În anul 1516, Martin Luther a început să pună la îndoială sistemul indulgenţelor care aveau rolul de a reduce parţial sau total pedeapsa şi de a asigura ieşirea rapidă a sufletului din purgatoriu. Luther a pus o întrebare simplă: „Cum poate fi cineva sigur că pedeapsa a fost cu adevărat ridicată?” El a mai întrebat de ce papa, dacă are la dispoziţie o rezervă suficient de mare de merite pe care le poate oferi celor din purgatoriu, nu eliberează pur şi simplu sufletele ajunse acolo ca un gest de dragoste creştinească? A mai afirmat că indulgenţele promovează un stil haotic de viaţă. Argumentul său era următorul: de ce să trăiesc o viaţă de sfinţenie dacă iertarea pentru satisfacerea poftelor rele poate fi cumpărată cu o oarecare sumă de bani?

Conducătorii bisericeşti au descoperit că vânzarea de indulgenţe era o sursă aparent inepuizabilă de fonduri. Ei spuneau că dacă biserica are acces la meritele lui Hristos şi ale sfinţilor şi le poate aplica altora, aceste merite trebuie vândute celor care au nevoie de ele. Într-o vreme când doctrina purgatoriului îi teroriza pe credincioşi, orice modalitate de scurtare a perioadei petrecute în locul acela groaznic era cu siguranţă binevenită. Astfel că vânzarea indulgenţelor a devenit o modalitate permanentă de finanţare a bisericii.

După moartea papei Iuliu II în anul 1513, la conducere i-a urmat reprezentantul familiei Medici, Leon X. Ca şi predecesorul său, acesta era un împătimit al artelor. Problemele spirituale nu prezentau un mare interes pentru Leon; el considera că biserica şi oficiul papal sunt doar nişte poveşti transmise de-a lungul anilor. Se spune despre el că odată a afirmat cu dispreţ: „Ce afacere profitabilă este pentru noi această fabulă a lui Hristos!”

Leon a văzut în biserică un mijloc eficient de finanţare a proiectelor sale de restaurare a Romei. Iuliu începuse munca de restaurare a Bisericii Sf. Petru, o biserică mare despre care tradiţia spunea că a fost construită pe rămăşiţele pământeşti ale apostolilor Petru şi Pavel. Exista însă o problemă în aplicarea acestui proiect – trezoreria papală era goală datorită numeroaselor războaie în care intraseră Iuliu şi predecesorii săi. Leon avea nevoie de sume imense pentru a-şi finaliza proiectele sale numeroase şi mai ales pe cel consacrat Bisericii Sf. Petru. Se părea că, având un tezaur spiritual nelimitat, papa găsise metoda perfectă de a întregi tezaurul financiar al bisericii. Indulgenţele, promisiunea scurtării perioadei de timp petrecute în purgatoriu, aveau să fie vândute credincioşilor în scopul acumulării fondurilor necesare pentru munca de restaurare.

Între timp, în Germania, Albert de Brandenburg, care, împotriva regulilor bisericii, avea în subordine două episcopii, ţinea cu tot dinadinsul să fie promovat în funcţia de arhiepiscop de Mainz, ceea ce l-ar fi făcut conducătorul eclesial al tuturor statelor germane. Taxa pentru obţinerea acestei poziţii a fost stabilită la zece mii de ducaţi. Albert a aranjat să împrumute cu dobândă suma necesară de la compania bancară Fugger. El mai datora însă papalităţii o sumă impresionantă de bani în contul celor două episcopii pe care le cumpărase deja. După mai multe negocieri cu papa, Albert a primit dreptul exclusiv de a vinde indulgenţe în majoritatea statelor germane timp de opt ani. Jumătate din veniturile obţinute avea să fie plătită bancherilor de la Fugger până la restituirea completă a împrumutului, iar cealaltă jumătate urma să fie transferată papei pentru restaurarea bisericii Sf. Petru.

Astfel a ajuns călugărul dominican Johann Diezel, cunoscut sub numele de Tetzel, să primească dreptul de a vinde indulgenţe în statele germane în numele lui Albert. Nu i s-a permis însă să intre şi pe teritoriul Saxoniei, care era domeniul lui Frederick cel Înţelept. În consecinţă, Wittenberg nu intra în teritoriul lui Tetzel. Însă, pentru că acesta putea vinde indulgenţe în toate statele vecine, mulţi din biserica lui Luther treceau graniţa pentru a le cumpăra.

Calităţile acestor indulgenţe erau extraordinare. Ele „garantau” restaurarea celor care le cumpărau la starea spirituală din momentul botezului – adică la o stare de puritate desăvârşită, deoarece se pretindea că botezul spală toate păcatele comise până în acel moment, precum şi păcatul originar. Până şi cele mai grave nelegiuiri puteau fi şterse prin cumpărarea de indulgenţe, în mod normal, înainte de a plăti suma respectivă, oamenii aveau obligaţia să-şi mărturisească păcatele unui preot şi să primească absolvirea, însă în practică nevoia de pocăinţă nu era menţionată aproape deloc.

Indulgenţele nu erau ieftine. Preţul varia în funcţie de starea financiară a cumpărătorului. Pentru regi, regine şi prinţii care erau membri în biserică, taxa era de câte douăzeci şi cinci de ducaţi. Suma cobora treptat până la o jumătate de ducat pentru cei al căror venit anual era mai mic de două sute de florini. Cei foarte săraci plăteau atât cât reuşeau să scoată din buzunar. Exista şi o scală specială cu preţuri fixe pentru anumite păcate: nouă ducaţi pentru sperjur, opt pentru crimă, şase pentru poligamie şi doi pentru vrăjitorie.

Înarmat cu o rezervă impresionantă de indulgenţe, Tetzel a început să străbată statele germane. Intra în fiecare oraş cu mare pompă, călare pe un cal, ţinând în mâini o cruce mare roşie cu blazonul papei, însoţit de tobe, cântece şi miros de tămâie arsă. În fruntea procesiunii era purtat pe o pernă de catifea înscrisul bulei papale (declaraţia oficială care autoriza vânzarea de indulgenţe). În urma lui Tetzel venea un şir de catâri încărcaţi cu lăzi pline de indulgenţele scrise pentru cei ce aveau bani.

La porţile oraşului, acolo unde se adunau mulţimile pentru a asista la sosirea procesiunii, se făcea anunţul: „Harul lui Dumnezeu şi al Părintelui Sfânt se află la porţile voastre”. Când porţile se deschideau pentru a-i primi, Tetzel şi alaiul său intrau cu mare fast şi se îndreptau spre catedrală.

Tetzel îşi îndeplinea sarcina cu multă abilitate. El ştia cum să-i uşureze pe oameni de banii câştigaţi cu mare trudă. Anunţând că ţine în mână cheia porţilor raiului, flutura o indulgenţă şi striga: „Grăbiţi-vă! Veniţi şi cumpăraţi cât se mai poate. Când crucea va coborî, piaţa se va închide, raiul se va îndepărta şi atunci veţi începe să bateţi la uşă şi să plângeţi pentru că aţi făcut greşeala să nu luaţi binecuvântări care atunci vor fi prea departe de voi.” Aceste cuvinte erau urmate de o afirmaţie de-a dreptul scandaloasă: „Indulgenţele sunt darul cel mai preţios şi mai nobil al lui Dumnezeu.”

Apoi, arătând spre crucea roşie pe care o purta cu el, îşi continua discursul: „Această cruce are la fel de multă putere de mântuire ca şi crucea lui Hristos… Veniţi şi veţi primi certificate bine sigilate, prin care vă vor fi iertate chiar şi păcatele pe care doar intenţionaţi să le faceţi.” „Nu aş da toate privilegiile pe care le am aici în schimbul privilegiilor Sfântului Petru care este în rai”, se lăuda el, „pentru că am salvat mai multe suflete cu indulgenţele mele decât a salvat Sf. Petru cu predicile lui… Nu există păcat prea mare care să nu poată fi iertat printr-o indulgenţă…”

Tetzel se pricepea, de asemenea, să manipuleze sentimentele oamenilor: „Dar nu numai atât, indulgenţele sunt bune nu doar pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi. Preoţilor, bogaţilor, negustorilor, nevestelor, tineri şi tinere, nu-i auziţi pe părinţii şi pe prietenii voştri care au murit cum strigă din fundul infernului înfricoşător: „Suferim chinuri groaznice! Un dar neînsemnat ne-ar elibera; îl puteţi da, însă nu vreţi ?”Apoi întărea această idee, spunând: „Chiar în momentul în care banii ajung pe fundul lăzii, sufletul scapă din purgatoriu şi zboară liber spre cer.”

În acelaşi spirit mercantil, strigător la cer, Tetzel îşi îndemna ascultătorii să-şi vândă chiar şi hainele de pe ei dacă era nevoie, pentru a face rost de banii necesari pentru a cumpăra o indulgenţă.

El îndrăznea să atribuie papei putere divină: „Domnul Dumnezeul nostru nu mai domneşte. El i-a dat toată puterea papei!” După aceasta, urma avertizarea că dacă va încerca cineva să se împotrivească lucrurilor pe care le făcea el în numele papei, acea persoană va fi excomunicată.

Faptele lui Tetzel au provocat şi opoziţia politică. Multe dintre statele germane erau agasate de faptul că banii lor plecau spre un papă italian cu scopul de a finanţa reclădirea Romei. Sfântul împărat Roman, Maximilian, a recunoscut în Martin Luther o voce care îi îndemna pe germani să se împotrivească puterii civile exercitate de Roma. De fapt, el i-a scris odată prinţului elector Frederick de Saxonia o scrisoare foarte directă: „Ai mare grijă de călugăr, de Luther, căci s-ar putea să vină odată vremea când vom avea nevoie de el.”

Când Tetzel, încărcat de indulgenţele sale, s-a apropiat de regiunea din vecinătatea oraşului Wittenberg, Luther a condamnat pe faţă acţiunile sale. În acel moment înţelegea destul de bine doctrina mântuirii şi ştia că meritele sfinţilor nu erau de niciun folos pentru a le deschide uşile raiului, nici lor şi nici altora. Ştia că oamenii sunt mântuiţi prin har, un har oferit absolut gratuit de Dumnezeu. Pe atunci însă nu exista în Luther dorinţa de a submina poziţia papei, a cărui autoritate încă o respecta, sau de a submina Biserica romano-catolică. Ceea ce dorea el era înfăptuirea unei reforme în interiorul bisericii, reformă care să aibă ca rezultat întoarcerea la adevărurile Scripturii.

Nimic însă nu îl putea opri pe Luther să vorbească deschis. Referindu-se la faptul că va lua măsuri împotriva actelor însoţite de mare pompă ale lui Tetzel, el a afirmat cu îndrăzneală: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi voi face o gaură în tobă!” Ca preot responsabil pentru parohia sa, el ştia că primise din partea lui Dumnezeu însărcinarea de a avea grijă să-şi păstreze turma departe de erezii, chiar dacă acestea erau rostite de însăşi gura papei. Predicile lui Luther purtau în ele învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu: „Nimeni nu poate dovedi pe baza Scripturii că neprihănirea lui Dumnezeu cere îndeplinirea unei pedepse din partea păcătosului… Singurul lucru pe care îl cere El este pocăinţa adevărată, întoarcerea sinceră, hotărârea de a purta crucea lui Hristos şi de a face fapte bune…”

Cu privire la problema cumpărării de indulgenţe, el le spunea ascultătorilor săi fără ocolişuri: „Ar fi cu mult mai bine dacă oamenii ar contribui la zidirea bisericii Sf. Petru din dragoste sinceră pentru Dumnezeu, în loc să cumpere indulgenţe cu acest scop… ”

Ameninţările cu încadrarea în rândul ereticilor nu l-au împiedicat deloc: „Şi dacă vor striga unii că sunt eretic, puţin îmi pasă de cuvintele lor. Sunt nişte minţi întunecate şi bolnave, oameni care nu au fost preocupaţi niciodată de descoperirea adevărurilor Bibliei, care nu au citit niciodată doctrina creştină, nu au înţeles niciodată mesajul propriilor teologi şi care nu fac nici o încercare pentru a-şi depăşi această stare de ignoranţă… Dumnezeu să ne dea şi nouă şi lor o înţelegere corectă! Amin.”

Ascultătorii săi au fost uimiţi de limbajul său direct şi îndrăzneţ. Aceste predici cu un puternic impact în rândurile credincioşilor au fost traduse în limba germană, tipărite şi au circulat pe arii foarte extinse.

În Wittenberg, Martin Luther făcea ultimele revizuiri la cele nouăzeci şi cinci de teze pe care intenţiona să le prindă în cuie de poarta bisericii palatului, Biserica Tuturor Sfinţilor. Oricât de ciudată ni s-ar părea această iniţiativă astăzi, în vremea aceea era un lucru normal dacă cineva dorea să supună un subiect atenţiei publicului. Uşa bisericii era locul unde puteau fi afişate anunţuri ce interesau întreaga comunitate. Expunându-şi tezele pe acea uşă, Luther atrăgea atenţia oamenilor asupra întrebărilor pe care le ridica şi lansa o invitaţie tuturor să vină la o întâlnire cu el şi să discute propunerile.

În aceste teze, el îşi susţinea punctul de vedere împotriva vânzării de indulgenţe. Încă mai credea cu tărie în autoritatea papei şi spera într-un sprijin din partea acestuia în acţiunea sa de demascare a abuzurilor. Prin atacul lansat împotriva indulgenţelor vândute de Tetzel, Luther nu incrimina papalitatea şi biserica, instituţii ce se bucurau încă de respectul său. Ceea ce dorea el era ca pretenţia lui Tetzel de asociere a numelui papei cu vânzarea de indulgenţe să fie discreditată.

Pe data de 31 octombrie 1517, în ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor, Luther şi-a făcut loc prin mulţime, înaintând spre biserică. Era singur, pentru că nu spusese niciunuia dintre colegii lui despre intenţiile sale. Ajungând la biserica palatului, şi-a afişat cele nouăzeci şi cinci de teze pe uşă, dar prea puţini oameni au acordat atenţie gestului său. Vizitatorii erau mult mai preocupaţi de indulgenţele pe care sperau să le obţină cu ocazia Zilei Tuturor Sfinţilor.

Vestea s-a răspândit însă destul de repede şi, în câteva ore, toată lumea din Wittenberg vorbea despre intenţiile lui Luther de a apăra adevărul celor scrise de el în cadrul unei dezbateri organizate la universitate în ziua următoare.

Anunţul, scris în limba latină, începea cu invitaţia la dezbatere şi suna în felul următor: Dezbaterea dr. Martin Luther cu privire la penitenţe şi indulgenţe: În dorinţa şi cu scopul de a descoperi adevărul, la Wittenberg va avea loc o discuţie referitoare la propunerile afişate mai jos, discuţie condusă de părintele pastor Martin Luther, călugăr al ordinului Sf. Augustin, licenţiat în litere şi teologie şi rugat cu regularitate să predea cursuri pe aceste teme. Rugămintea sa este ca toţi cei care nu pot fi prezenţi pentru a discuta acest subiect cu noi în mod verbal să o facă printr-o scrisoare. În Numele Domnului nostru Isus Hristos. Amin.

Apoi urmau cele nouăzeci şi cinci de propuneri, înşirate într-o ordine aleatoare. Aceste teze erau însoţite de următoarea declaraţie: Eu, Martin Luther, doctor, reprezentant al ordinului călugărilor din Wittenberg, doresc să mărturisesc public faptul că am lansat anumite propuneri împotriva aşa-numitelor indulgenţe papale. Acum, deşi până în momentul de faţă gestul meu nu a fost criticat nici de această şcoală renumită şi respectată, nici de vreo putere civilă sau bisericească, am auzit că sunt unii cu spirit destul de pripit şi nesăbuit care îndrăznesc să mă numească eretic, de parcă ar fi studiat problema în adâncime. Eu însă, aşa cum am făcut de multe ori, îi rog şi acum pe toţi oamenii, prin credinţa în Hristos, fie să îmi arate o cale mai bună, dacă vreunul a primit o revelaţie divină în acest sens, fie să-şi supună părerile judecăţii lui Dumnezeu şi a bisericii. Căci nu sunt nici atât de nechibzuit încât să cer tuturor să accepte părerile mele în detrimentul părerilor altora, dar nici atât de lipsit de raţiune încât să accept ca poveştile născocite de minţi omeneşti să ia locul Cuvântului lui Dumnezeu.

Cele nouăzeci şi cinci de propuneri ale lui Luther erau scrise în limba latină, limba celor educaţi. Însă, în doar câteva ore, studenţii săi le-au tradus în germană şi, cu ajutorul invenţiei relativ recente a tiparului, au făcut repede copii pentru toţi doritorii. Parte din banii destinaţi cumpărării de indulgenţe au fost cheltuiţi pe copiile celor nouăzeci şi cinci de teze despre care vorbea toată lumea. Oamenii veniseră la Wittenberg de departe pentru Ziua Tuturor Sfinţilor; prin urmare, în două săptămâni, tezele au ajuns în majoritatea statelor germane. La doar patru săptămâni după afişarea lor pe uşa bisericii, ele erau răspândite în toată lumea creştină, o copie ajungând şi în mâinile papei Leon.

Nimeni nu s-a prezentat la dezbatere în ziua stabilită de Luther, însă multă vreme după aceea comunitatea a discutat problemele ridicate de el. Reforma începuse.

(Fragmente din volumul Cetate tare este Dumnezeul nostru. Povestea vieţii lui Martin Luther, Jim Cromarty, Editura Făclia, Oradea, 2002.)