, şi le atribuie înfăţişarea oamenilor şi a fiarelor sălbatice; unii îi înfăţişează cu sexe confuze şi cu trupuri disproporţionate, numindu-i divinităţi; însă dacă aceştia ar primi suflare şi ne-ar confrunta, i-am considera nişte monştri.” Din aceste lucruri reiese foarte clar faptul că apărătorii imaginilor fac apel la un şiretlic ieftin atunci când susţin că imaginile au fost interzise evreilor deoarece ei erau înclinaţi spre superstiţie. Ca şi cum ceea ce Dumnezeu scoate la iveală din esenţa Lui eternă şi din ordinea durabilă a naturii nu aparţine decât unui singur popor! De fapt, Pavel se adresează, nu evreilor, ci atenienilor, atunci când îi mustră pentru eroarea de a-şi fi făcut o reprezentare a lui Dumnezeu.

3. Nici chiar semnele directe ale prezenţei divine nu oferă o justificare a imaginilor

Este adevărat că Dumnezeu Şi-a arătat din când în când prezenţa maiestăţii Sale divine prin anumite semne, astfel încât s-a putut afirma despre El că a fost văzut faţă către faţă. însă toate aceste semne pe care El le-a utilizat vreodată se conformează fără probleme proiectului Său de instruire, în acelaşi timp vorbindu-le clar oamenilor despre esenţa Lui incomprehensibilă. Căci norii, fumul şi flăcările (Deut. 4:11), deşi sunt simboluri ale gloriei cereşti, împiedică mintea oricui, asemenea unui frâu pus asupra ei, să încerce să pătrundă prea adânc. Astfel, Moise, căruia, cu toate acestea, Dumnezeu i S-a descoperit mai intim decât altora (Ex. 33:11), nu a reuşit prin rugăciuni să privească faţa aceea; ci a primit răspunsul că omul nu poate suporta o strălucire atât de mare (Ex. 33:20). Duhul Sfânt S-a arătat sub forma unui porumbel (Matei 3:16). Însă, pentru că a dispărut îndată, cine este acela care nu vede faptul că printr-un simbol de o clipă cei credincioşi au fost sfătuiţi să creadă că Duhul este invizibil, pentru ca astfel, mulţumindu-se cu puterea şi harul Său, să nu caute nicio reprezentare exterioară a acestora? Căci faptul că Dumnezeu S-a arătat în răstimpuri sub chipul unui om a fost preludiul revelaţiei care avea să vină în Cristos. Aşadar, evreilor li s-a interzis categoric să abuzeze de pretextul acesta şi să-şi creeze un simbol al divinităţii sub formă omenească.

Scaunul îndurării, prin care Dumnezeu îşi manifesta prezenţa puterii Sale sub Lege, a fost construit în aşa fel încât să sugereze că modalitatea cea mai bună de a contempla divinitatea este înălţarea minţii mai presus de ea însăşi, prin admiraţie. Într-adevăr, heruvimii cu aripile întinse îl acopereau; perdeaua îl învăluia, iar locul însuşi, suficient de bine ascuns, îl tăinuia (Ex. 25:17-21). În urma acestor lucruri, este cu desăvârşire limpede că aceia care caută să justifice imaginile lui Dumnezeu şi ale sfinţilor prin exemplul acestor heruvimi sunt nişte nebuni aiuriţi. Într-adevăr, ce semnificaţie au, vă întreb, aceste imagini mici şi jalnice? Ele nu sunt potrivite ca să reprezinte tainele lui Dumnezeu, ci au fost făcute cu scopul ca, acoperind scaunul îndurării cu aripile lor, să împiedice nu doar ochii oamenilor să-L privească pe Dumnezeu, ci şi toate celelalte simţuri, corectând astfel semeţia lor. Pe lângă aceasta, profeţii afirmă că serafimii se arătau în viziunile lor având faţa îndreptată spre noi, dar acoperită (Is. 6:2). Prin acesta ei arătau că splendoarea gloriei divine este atât de mare încât chiar şi îngerii sunt împiedicaţi să o privească direct, iar reflectarea ei pe chipul îngerilor este ascunsă de ochii noştri. Toţi aceia care gândesc corect recunosc faptul că heruvimii de care ne ocupăm acum aparţin vechiului legământ al Legii. Este aşadar absurd să facem din ei un exemplu care să slujească epocii noastre. Căci acea epocă a copilăriei, ca să zic aşa, căreia i-au fost destinate mijloacele rudimentare de felul acesta (Gal. 4:3), a trecut. (…) Să învăţăm deci din faptul acesta mai degrabă cât de mare este tendinţa naturii noastre către idolatrie şi să nu dormim somnul morţii, prin ispitele vane ale păcatului, făcându-i pe evrei vinovaţi de o nereuşită a tuturor.

4. Imaginile şi picturile sunt contrare Scripturii

Pasajul „Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucrările mâinilor omeneşti” (Ps. 135:15) are acelaşi scop. Căci, luând în considerare materialul din care sunt făcuţi, profetul deduce că cei ale căror imagini sunt de aur sau de argint nu sunt dumnezei; şi consideră ca evident faptul că tot ceea ce noi concepem cu privire la Dumnezeu în mintea noastră nu este decât o ficţiune insipidă. El vorbeşte despre aur şi argint, nu despre lut sau piatră, pentru ca nici splendoarea şi nici preţul să nu câştige vreun respect faţă de idoli. El trage concluzia generală că nu există niciun lucru mai puţin vrednic de apreciere decât acela de a executa dumnezei dintr-o materie moartă, oricare ar fi ea. În acelaşi timp, el insistă la fel de mult şi asupra unui alt punct: acela că muritorii care, în nesiguranţa lor îşi trag, clipă de clipă, sufletul lor de vremelnici, îndrăznesc să acorde cinstea lui Dumnezeu unor idoli, înşelându-se din prea multă nebunie şi pripeală. Omul va fi constrâns să admită faptul că este o fiinţă trecătoare, şi care totuşi doreşte să considere drept Dumnezeu o bucată de metal, căreia îi conferă el însuşi divinitate. Căci unde se află începutul idolilor dacă nu în opinia oamenilor? (…)  Mai degrabă, să lăsăm ca mustrarea profetului să ne atingă, mai mult, să ne străpungă direct, şi anume că sunt complet nebuni aceia care din aceeaşi bucată de lemn se încălzesc, aprind focul ca să coacă pâine, să frigă sau să fiarbă carne, iar apoi făuresc un dumnezeu înaintea căruia se pleacă în rugăciune ca adoratori (Is. 44:12-17). Astfel, în altă parte, el nu doar că îi acuză că sunt vinovaţi faţă de Lege, dar îi şi mustră a nu fi învăţat nimic de la temeliile pământului (Is. 40:21). Căci cu siguranţă nu există nimic mai puţin potrivit decât dorinţa de a-L reduce pe Dumnezeu, care este incomensurabil şi incomprehensibil, la o măsură de cinci picioare! Şi totuşi, obiceiul ne arată că acest lucru monstruos, care i se opune făţiş ordinii naturii, este natural pentru oameni.

Ar trebui acum să ţinem minte că Scriptura descrie în repetate rânduri superstiţiile prin următoarele cuvinte: ele sunt „lucrarea mâinilor omeneşti”, cărora le lipseşte autoritatea lui Dumnezeu (Is. 2:8; 31:7; 37:19; Osea 14:3; Mica. 5:13); lucrul acesta are loc pentru a stabili faptul că toate cultele pe care oamenii le inventează sunt detestabile. Profetul îşi concentrează mânia într-un psalm din pricina faptului că oamenii, deşi sunt dăruiţi cu inteligenţa necesară pentru a şti că toate lucrurile sunt puse în mişcare numai prin puterea lui Dumnezeu, caută ajutor la nişte lucruri moarte şi insensibile. Însă, pentru că corupţia naturii împinge toate popoarele şi, în aceeaşi măsură, pe fiecare individ în parte către o nebunie atât de mare, Duhul rosteşte cu glas de tunet în cele din urmă cu o ameninţare înfiorătoare: „Toţi aceia care-i fac şi toţi aceia care se încred în ei să ajungă asemenea lor” (Ps. 115:8). Trebuie să remarcăm însă că „icoana” este interzisă în aceeaşi măsură ca şi „chipul cioplit”. În felul acesta este contestată încrederea prostească a creştinilor greci. Ei consideră că sunt cu totul nevinovaţi dacă nu fac sculpturi care să-L reprezinte pe Dumnezeu, deşi acceptă de-a valma picturile mai mult decât oricare altă naţiune. Însă Domnul interzice nu doar să I se cioplească o statuie de către un sculptor, ci şi portretele făcute de alţi meşteri, căci prin ele El este reprezentat în mod fals, aducându-se o insultă la adresa maiestăţii Sale.

5. Scriptura hotărăşte altfel

Sunt conştient de faptul că este destul de veche ideea conform căreia imaginile sunt cărţile celor needucaţi. Grigore a afirmat lucrul acesta; totuşi, Duhul lui Dumnezeu susţine cu totul altceva; dacă Grigore ar fi învăţat în şcoala Lui despre lucrul acesta, nu ar fi vorbit niciodată astfel. Căci atunci când Ieremia afirmă că „lemnul este o doctrină a deşertăciunii” (Ier. 10:8); când Habacuc învaţă că „un chip turnat este un învăţător al minciunii” (Hab. 2:18) din astfel de afirmaţii trebuie să deducem fără îndoială următoarea doctrină generală, şi anume că tot ceea ce oamenii învaţă despre Dumnezeu prin imagini este inutil şi în întregime fals. Dacă cineva obiectează şi spune că au fost mustraţi de profeţi numai cei care au folosit greşit imaginile pentru a implementa superstiţii păcătoase, sunt de acord; însă adaug, ceea ce este clar pentru oricine, că profeţii au condamnat în întregime ideea, luată ca axiomă de către papistaşi, că imaginile pot înlocui cărţile. Profeţii au comparat imaginile cu Dumnezeul cel adevărat, opunându-le ca pe nişte contrarii ce nu se pot împăca niciodată. Această comparaţie, ziceam, se găseşte în pasajele pe care tocmai le-am citat. Deoarece există un singur Dumnezeu adevărat, Acela Căruia evreii obişnuiau să I se închine, figurile vizibile sunt concepute în mod fals şi cu răutate ca reprezentări ale lui Dumnezeu; şi toţi aceia care caută prin ele cunoaşterea divină se înşală lamentabil. Pe scurt, dacă nu ar fi fost adevărat că orice cunoaştere de Dumnezeu căutată în imagini este eronată şi contrafăcută, profeţii nu ar fi condamnat-o într-o manieră atât de generală. Vă spun cel puţin lucrul acesta; atunci când noi susţinem (că este) un semn al infatuării şi al erorii ca oamenii să caute să-L reprezinte pe Dumnezeu prin imagini, nu facem altceva decât să repetăm cuvânt cu cuvânt ceea ce ne-au învăţat profeţii.

6. Şi erudiţii Bisericii au crezut în parte altfel

De altminteri, ar trebui să citim ceea ce au scris Lactanţiu şi Eusebiu despre problema aceasta, ei care n-au ezitat să considere ca o realitate faptul că toţi aceia ale căror imagini sunt vizibile au fost odată muritori. Tot astfel, Augustin declară limpede că este greşit nu doar să te închini imaginilor, ci şi să le închini lui Dumnezeu. Şi totuşi, el nu spune nimic altceva decât ceea ce s-a decis cu mulţi ani înainte la Conciliul din Elvira, al cărui al treizeci şi şaselea canon spune: „Se decretează să nu existe nicio pictură în biserici, ca ceea ce este închinat sau adorat să nu fie zugrăvit pe pereţi.” (…)

7. Nu ar fi existat nici un „needucat” dacă Biserica şi-ar fi făcut datoria

Vom răspunde apoi că nu aceasta este modalitatea de a-i învăţa pe cei credincioşi în lăuntrul incintelor sacre, credincioşi care, după dorinţa lui Dumnezeu, trebuie instruiţi acolo într-o doctrină cu totul diferită de gunoiul acesta. În ce priveşte predicarea Cuvântului Său şi a tainelor sacre, El a poruncit ca acolo să le fie prezentată tuturor aceeaşi doctrină. Însă cei ai căror ochi se abat spre contemplarea idolilor trădează faptul că mintea lor nu este serios aplecată asupra acestei doctrine.

Aşadar, cine sunt aceia pe care papistaşii îi numesc needucaţi şi a căror ignoranţă nu îngăduie să fie învăţaţi decât prin imagini? Chiar aceia pe care Domnul îi recunoaşte ca ucenici ai Săi, pe care îi cinsteşte prin revelaţia filozofiei Sale cereşti, pe care doreşte să-i instruiască în tainele mântuitoare ale împărăţiei Sale. Vă mărturisesc, având în vedere cum stau lucrurile, că astăzi nu puţini sunt aceia care nu se pot descurca fără astfel de „cărţi”. Vă întreb, însă, de unde vine această ignoranţă dacă nu din faptul că ei au fost deposedaţi tocmai de doctrina care singură îi putea instrui? Într-adevăr, cei care deţin autoritatea în Biserică le-au transmis idolilor misiunea învăţării doar pentru că ei înşişi sunt muţi. Pavel mărturiseşte că prin adevărata predicare a Evangheliei „Cristos este înfăţişat înaintea ochilor noştri răstignit” (Gal. 3:1). La ce ar mai fi slujit oare ca atâtea cruci – de lemn, piatră, argint şi aur – să fie ridicate pretutindeni prin biserici, dacă oamenii ar fi fost învăţaţi cu răbdare şi credincioşie că Cristos a murit pe cruce ca să poarte blestemul nostru (Gal. 3:13), ca să ispăşească păcatele noastre prin jertfa sângelui Său (Evr. 10:10), ca să ne spele cu sângele Lui (Apoc. 1:5), Pe scurt, ca să ne împace cu Dumnezeu Tatăl (Rom. 5:10)? Din acest singur fapt ei ar fi putut să înveţe mai mult decât de la o mie de cruci de lemn sau de piatră. Căci, probabil, cei lacomi îşi concentrează cu mai multă tenacitate mintea şi privirile asupra aurului şi argintului decât asupra oricărui cuvânt al lui Dumnezeu.

(Fragmente din Învăţătura religiei creştine, Jean Calvin, volumul 1, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003, traducere Daniel Tomuleţ şi Elena Jorj.)