Sunt conştient că doctrina despre păcat nu este populară în zilele noastre. Oamenilor le displace întreagă această idee şi încearcă să o explice cu ajutorul psihologiei, în termenii dezvoltării umane şi ai temperamentului. Omul a evoluat din animal, spun ei, şi acum se descotoroseşte într-un proces extrem de lent de relicvele şi rămăşiţele trecutului său animalic şi ale naturii sale animalice. Astfel, întreaga doctrină despre păcat este negată şi evitată. Dar dacă aceasta este convingerea şi poziţia noastră, atunci conţinutul Scripturii nu mai poate avea sens pentru noi, deoarece în întregul Nou Testament, ca de altfel şi în Vechiul Testament, păcatul reprezintă o problemă centrală. De aceea trebuie să-l analizăm; într-adevăr, în momentul de faţă nimic nu este mai necesar decât să înţelegem corect doctrina biblică a păcatului. Sunt de părere că majoritatea eşecurilor şi problemelor noastre în Biserică şi în lume vin din faptul că nu am înţeles cu adevărat această doctrină. Am fost cu toţii influenţaţi de idealismul care a dominat gândirea ultimului secol, şi anume ideea că omul evoluează spre perfecţiune şi că educaţia şi cultura ne vor duce acolo unde trebuie să fim. De aceea, nu am luat niciodată în serios această învăţătură extraordinară ce se găseşte pe paginile Scripturii, de la începutul ei şi până la sfârşit; majoritatea necazurilor noastre pornesc de la neînţelegerea problemei păcatului.

Daţi-mi voie să ilustrez ceea ce vreau să spun. Consider că dacă nu înţelegem doctrina despre păcat, nu vom înţelege niciodată cu adevărat calea mântuirii prezentată de Noul Testament. Să luăm ca exemplu moartea pe cruce a Domnului nostru Isus Hristos. Priviţi la toate concepţiile greşite referitoare la ea. Marea problemă cu care ne confruntăm se reflectă în următoarele întrebări: De ce a murit Domnul pe cruce? De ce S-a îndreptat atât de hotărât spre Ierusalim şi de ce nu le-a dat voie ucenicilor Lui să-L apere? De ce a spus că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să ordone ca douăsprezece legiuni de îngeri să-L apere, dar făcând aceasta nu ar fi împlinit toată dreptatea? Care este semnificaţia morţii Lui pe cruce? Cred că nu vom putea niciodată să cunoaştem adevăratele răspunsuri la aceste întrebări, dacă nu vom înţelege mai întâi doctrina despre păcat. Există o singură cale de a înţelege moartea pe cruce. Această unică modalitate de interpretare a morţii lui Hristos a inspirat de altfel şi următoarele cuvinte:

Nu era niciun altul suficient de bun

Să plătească plata păcatului;

Doar El putea deschide poarta raiului,

Intrare oferind.

Această lucrare a Domnului nostru a fost determinată de păcat, întruparea nu ar fi fost niciodată necesară dacă nu ar fi existat păcatul. Iată cât de profundă este problema păcatului. Nu este suficient să spui omenirii ce trebuie să facă. Dumnezeu a spus deja ce trebuie făcut, prin Legea dată prin Moise, dar nimeni nu a ţinut-o. „Nu este niciunul drept, nici unul măcar.” Toate îndemnurile ca oamenii, bărbaţi şi femei, să trăiască o viaţă mai bună au eşuat înainte de venirea lui Hristos. Toţi filozofii greci au trăit şi au gândit înainte ca El să Se nască. Cunoaşterea, informaţia şi altele asemenea nu sunt suficiente. De ce? Din cauza păcatului prezent în inima omului. Astfel, singura cale de a înţelege doctrina despre mântuire din Noul Testament este să începi cu doctrina despre păcat. Indiferent ce anume este păcatul, el constituie o problemă ce nu a putut fi rezolvată decât prin venirea în lume a Fiului veşnic al lui Dumnezeu şi prin moartea Lui fizică pe cruce. Acest eveniment era necesar; nu exista nicio altă cale. Fără a fi lipsit de reverenţă, consider că Dumnezeu nu ar fi permis niciodată singurului Său Fiu, preaiubitului Său Fiu, să sufere atât de mult, dacă suferinţa şi moartea Sa nu erau absolut esenţiale; însă din cauza păcatului, ele au fost fundamental necesare.

Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru doctrina nou-testamentală a naşterii din nou. Gândiţi-vă la întreaga învăţătură despre naşterea din nou şi despre noua creaţie, învăţătură pe care o găsim în evanghelii şi în epistole. Ea nu ar avea niciun sens dacă nu am înţelege doctrina nou-testamentală despre păcat. Dar dacă o înţelegi, atunci vei ajunge cu siguranţă la concluzia că un om nu poate fi mântuit dacă nu este născut din nou şi dacă nu primeşte o natură şi o inimă nouă. Însă regenerarea nu are niciun sens pentru oamenii care contestă gravitatea păcatului şi care nu-şi dau seama de profunzimea lui. Prin urmare, de aici trebuie să pornim. Dacă îţi displace doctrina nou-testamentală despre păcat, înseamnă ca pur şi simplu nu eşti creştin. Căci nu poţi fi creştin fără să accepţi că trebuie să te naşti din nou şi fără să îţi dai seama că nimic în afară de moartea lui Hristos pe cruce nu te poate mântui sau nu poate realiza împăcarea ta cu Dumnezeu. Toţi cei care se încred în propriile lor eforturi neagă Evanghelia; aceştia se încred în ei înşişi pentru că nu şi-au văzut niciodată păcătoşenia sau nu au înţeles niciodată doctrina nou-testamentală despre păcat. Iată deci o problemă crucială.

Prin urmare, această doctrină este absolut vitală în felul cum concepem adevărata evanghelizare. Nu există evanghelizare autentică în absenţa doctrinei despre păcat şi fără o înţelegere corectă a ceea ce este păcatul. Nu vreau să fiu nedrept, dar cred că o Evanghelie care spune doar: „Veniţi la Hristos”, prezentându-L în primul rând ca prieten şi promiţând o viaţă minunată, fără condamnarea păcatului, nu este o evanghelizare conformă Noului Testament. Esenţa evanghelizării constă în a începe să predicăm pornind de la Lege; tocmai din cauză că Legea nu este predicată, avem atâta superficialitate în evanghelizare. Urmăriţi lucrarea Domnului nostru şi nu se poate să nu aveţi impresia că uneori, în loc să-i convingă pe oameni să-L urmeze sau să-L aleagă, El le pune mai degrabă obstacole mari în cale. De fapt, El le spune: „Vă daţi seama ce faceţi? Aţi socotit cât vă va costa? Vă daţi seama unde vă poate duce această decizie? Ştiţi voi că pentru a fi ucenicii Mei este nevoie să vă lepădaţi de voi înşivă, să vă luaţi crucea în fiecare zi şi să Mă urmaţi?”

Susţin că, din cauza păcatului, adevărata evanghelizare trebuie să înceapă întotdeauna cu predicarea Legii. Cu alte cuvinte, trebuie să explicăm că omenirea este obligată să se confrunte cu sfinţenia lui Dumnezeu, cu cerinţele Lui şi, de asemenea, cu consecinţele păcatului. Însuşi Fiul lui Dumnezeu vorbeşte despre pedeapsa de a fi aruncat în iad. Dacă nu-ţi place doctrina despre iad, nu faci altceva decât să nu fii de acord cu Isus Hristos. El, Fiul lui Dumnezeu, confirmă existenţa iadului; iar atunci când demască adevărata natură a păcatului, El proclamă că, în cele din urmă, păcatul îi duce pe oameni în iad. Astfel, evanghelizarea trebuie să înceapă cu sfinţenia lui Dumnezeu, cu păcătoşenia omului, cu cerinţele Legii, cu pedeapsa hotărâtă de Lege şi cu consecinţele eterne ale răului şi ale făptuirii răului. Doar omul care ajunge să-şi vadă vina în acest fel va alerga la Hristos pentru a găsi eliberare şi răscumpărare. Orice credinţă în Domnul Isus Hristos care nu se bazează pe această convingere nu este o credinţă autentică. Poţi să ai o credinţă psihologică, chiar şi în Domnul Isus Hristos; dar credinţa adevărată vede în Domnul nostru pe Cel care ne eliberează de sub blestemul Legii. Adevărata evanghelizare începe cu această perspectivă şi este în principal o chemare la pocăinţă, „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos”.

De asemenea, doctrina despre păcat este vitală şi pentru o concepţie corectă despre sfinţenie; cred că îi putem vedea foarte clar relevanţa şi pentru zilele noastre. Nu doar evanghelizarea noastră este superficială, dar şi concepţia noastră despre sfinţenie este, la rândul ei, superficială. Mult prea adesea oamenii manifestă aroganţă şi o mulţumire frivolă cu privire la viaţa lor, deoarece nefăcându-se vinovaţi de anumite păcate – de exemplu, de adulter – cred că se află într-o stare bună. Dar ei nu-şi cercetează niciodată inima. Sentimentul mulţumirii de sine, îngâmfarea şi superficialitatea sunt tocmai antiteza doctrinei nou-testamentale despre sfinţire.

Noul Testament prezintă sfinţenia ca pe o caracteristică a inimii, şi nu doar ca pe o problemă de comportament; nu doar faptele unui om contează, ci şi dorinţele lui; nu ajunge că nu trebuie să comitem faptele propriu-zise, nu trebuie nici măcar să le poftim. Această concepţie despre sfinţenie pătrunde până în profunzime şi de aceea duce la veghere constantă şi la cercetare de sine. „Vegheaţi” – le spune apostolul Pavel corintenilor – „pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă.” Cercetaţi-vă inimile şi vedeţi dacă nu cumva răul este încă prezent în voi. Aceasta este sfinţenia descrisă în Noul Testament. Cât de radical diferită este ea de concepţia superficială ce defineşte sfinţenia doar în termenii acţiunilor!

Mai presus de toate, doctrina despre păcat ne face să ne sesizăm că avem o nevoie absolută de o putere mai mare decât a noastră, care să ne elibereze. Această doctrină îl face pe om să alerge la Hristos şi să se bazeze pe El; să înţeleagă că fără El nu poate face nimic. De aceea, aş spune din nou că Noul Testament nu prezintă sfinţenia în termenii: „Vrei să trăieşti o viaţă adevărată? Vrei să fii mereu fericit?” Nu; conform Noului Testament, a vorbi despre sfinţenie înseamnă a vorbi despre păcat, a-i arăta omului cum este acesta, astfel ca, după ce şi-a văzut starea, să se urască pe sine şi să devină sărac în duh şi blând, să plângă, să fie flămând şi însetat după dreptate, să alerge la Hristos şi să rămână în El. Aceasta nu este o experienţă pe care cineva o poate avea, ci presupune, în primul rând, o viaţă ce trebuie trăită şi un Hristos ce trebuie urmat.

În fine, cu siguranţă că doar o înţelegere corectă a doctrinei nou-testamentale despre păcat ne poate face să ne dăm seama de măreţia dragostei lui Dumnezeu faţă de noi. Simţi tu că dragostea ta faţă de Dumnezeu este slabă şi vlăguită şi că nu-L iubeşti atât de mult cât ar trebui? Dă-mi voie să-ţi amintesc că acesta este testul suprem pentru modul în care ne trăim credinţa. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, nu doar să credem anumite lucruri despre El. Oamenii Noului Testament L-au iubit cu toată fiinţa lor pe Domnul Isus Hristos; citiţi biografiile sfinţilor şi veţi descoperi că dragostea lor pentru Dumnezeu a crescut de-a lungul vieţii lor. De ce nu-L iubim noi pe Dumnezeu aşa cum ar trebui? Fiindcă nu am conştientizat niciodată pe deplin ce a făcut El pentru noi prin Hristos, iar aceasta pentru că nu am înţeles natura şi problema păcatului. Doar când vedem gravitatea păcatului înaintea lui Dumnezeu şi când ne dăm seama că El, cu toate acestea, nu L-a cruţat nici pe Fiul Său, numai atunci începem să înţelegem măsura dragostei Lui. De aceea, dacă vrei să-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu, caută să înţelegi doctrina despre păcat; când vei conştientiza ce a însemnat păcatul pentru El şi ce a făcut El în problema păcatului, vei vedea că dragostea Lui este într-adevăr „atât de uimitoare, de divină”.

(Fragment din volumul Studii asupra Predicii de pe munte, D. Martyn Lloyd-Jones, traducere Narcis Grama, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003.)