William Perkins, despre convertire

William Perkins (1558-1602) a fost un părinte spiritual foarte influent printre puritani şi, cu siguranţă, cel mai citit şi imitat predicator al timpului său. Convertit la Cambridge, el a rămas în oraşul universitar ca predicator parohial şi lector la universitate. S-a spus cândva despre Perkins că, în timp ce unii predicatori greşeau prin faptul că predicau doar Evanghelia, fără Lege, el predica toată Legea şi toată Evanghelia. Un om atât de admirat pentru stilul său persuasiv şi pentru modul remarcabil în care a fost folosit de Dumnezeu a devenit în mod inevitabil un învăţător model al multora. Thomas Goodwin a mers la Cambridge la zece ani după moartea lui şi a găsit amvoanele oraşului încă răsunând de influenţa lui. Care a fost concepţia lui Perkins despre procesul convertirii şi ce a susţinut el în această privinţă?

Răspunsul îl găsim într-o caracteristică proeminentă a operelor lui, printre ele fiind una clasică în ce priveşte metoda mântuirii, intitulată (cu ortografia originală): A Golden Chaine: Or, The Description of Theologie: Containing the Order of the Causes of Salvation and Damnation (Lanţul de aur sau descrierea teologiei: conţinând seria cauzelor mântuirii şi osândei). William Perkins credea că există un proces prelungit atât înainte de regenerare, cât şi după ea. Etapele lui au fost prezentate în mod ordonat în materiale erudite recente, în modul următor:

În etapa numărul 1 vine lucrarea Cuvântului, împreună, poate, cu o „cruce” sau o criză exterioară sau interioară, care frânge şi supune natura încăpăţânată a păcătosului, făcând-o să se conformeze voii lui Dumnezeu.

În etapa numărul 2, Dumnezeu determină mintea păcătosului să se gândească la legile Lui sfinte.

În etapa numărul 3, Dumnezeu îl face pe păcătos să-şi vadă şi să-şi simtă păcatele şi felul în care el îl ofensează pe Dumnezeu.

În etapa numărul 4, Dumnezeu loveşte inima păcătosului cu frica de pedeapsă şi de iad şi îl face să ajungă la disperare, pentru că înţelege că nu se poate mântui prin propriile lui fapte sau merite.

În etapa numărul 5, mintea este trezită să se gândească în mod serios la promisiunile mântuirii, prezentate în Evanghelie.

În etapa numărul 6, Dumnezeu plantează o sămânţă sau aprinde o scânteie de credinţă sau o voinţă şi o dorinţă de a crede, şi dă şi harul de a lupta contra îndoielii şi disperării.

În etapa numărul 7, după plantarea seminţei credinţei în etapa anterioară, are loc o luptă, în care acea măsură de credinţă se luptă cu îndoiala, disperarea şi neîncrederea. În această luptă, persoana apelează în mod fervent, continuu şi înflăcărat la Dumnezeu pentru iertare şi, în cele din urmă, această dorinţă triumfă.

În etapa numărul 8, Dumnezeu, în îndurarea Lui, linişteşte şi potoleşte conştiinţa, pentru a se simţi mai sigură de mântuire, iar sufletul se odihneşte pe baza promisiunii vieţii.

În etapa numărul 9, persoana se pocăieşte cu adevărat, cu mâhnire, de faptul că a ofensat un Dumnezeu atât de îndurător şi iubitor şi îi supune întreaga ei fiinţă: viaţa, iubirea şi comportamentul ei.

În etapa numărul 10, persoana manifestă o nouă ascultare, în care se supune conştient poruncilor lui Dumnezeu şi trăieşte o viaţă nouă.

Perkins susţinea că primele cinci etape ar putea avea loc în viaţa unor oameni care nu vin la mântuire (la fel cum Felix a fost îngrozit, iar împăratul Agripa aproape înduplecat de cuvintele lui Pavel). Dar, în cazul celor aleşi, Perkins susţinea că Duhul Sfânt lucrează într-un mod atât de puternic, încât primele cinci etape îi smeresc şi pregătesc calea pentru regenerare.

Alţi învăţători reformaţi afirmă că regenerarea a avut loc chiar la începutul procesului (în cazul celor aleşi) şi că ceea ce Perkins a prezentat ca fiind lucrarea de smerire, lucrare pregătitoare a Duhului, era, de fapt, lucrarea regenerării iniţiale. Lăsând deoparte acea controversă, primele cinci etape au loc de-a lungul unei perioade de timp. Prin urmare, Perkins (şi puritanii care l-au urmat) au identificat clar un proces în convertire. Ei considerau regenerarea un proces prelungit, chiar dacă mare parte a acestui proces era, teologic vorbind, plasat înaintea regenerării, mai degrabă decât după ea.

Dar aceasta nu a fost totul. Perkins şi tovarăşii lui învăţători mai aveau un punct în care prelungeau procesul convertirii. Observaţi ce se întâmplă de la etapa a şasea mai departe. Până la această etapă, este evident că Perkins vorbeşte despre regenerare, deoarece credinţa este acum aprinsă şi implantată în inimă, iar voinţa este mişcată pentru a asculta de Dumnezeu. Totuşi, mai există îndoieli, disperare sau luptă (etapa a şaptea). Un timp, mai scurt sau mai lung, credinţa (conform schemei lui Perkins) se luptă cu îndoielile până când rugăciunile aprinse pentru iertare triumfă. Doar la etapa a opta aduce Dumnezeu, în îndurarea Lui, omul la credinţă deplină, iar apoi la pocăinţă sufletul care se luptă.

Aceste etape arată că cei mai influenţi dintre puritanii timpurii susţineau că lucrarea regeneratoare a Duhului, care plantează seminţele credinţei şi ale dorinţei, dădea naştere la o luptă, terminată doar prin exercitarea credinţei mântuitoare, a pocăinţei şi a supunerii faţă de Dumnezeu. Doar atunci s-a manifestat pe deplin viaţa nouă. Iată un proces de convingere conştientă, inteligentă, a persoanei, însoţit de lupta cu îndoiala şi disperarea, înainte ca pocăinţa sau credinţa să fie pe deplin exercitate. În cele din urmă, pacea este dobândită.

(Fragmente din volumul Doctori de suflete, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2010.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2013/09/william-perkins-despre-convertire/

Joseph Alleine – Greşeli cu privire la convertire

Diavolul a făcut multe falsuri ale convertirii şi pe unul îl înşală cu ceva, iar pe altul, cu altceva. Are o asemenea măiestrie şi abilitate în meşteşugul acesta de a înşela, încât, dacă ar fi posibil, i-ar înşela şi pe cei aleşi. Aşadar, ca să înlătur greşeala nimicitoare a unora care cred că sunt convertiţi în timp ce nu sunt şi, de asemenea, ca să îndepărtez neliniştile şi temerile altora care cred că nu sunt convertiţi în timp ce ei sunt, vă voi arăta natura convertirii, atât ceea ce este aceasta, cât şi ce nu este. Vom începe cu aspectul negativ.

Convertirea nu înseamnă să adopţi mărturisirea de credinţă a creştinismului. Creştinismul este mai mult decât un nume. Pavel zice că acesta nu stă în cuvinte, ci în putere (1 Corinteni 4:20). Dacă a înceta să fii iudeu sau păgân şi a adopta confesiunea creştină ar fi însemnat adevărata convertire – după cum cred unii că asta-i tot ce ar fi trebuit să se înţeleagă – cine ar fi fost creştini mai buni decât cei din Sardes şi Laodicea? Toţi aceştia erau de confesiune creştini şi nu aveau decât numele că trăiesc; însă, deoarece aveau doar un nume, erau osândiţi de Hristos şi ameninţaţi că nu vor fi primiţi (Apocalipsa 3:14-16). Oare nu sunt mulţi cei care rostesc numele Domnului Isus şi nu se depărtează de fărădelege (2 Timotei 2:19) şi care se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduiesc? (Tit 1:16). Îi va primi Dumnezeu pe aceştia ca adevăraţi convertiţi? Cum! Convertiţi de la păcat, în timp ce ei încă trăiesc în păcat? E o contradicţie vizibilă. Sigur că, dacă lampa confesiunii ar îndeplini scopul acesta, fecioarele neînţelepte nu ar fi fost lăsate niciodată afară (Matei 25:12). Întâlnim nu numai creştini cu numele, ci şi predicatori ai lui Hristos şi făcători de minuni care sunt respinşi pentru că lucrează fărădelege (Matei 7:22-23).

Convertirea nu înseamnă să adopţi emblema lui Hristos prin botez. Anania şi Safira şi Simon Magul au fost botezaţi la fel ca toţi ceilalţi. Cât de mulţi greşesc în punctul acesta amăgindu-se şi amăgind, închipuindu-şi că harul este numaidecât legat de administrarea externă a botezului, aşa încât fiecare persoană botezată este regenerată, nu doar sacramental, ci şi în realitate. De aici, oamenii îşi imaginează că, deoarece au fost regeneraţi când au fost botezaţi, nu au nevoie de nicio altă lucrare. Dar dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci toţi cei care au fost botezaţi trebuie neapărat să fie mântuiţi, deoarece făgăduinţa iertării şi a salvării este făcută convertirii şi regenerării (Faptele Apostolilor 3:19; Matei 19:28). Şi, într-adevăr, în cazul în care convertirea şi botezul sunt acelaşi lucru, atunci oamenii ar face bine să aibă cu ei doar un simplu certificat al botezului lor când vor muri, şi la vederea acestuia, fără îndoială că ar fi primiţi în cer.

Pe scurt, dacă regenerarea sau convertirea n-ar însemna nimic mai mult decât a fi botezat, atunci aceasta ar contrazice direct pasajul din Matei 7:13-14, la fel ca multe altele. Dacă acest lucru este adevărat, nu vom mai spune: „Strâmtă este poarta, îngustă este calea”, pentru că dacă toţi cei botezaţi sunt mântuiţi, uşa este nespus de largă, şi astfel vom spune: „Largă este poarta şi lată este calea care duce la viaţă.” (…) Nu vom mai spune că, din mulţimea celor care sunt chemaţi, doar „puţini sunt aleşi” (Matei 22:14), şi că, până şi dintre israeliţii credincioşi, doar o rămăşiţă va fi mântuită (Romani 9:27). Dacă această doctrină este adevărată, nu vom mai spune împreună cu ucenicii: „Cine poate atunci să fie mântuit?”, ci mai degrabă: „Cine nu va putea să fie mântuit?”. În acest caz, dacă un om este botezat, deşi este curvar, sau lacom de bani, sau defăimător, sau beţiv, totuşi va moşteni împărăţia lui Dumnezeu! (1 Corinteni 5:11 şi 6:9,10).

Dar unii vor răspunde: „Astfel de oameni, cu toate că au primit har regenerator prin botez, au căzut din nou şi trebuie să fie din nou înnoiţi, căci altfel nu pot fi mântuiţi.”

Răspunsul meu este acesta: 1. Există o legătură infailibilă între regenerare şi mântuire, după cum am arătat deja. 2. Apoi, omul trebuie să fie născut din nou încă o dată, ceea ce este o absurditate. Ne-am putea aştepta la fel de bine ca oamenii să fie născuţi de două ori în trup dacă ar fi posibil să se nască de două ori în har! 3. Şi, lucrul cel mai important care încuviinţează ceea ce susţin, este că indiferent de ce ar primi oamenii sau ar pretinde că primesc prin botez, dacă mai târziu dau dovadă că sunt total neştiutori, profani, formalişti, lipsiţi de puterea evlaviei, atunci ei „trebuie să se nască din nou” (Ioan 3:7), sau dacă nu, trebuie să fie alungaţi din împărăţia lui Dumnezeu. Aşa că trebuie să aibă ceva mai mult pentru a-şi susţine cauza decât regenerarea lor prin botez.

Ei bine, toţi suntem de acord că indiferent de ceea ce primesc oamenii prin botez, dacă ei nu sunt în mod evident sfinţiţi, atunci trebuie să fie reînnoiţi printr-o schimbare puternică şi deplină, sau altfel nu vor putea scăpa de pedeapsa iadului. „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Fie e vorba de botezul vostru sau de orice altceva pretindeţi, vă spun din partea Dumnezeului celui viu că dacă vreunul dintre voi este o persoană care nu se roagă, sau batjocoritoare, ori căreia îi place tovărăşia rea (Proverbele 13:20), într-un cuvânt, dacă tu nu eşti un creştin sfânt, riguros şi nu te lepezi de tine însuţi, nu eşti mântuit (Evrei 12:14; Matei 15:14).

Convertirea nu constă în neprihănirea morală. Aceasta nu întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor şi de aceea nu ne poate duce în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 5:20). Pavel, pe când era neconvertit, a ajuns să fie fără prihană în neprihănirea pe care o dă Legea (Filipeni 3:6). Fariseul poate spune: „Eu nu sunt hrăpăreţ, nedrept, preacurvar” etc. (Luca 18:11). Trebuie să ai de arătat ceva mai mult decât atât, căci dacă nu, oricum te-ai justifica, Dumnezeu te va osândi. Eu nu condamn moralitatea, dar vă avertizez să nu vă încredeţi în ea. Evlavia include moralitatea, după cum creştinismul include omenia, şi după cum harul include raţiunea; însă nu trebuie să le separăm.

Convertirea nu stă într-o conformare exterioară la legile evlaviei. E clar că oamenii pot avea o formă de evlavie, dar fără putere (2 Timotei 3:5). Oamenii se pot face rugăciuni lungi (Matei 23:14), pot posti des (Luca 18:12), pot asculta cu plăcere (Marcu 6:20) şi pot fi foarte înaintaţi în slujirea lui Dumnezeu, deşi aceasta e scumpă şi-i costă mult (Isaia 1:11), şi totuşi să fie străini de convertire. Trebuie să aibă ceva mai mult decât faptul că merg la biserică, că fac milostenie şi că se roagă pentru a dovedi că sunt cu adevărat convertiţi. Nu există nicio slujbă vizibilă pe care un ipocrit să nu o poată face, el îşi poate împărţi chiar şi întreaga avere pentru hrana săracilor şi îşi poate da trupul să fie ars (1 Corinteni 13:3).

Convertirea nu înseamnă doar legarea depravării cu lanţuri, prin educaţie, legi omeneşti sau prin forţa suferinţei. E ceva prea uşor şi prea des întâlnit să iei educaţia drept har; dar dacă acest lucru ar fi fost de ajuns, cine ar putea fi un om mai bun decât Ioas? Pe când trăia Iehoiada, unchiul lui, el era foarte înaintat în slujba lui Dumnezeu şia fost chemat să dreagă casa Domnului (2 Împăraţi 12:2,7). Însă aici, în tot acest timp, el nu a dat dovadă decât de o bună educaţie, pentru că atunci când bunul său tutore a fost luat, el dovedeşte că nu a fost decât un lup legat cu lanţuri, şi cade în idolatrie.

Pe scurt, convertirea nu constă în iluminare, în convingere, într-o schimbare superficială sau o reformă parţială. Un apostat poate fi un om luminat (Evrei 6:4), un Felix tremură din pricina convingerii de păcat (Fapte 24:25) şi un Irod poate face multe lucruri (Marcu 6:20). Una e ca păcatul să fie speriat doar de convingere, şi este cu totul altceva ca el să fie răstignit prin harul ce converteşte.

Mulţi cred că sunt în regulă deoarece conştiinţa le-a fost tulburată de păcatelor lor, încurcând într-un mod jalnic convingerea cu convertirea. Cu acestea, Cain ar fi putut trece drept un convertit, care a străbătut lumea în lung şi-n lat ca un nebun, sub presiunea unei conştiinţe vinovate, până ce a înăbuşit-o cu afaceri şi clădiri. Alţii cred că, întrucât şi-au părăsit căile desfrânate şi au renunţat la tovărăşia rea sau la o anumită poftă, şi au fost aduşi la sobrietate şi civilizaţie, acum sunt oameni cu adevărat convertiţi. Ei uită că este o diferenţă imensă între a fi sfinţit şi a fi civilizat. Uită că mulţi caută să intre în împărăţia cerurilor şi nu sunt departe de ea; ajung foarte aproape de creştinism, şi totuşi, la sfârşit, nu intră. Când conştiinţa ţine biciul deasupra lor, atunci mulţi se vor ruga, vor asculta, vor citi şi se vor abţine de la păcatele îndrăgite; dar imediat ce leul adoarme, ei se întorc la păcatele lor. Cine era mai religios ca evreii, atunci când mâna lui Dumnezeu era peste ei? Cu toate acestea, de îndată ce suferinţa lua sfârşit, Îl uitau pe Dumnezeu. Poate că ai lepădat un păcat chinuitor şi ai scăpat de depravarea grosolană a lumii şi cu toate acestea, nu ţi-ai schimbat firea pământească. (…)

Aşadar ascultaţi, o, păcătoşilor, ascultaţi dacă vreţi să trăiţi. De ce să vă înşelaţi singuri de bunăvoie, sau să vă clădiţi speranţele pe nisip? Ştiu că cel ce vrea să vă smulgă speranţele are de îndeplinit o misiune grea. Nu pot fi decât neplăcut pentru voi şi, într-adevăr, nu e plăcut nici pentru mine. Mă apuc de aceasta ca un chirurg care este gata să taie un mădular cangrenat al unui prieten iubit, lucru pe care-l face din necesitate, deşi cu o inimă plină de durere. Înţelegeţi-mă, preaiubiţilor, nu vreau decât să dărâm casa dărăpănată, care altfel s-ar prăbuşi cu repeziciune şi v-ar îngropa în ruine, ca să pot zidi una frumoasă, trainică şi statornică, care să dureze veşnic.

Aşteptarea oamenilor nelegiuiţi este nimicită (Proverbele 11:7). Şi nu ai vrea mai degrabă, o, păcătosule, să laşi Cuvântul să te convingă acum, la vreme potrivită, şi să dai drumul speranţelor tale false şi înşelătoare, decât să laşi ca moartea să-ţi deschidă ochii prea târziu şi să te trezeşti în iad înainte de a-ţi da seama? Aş fi un păstor fals şi neloial dacă nu v-aş spune că aceia dintre voi care nu v-aţi clădit speranţele pe o temelie mai bună decât lucrurile menţionate mai sus, sunteţi încă în păcatele voastre. Lăsaţi conştiinţa să vorbească. Ce aduceţi în apărarea voastră? Faptul că purtaţi uniforma lui Hristos; că-l purtaţi numele; că sunteţi membri ai bisericii vizibile; că aveţi cunoştinţe referitoare la religie, că sunteţi civilizaţi, îndepliniţi practici religioase, că sunteţi cinstiţi în afacerile voastre, că păcatele voastre v-au tulburat conştiinţele? Vă spun din partea Domnului: aceste argumente nu vor fi acceptate niciodată la judecata lui Dumnezeu. Toate acestea, deşi sunt bune în sine, nu vor dovedi că sunteţi convertiţi şi astfel, nu vor fi de ajuns pentru mântuirea voastră. Oh, gândiţi-vă la aceasta şi hotărâţi-vă să vă întoarceţi degrabă şi în întregime. Cercetaţi-vă inimile şi nu vă odihniţi până când Dumnezeu nu va face o lucrare deplină în voi; pentru că voi trebuie să fiţi altfel de oameni, căci dacă nu, sunteţi pierduţi.

Dar dacă aceste persoane nu ajung la convertire, ce să mai spun despre cel profan? (…) Dacă există un astfel de cititor sau unul care aude cuvintele acestea, trebuie să ştie din partea Domnului care l-a creat că el este departe de împărăţia lui Dumnezeu. (…) Ce se va alege din tine, o, tu, om nenorocit, căci conştiinţa îţi spune că eşti mincinos în afacerea ta şi nu-ţi ţii cuvântul? Dacă oamenii pot fi luminaţi şi aduşi în punctul în care să împlinească la exterior îndatoririle sfinte, şi totuşi să coboare spre pierzare deoarece se bazează pe ele şi îşi însuşesc această parte a convertirii; ce se va alege din voi, o, familiilor nenorocite, care trăiţi fără Dumnezeu în lume? Unde veţi ajunge, o, păcătoşilor mizerabili, în gândurile cărora rareori este Dumnezeu; care sunteţi aşa de neştiutori, încât nu vă puteţi ruga, sau aşa de neglijenţi, încât nu vreţi? Oh, pocăiţi-vă şi convertiţi-vă, lepădaţi-vă de păcatele voastre, prin neprihănire. Alergaţi la Hristos după harul care iartă şi reînnoieşte. Daţi-vă Lui ca să umblaţi cu El în sfinţenie, căci dacă nu, nu-L veţi vedea niciodată pe Dumnezeu! Oh, dacă aţi fi atenţi la avertizările lui Dumnezeu! În Numele Lui vă mai previn o dată. Întoarceţi-vă la mustrarea mea. Lăsaţi nebunia şi trăiţi. Fiţi serioşi, drepţi şi evlavioşi. Spălaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inimile, ipocriţilor. Nu mai faceţi răul, învăţaţi să faceţi binele (Proverbele 1:23 şi 9:6; Tit 2:12; Iacov 4:8; Isaia 1:16-17). Dar dacă veţi continuaţi aşa, va trebui să muriţi!

(Fragmente din capitolul 1 al volumului Oare sunt un creştin adevărat?, Joseph Alleine, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2013/08/joseph-alleine-greseli-cu-privire-la-convertire/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: