Charles H. Spurgeon: „Predicați întregul adevăr!”

Sfaturi pentru predicatoriMăreţul obiectiv al predicatorului creştin este gloria lui Dumnezeu. Fie că sufletele sunt convertite, fie că nu, dacă Isus Hristos este predicat cu credincioşie, predicatorul nu s-a ostenit degeaba, pentru că el este o mireasmă dulce înaintea lui Dumnezeu, atât pentru cei ce sunt pe calea pierzării, cât şi pentru cei ce sunt pe calea mântuirii.

Totuşi, ca regulă, Dumnezeu ne-a trimis să predicăm pentru ca, prin Evanghelia lui Isus Hristos, fiii oamenilor să poată fi împăcaţi cu El. Sunt cazuri în care un propovăduitor al neprihănirii, precum Noe, poate să se trudească mult, şi totuşi, să n-aducă pe nimeni, în afara cercului propriei sale familii, în arca salvării; sau altul, precum Ieremia, poate plânge zadarnic pentru o naţiune nepocăită: dar, în cea mai mare parte, lucrarea de predicare are ca scop mântuirea ascultătorilor. Este datoria noastră să semănăm chiar şi în locurile stâncoase, unde niciun fruct nu răsplăteşte truda noastră; dar, totuşi, suntem hotărâţi să căutăm recolta şi să plângem dacă aceasta nu apare la vremea ei.

Gloria lui Dumnezeu fiind obiectivul nostru primordial, ţintim la el prin urmărirea „edificării” sfinţilor şi mântuirii păcătoşilor. A-i instrui pc oamenii lui Dumnezeu şi a-i întări în credinţa lor cea sfântă reprezintă o lucrare nobilă: sub nici o formă nu trebuie să neglijăm această datorie. În acest scop, trebuie să facem afirmaţii clare despre învăţătura biblică, despre experienţa de viaţă şi despre datoria creştinească şi niciodată să nu dăm înapoi de la a proclama întregul plan al lui Dumnezeu. În prea multe cazuri, adevăruri sublime sunt ţinute în aşteptare, sub pretextul că nu sunt practice, când însuşi faptul că ele sunt revelate dovedeşte că Domnul Ie consideră de valoare şi, vai nouă, dacă pretindem că suntem mai înţelepţi decât El. Putem spune despre oricare învăţătură din Scriptură: „A-i da glas, la timpul oportun, este înţelept pentru om.”

Dacă o notă oarecare este îndepărtată din armonia divină a adevărului, muzica poate fi „stricată” jalnic. Oamenii dumneavoastră pot căpăta boli spirituale grave din lipsa unui anumit fel de hrană spirituală, care poate fi furnizat numai de învăţăturile pe care le refuzaţi. În bucatele pe care le mâncăm, există ingrediente care, la început, nu par a fi necesare pentru viaţă; dar experienţa arată că ele sunt necesare pentru sănătate şi pentru putere. Fosforul nu face carne, dar este necesar pentru oase; multe alte substanţe nutritive sunt supuse aceleiaşi descrieri; ele sunt necesare, în proporţii adecvate „economiei” omeneşti. Până şi astfel de adevăruri, care par a fi puţin adaptate pentru hrana spirituală sunt, cu toate acestea, foarte folositoare, furnizându-le credincioşilor coloana vertebrală şi muşchii şi reparând diversele organe ale „umanităţii” creştine. Trebuie să predicăm „întregul adevăr” ca omul lui Dumnezeu să poată fi pe deplin pregătit pentru toate lucrările bune.

Marele nostru obiectiv – a-L glorifica pe Hristos – urmează să fie atins prin câştigarea sufletelor. Noi trebuie să vedem suflete născute din Dumnezeu. Dacă nu vedem, strigătul nostru trebuie să fie cel al Rahelei: „Dă-mi copii, ori mor”. Dacă nu câştigăm suflete, vom plânge ca fermierul care nu vede nicio recoltă; ca pescarul, care se întoarce acasă cu o plasă goală, sau ca vânătorul, care a colindat în van dealurile şi văile. Cuvintele lui Isaia, exprimate cu multe suspine şi gemete, ar trebui să fie şi ale noastre: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?”. Ambasadorii păcii n-ar trebui să înceteze din plânsul amarnic până când păcătoşii nu plâng pentru păcatele lor. Dacă dorim cu ardoare să-i vedem pe ascultătorii noştri crezând în Domnul Isus, ce trebuie să facem pentru a fi folosiţi de către Dumnezeu obţinerea acestui rezultat?

Întrucât convertirea este o lucrare divină, trebuie să fim atenţi să depindem întru totul de Duhul Sfânt şi să ne bizuim pe El pentru a avea putere asupra minţilor oamenilor. Această remarcă fiind făcută prea des, mă tem că-i simţim forţa prea puţin; pentru că, dacă am fi cu adevărat conştienţi ce mare nevoie avem de Duhul lui Dumnezeu, n-am studia noi mai mult în dependenţă de învăţătura Sa? Nu ne-am ruga noi mai insistent să fim unşi cu ungerea Lui sfântă? În predicare, nu i-am da noi un orizont mai larg lucrării Sale? Oare nu eşuăm noi în multe din eforturile noastre, pentru că din punct de vedere practic, nu doctrinal, ignorăm Duhul Sfânt? Locul Lui ca Dumnezeu este pe tron şi, în tot ceea ce noi întreprindem, EI trebuie să fie începutul, mijlocul şi sfârşitul: noi suntem instrumente în mâna Lui, şi nimic mai mult.

Acestea fiind admise pe deplin, ce altceva ar trebui făcut pentru a vedea convertiri? Cu siguranţă, ar trebui să avem grijă să predicăm cu precădere acele adevăruri care ar putea conduce la realizarea acestui scop. Ce adevăruri sunt acelea? Eu răspund: în primul şi în primul rând, ar trebui să-L predicăm pe Hristos, şi pe El răstignit. Acolo unde Isus este înălţat, sunt atrase sufletele: „Eu, când voi fi înălţat, îi voi atrage pe toţi oamenii la Mine”.

Propovăduirea crucii este, pentru cei mântuiţi, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Lucrătorul creştin ar trebui să predice toate adevărurile care ţin de persoana şi lucrarea Domnului Isus şi, de aici, el trebuie să declare răutatea păcatului în mod foarte serios şi foarte clar, păcat care a generat nevoia unui Mântuitor. El trebuie să arate că păcatul este o încălcare a Legii, că el merită să fie pedepsit şi că mânia lui Dumnezeu este descoperită împotriva lui.

Un predicator nu trebuie să considere vreodată păcatul ca fiind un fleac sau un accident, ci trebuie să-l proclame ca fiind extraordinar de păcătos. El trebuie să intre în amănunte, nu să privească superficial păcatul, ci să menţioneze diversele păcate detaliat, în special pe cele mai des întâlnite în acea perioadă; cum ar fi hidra beţiei, care devorează totul şi care devastează ţinutul nostru, minciuna, care abundă pretutindeni sub forma bârfei şi imoralitatea, care trebuie să fie menţionată cu o delicateţe sfântă şi, totuşi, să fie condamnată în mod necruţător.

Trebuie să condamnăm special acele rele în care au căzut ascultătorii noştri sau pe care este probabil ca ei să le facă. Explicaţi cele zece porunci şi ascultaţi porunca divină: „arată-i poporului Meu greşelile şi casei lui Iacov păcatele”.

Începeţi cu spiritualitatea Legii, aşa cum a făcut Domnul nostru, şi arătaţi cum este aceasta încălcată, prin gânduri rele, intenţii rele şi fantezii. Pe această cale, mulţi păcătoşi vor fi mustraţi în inimile lor. Bătrânul Robbie Folckhart obişnuia să spună: „N-are niciun rost să încerci să coşi cu aţa de mătase a Evangheliei până nu deschizi drumul pentru ea cu acul ascuţit al Legii.” Legea vine mai întâi, ca şi acul trage aţa Evangheliei după ea; de aceea, predicaţi despre păcat, neprihănire judecata viitoare. Explicaţi adesea cuvinte cum sunt cele din Psalmul 51: arătaţi faptul că Dumnezeu cere ca adevărul să locuiască în interiorul nostru şi că este absolut necesară curăţirea cu sângele jertfit.

Ţintiţi la inimă. Examinaţi rana şi atingeţi chiar „carnea vie” a sufletului. Nu evitaţi subiectele cele mai dure, pentru că oamenii trebuie să fie răniţi înainte să poată fi vindecaţi, şi ucişi înainta să poată fi înviaţi. Niciun om nu va îmbrăca vreodată haina neprihănirii Hristos, până nu este dezbrăcat de frunzele lui de smochin, şi nici nu se va spăla în izvorul îndurării până nu-şi recunoaşte ticăloşia. De aceea, fraţilor, nu trebuie să încetăm a proclama Legea, cerinţele ei, ameninţările ei şi încălcările repetate ale ei de către păcătoşi.

Învăţaţi-i pe oameni despre depravarea naturii omeneşti. Ajutaţi-i să înţeleagă că păcatul nu este un accident, ci rezultatul real al corupţiei inimilor lor. Predicaţi învăţătura depravării naturale a omului. Acesta este un adevăr demodat, pentru că, în zilele noastre, sunt de găsit în special predicatori care sunt adepţii ideii de „demnitate a naturii omeneşti”.

Se face, uneori aluzie la „starea decăzută a omului” – aceasta este expresia –, dar corupţia firii noastre şi temele înrudite sunt evitate cu grijă: etiopienii sunt informaţi că îşi pot albi pielea şi se speră că leoparzii îşi pot scoate petele. Fraţilor, să nu cădeţi în această greşeală sau, dacă o faceţi, puteţi să fiţi siguri că prea puţine convertiri se vor produce. Calea de a-i conduce pe oameni la Isus nu este aceea de a profeţi lucruri plăcute şi de a atenua răul stării noastre pierdute.

Fraţilor, necesitatea lucrărilor divine ale Duhului Sfânt va fi ceva firesc pentru învăţătura de altădată, pentru că nevoia imperioasă cere intervenţia divină. Oamenilor trebuie să li se spună că sunt morţi, şi că numai Duhul Sfânt îi poate trezi la viaţă; că Duhul lucrează după buna Lui plăcere şi că niciun om nu poate cere intervenţia Lui şi nu merită ajutorul Lui. Aceasta este considerată o învăţătură foarte tristă şi, pe drept cuvânt, dar oamenii trebuie să fie descurajaţi atunci când caută mântuirea într-un mod greşit. A-i face să fie dezgustaţi de îngâmfare şi propriile lor abilităţi reprezintă un mare ajutor pentru a-i determina să privească în afara eului lor, la altul, adică la Domnul Isus. Doctrina predestinării şi alte adevăruri importante, care susţin că mântuirea nu se obţine decât prin har şi că nu este dreptul creaturii, ci darul unui Dumnezeu suveran, sunt toate destinate scoaterii mândriei din om şi, astfel, pregătirii lui în vederea primirii îndurării lui Dumnezeu.

De asemenea, trebuie să proclamăm înaintea ascultătorilor noştri dreptatea lui Dumnezeu şi siguranţa că fiecare greşeală va li pedepsită.

Faceţi să răsune în urechile lor învăţătura celei de a doua veniri a Domnului, nu ca pe o curiozitate a profeţiei, ci ca pe un fapt practic, solemn. Este inutil să-L prezinţi pe Domnul nostru în toată bravura răsunătoare a unei împărăţii pământeşti, după exemplul fratelui care crede într-un iudaism reînviat: trebuie să predicăm despre Domnul că El vine să judece lumea cu dreptate, să adune naţiunile la judecata Sa şi să le despartă, aşa cum păstorul separă oile de capre.

Pavel a predicat despre neprihănire, cumpătare şi judecata viitoare şi l-a făcut pe Felix să tremure: aceste teme sunt la fel de eficiente şi acum. Noi „jefuim” Evanghelia de puterea ei dacă ignorăm ameninţările ei cu pedeapsa. Mă tem că părerile noi în legătură cu distrugerea totală şi mântuirea universală, care au pătruns în Biserică în aceste zile din urmă, i-au făcut pe mulţi predicatori să ezite să vorbească despre judecata viitoare şi consecinţele ei şi, prin urmare, terorile Domnului au avut o influenţă redusă fie asupra predicatorilor, fie asupra ascultătorilor. Dacă aşa stau lucrurile, nu poţi regreta prea mult; pentru că un mijloc mare de convertire este lăsat, astfel, nefolosit.

Preaiubiţi fraţi, mai presus de toate, trebuie să fim clari în ceea ce priveşte marea doctrină mântuitoare a ispăşirii; trebuie să predicăm despre o jertfă înlocuitoare valabilă, adevărată, şi să proclamăm iertarea ca rezultat al acesteia. Punctele de vedere neclare, în legătură cu sângele ispăşitor, sunt dăunătoare în cel mai înalt grad; sufletele sunt ţinute într-o sclavie inutilă şi sfinţii sunt jefuiţi de siguranţa că „Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, pe El, care n-a cunoscut niciun păcat, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Trebuie să predicăm jertfa înlocuitoare a lui Hristos direct şi sigur, pentru că, dacă este vreo învăţătură clară în Scriptură, atunci este aceasta: „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”. „El însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn”. Acest adevăr linişteşte conştiinţa prin faptul că arată cum poate fi Dumnezeu drept şi totodată să-l îndreptăţească pe cel ce crede în Fiul Său. Aceasta este marea plasă a pescarului Evangheliei: că peştii sunt dirijaţi în direcţia cea bună prin alte adevăruri, dar aceasta este însăşi plasa.

Dacă vrem ca oamenii să fie mântuiţi, trebuie să predicăm justificarea prin credinţă în termenii cei mai clari, ca fiind metoda prin care jertfa de pe Golgota devine reală în experienţa sufletului. Dacă suntem mântuiţi prin lucrarea înlocuitoare a lui Hristos, nu ni se cere să avem vreun merit, ci ceea ce trebuie să facă oamenii nu este decât să accepte, printr-o credinţă simplă, ceea ce Hristos a făcut deja. Este încântător să insişti asupra măreţului adevăr, conform căruia „Acest Om, după ce a adus o jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna, la dreapta lui Dumnezeu”. O, ce privelişte glorioasă! Hristos şezând pe loc de onoare, pentru că Şi-a terminat lucrarea. Sufletul poate să se odihnească bine într-o lucrare atât de evident completă.

Justificarea prin credinţă nu trebuie să fie niciodată făcută obscură – şi, totuşi, nu sunt toţi edificaţi cu privire la ea. Am auzit o dată o predică după versetul. „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie”, interpretat astfel: „Fiţi buni, fiţi foarte buni şi, deşi va trebui să suferiţi în consecinţă, Dumnezeu vă va răsplăti la sfârşit”. Fără îndoială că predicatorul credea în justificarea prin credinţă, dar el a predicat, foarte foarte distinct, tocmai învăţătura opusă. Mulţi procedează astfel când li se adresează copiilor şi am observat că ei le vorbesc micuţilor, în general, despre dragostea faţă de Isus şi nu despre credinţa în El. Aceasta probabil că lasă o impresie greşită asupra minţilor tinere şi le îndepărtează de calea cea adevărată a păcii.

Predicaţi cu seriozitate despre dragostea lui Dumnezeu în Isus Hristos şi aduceţi mărire îndurării îmbelşugate a Domnului, dar întotdeauna s-o faceţi în conexiune cu dreptatea Lui. Nu preamăriţi singurul atribut al iubirii după metoda care este urmată în general, ci priviţi dragostea în sensul teologic superior, în care, ca un cerc aurit, ea înglobează toate atributele divine; pentru că Dumnezeu n-ar fi iubit, dacă El n-ar fi drept şi n-ar urî orice lucru nesfânt. Să nu preamăriţi niciodată un atribut pe socoteala altuia. Faceţi ca îndurarea nemărginită să fie privită într-o calmă concordanţă cu dreptatea aspră şi cu suveranitatea nelimitată. Adevăratul caracter al lui Dumnezeu este potrivit pentru a-l înfiora, a-l impresiona şi a-l umili pe păcătos: luaţi seama să nu-L prezentaţi într-o lumină falsă pe Domnul nostru!

Toate aceste adevăruri şi altele, care completează sistemul evanghelic, sunt calculate pentru scopul de a-i conduce pe oameni la credinţă; de aceea, faceţi din ele tema principală a învăţăturii dumneavoastră.

(Fragmente din capitolul „Convertirea păcătoşilor – ţinta noastră” al volumului Sfaturi pentru predicatori, Editura Stephanus, Bucureşti, 1998, traducere Monica Dan şi Cristina Badea.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2013/08/charles-h-spurgeon-predicati-intregul-adevar/

Loraine Boettner – Dovezi biblice ale suveranității lui Dumnezeu

Scripturile ne învaţă că suveranitatea divină şi libertatea umană conlucrează într-o armonie desăvârşită, că deşi Dumnezeu este Conducătorul suveran şi cauza primară, omul e liber în limitele naturii lui şi constituie cauza secundară şi că Dumnezeu controlează gândurile şi voinţa oamenilor astfel încât ei fac în mod liber şi de bunăvoie ceea ce El a plănuit.

Un exemplu clasic al conlucrării suveranităţii divine cu libertatea umană este istoria lui Iosif. El a fost vândut în Egipt, unde a căpătat autoritate şi a făcut un mare serviciu, asigurând hrană în timp de foamete. A fost, evident, un mare păcat din partea fiilor lui Iacov să-l vândă pe fratele lor în sclavie într-o ţară păgână. Ei au ştiut că au acţionat în mod liber şi ani mai târziu şi-au recunoscut vina (Genesa 42:21; 45:3). Cu toate acestea Iosif le-a zis: „Nu vă întristaţi şi nu vă mâniaţi pe voi înşivă că m-aţi vândut aici; pentru că pentru păstrarea vieţii m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră… nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (45:5,8). Şi din nou: „Voi, în adevăr, aţi gândit rău împotriva mea, dar Dumnezeu a gândit spre bine, ca să facă aşa cum este astăzi, să păstreze viaţa unui mare popor” (50:20). Fraţii lui Iosif au urmat pur şi simplu înclinaţiile păcătoase ale naturii lor; totuşi fapta lor a fost o verigă din lanţul evenimentelor prin care Dumnezeu Şi-a îndeplinit hotărârea; iar vina lor nu a fost deloc diminuată de faptul că răul pe care l-au intenţionat a fost schimbat în bine.

Faraon a acţionat foarte nedrept faţă de copiii lui Israel, supuşii lui; totuşi el doar a îndeplinit hotărârea lui Dumnezeu, căci Pavel scrie: „Scriptura spune lui Faraon: «Tocmai pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul»” (Romani 9:17; Exod 9:16; 10:1,2).

Unele dintre planurile lui Dumnezeu sunt realizate prin împiedicarea faptelor păcătoase ale oamenilor. Când israeliţii se duceau de trei ori pe an la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, Dumnezeu reţinea lăcomia popoarelor înconjurătoare, ca acestea să nu atace ţara (Ex. 34:24). El a pus în inima lui Cirus, păgânul rege al Persiei, să reconstruiască templul din Ierusalim (Ezra 1:1-3). Ni se spune: „Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea“ (Proverbe 21:1). Şi dacă îndreaptă atât de uşor inima unui împărat, cu siguranţă El poate îndrepta şi inimile oamenilor de rând.

În Isaia 10:5-15 avem o remarcabilă ilustraţie a modului în care suveranitatea divină şi libertatea umană conlucrează în armonie desăvârşită: „Oh, asirianul, nuiaua mâniei Mele! Şi toiagul din mâna lor este indignarea Mea. Îl voi trimite împotriva unei naţiuni făţarnice şi îi voi da un ordin împotriva poporului mâniei Mele, ca să-i prădeze şi să-i jefuiască şi să-i calce în picioare ca pe noroiul de pe străzi. Dar el nu judecă aşa şi inima lui nu gândeşte astfel; ci în inima lui este să nimicească şi să stârpească nu puţine naţiuni. Pentru că el zice: «Nu sunt toate căpeteniile mele împăraţi? Nu este Calno ca şi Carchemişul? Nu este Hamatul ca şi Arpadul? Nu este Samaria ca şi Damascul? După cum mâna mea a ajuns împărăţiile idolilor — şi chipurile lor cioplite erau mai multe decât ale Ierusalimului şi ale Samariei —, cum am făcut Samariei şi idolilor ei, nu voi face tot astfel Ierusalimului şi chipurilor lui?» Şi va fi aşa: după ce Domnul va împlini toată lucrarea Sa peste muntele Sion şi peste Ierusalim, voi pedepsi rodul îngâmfării inimii împăratului Asiriei şi gloria ochilor săi trufaşi. Pentru că a zis: «Prin puterea mâinii mele am făcut-o şi prin înţelepciunea mea, pentru că sunt inteligent; şi am mutat hotarele popoarelor şi le-am prădat comorile şi am dat jos, ca un viteaz, pe cei care şedeau pe tronuri; şi mâna mea a apucat bogăţia popoarelor ca pe un cuib; şi cum strânge cineva ouăle părăsite, aşa am strâns eu tot pământul şi n-a fost nimeni care să bată din aripă sau să-şi deschidă gura şi să ciripească.» Se va lăuda securea împotriva celui care taie cu ea? Se va mândri ferăstrăul împotriva celui care-l mânuieşte? Ca şi cum nuiaua l-ar mişca pe cel care o ridică! Ca şi cum toiagul s-ar ridica de parcă n-ar fi de lemn!”

Cu privire la acest pasaj, N.L. Rice scrie: „Care este înţelesul evident al acestui pasaj? Ne învaţă fără echivoc, în primul rând, că regele Asiriei, deşi un om mândru şi fără evlavie, a fost doar un instrument în mâna lui Dumnezeu, aşa cum securea, ferăstrăul sau nuiaua sunt în mâna unui om, ca să execute hotărârile Lui cu privire la evrei, şi că Dumnezeu l-a controlat în mod desăvârşit. Ne învaţă, în al doilea rând, că libertatea regelui nu a fost eliminată ori subminată de acest control, ci acesta a fost cu totul liber să-şi facă planuri şi să fie condus de dorinţele proprii. Căci este declarat că el nu a intenţionat să execute planurile lui Dumnezeu, ci să-şi promoveze ambiţioasele proiecte. «Dar el nu judecă aşa şi inima lui nu gândeşte astfel; ci în inima lui este să nimicească şi să stârpească nu puţine naţiuni.» În consecinţă, ne învaţă, în al treilea rând, că regele a fost, pe bună dreptate, răspunzător pentru mândria şi răutatea lui, deşi Dumnezeu a stăpânit peste el astfel încât să-Şi îndeplinească hotărârile luate cu înţelepciune. Dumnezeu a decretat să-i pedepsească pe evrei pentru păcatul lor. El a ales să-l folosească pe regele Asiriei în executarea planului Său, şi astfel l-a trimis împotriva lor. După aceea avea să-l pedepsească pe acesta pentru planurile lui rele. Nu este evident deci, dincolo de orice îndoială, că Scripturile ne învaţă că Dumnezeu îi poate controla şi îi controlează pe oameni, chiar pe cei răi, astfel încât, fără să le afecteze libertatea, să-Şi ducă la îndeplinire înţeleptele hotărâri?”

Este o certitudine absolută pentru oricine acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu că răstignirea lui Hristos – cel mai păcătos eveniment din istorie – a fost orânduită. „Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor, Isus, pe care L-ai uns, atât Irod, cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel, ca să facă tot ceea ce mâna Ta şi planul Tău hotărâseră dinainte să fie” (Faptele Apostolilor 4:27,28). „Pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât” (2:23). „Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce anunţase mai înainte prin gura tuturor profeţilor, că Hristosul Său va pătimi” (3:18). „Pentru că cei care locuiesc în Ierusalim şi mai-marii lor, necunoscându-L pe El şi cuvintele profeţilor care se citesc în fiecare sabat, le-au împlinit, judecându-L. Şi, negăsind nicio vină de moarte în El, i-au cerut lui Pilat ca El să fie omorât. Şi, după ce au împlinit toate cele scrise despre El, L-au luat jos de pe lemn şi L-au pus într un mormânt (13:27- 29).

Nu numai răstignirea în sine a fost orânduită, ci şi multe dintre evenimentele care au însoţit-o, cum ar fi: împărţirea hainelor lui Hristos şi tragerea la sorţi pentru cămaşa Lui (Psalmul 22:18; Ioan 19:24), oferirea oţetului amestecat cu fiere (Psalmul 69:21; Matei 27:34; Ioan 19:29), batjocura oamenilor (Psalmul 22:6-8; Matei 27:39), faptul că El a fost pus în rândul tâlharilor (Isaia 53:12; Matei 27:38), faptul că niciunul din oasele Lui nu avea să fie frânt (Psalmul 34:20; Ioan 19:36); străpungerea cu suliţa (Zaharia 12:10; Ioan 19:34-37) şi multe alte evenimente înregistrate.

Ascultă zarva iadului din jurul crucii şi spune dacă oamenii aceia nu au fost liberi! Apoi citeşte prezicerile şi profeţiile acestei tragedii şi spune dacă vreun eveniment nu a fost rânduit de Dumnezeu! De asemenea, aceste evenimente nu puteau fi prezise în detaliu de profeţii vechi-testamentari cu secole înainte decât dacă erau absolut certe în planul orânduit de Dumnezeu. Însă deşi orânduite, acestea au fost îndeplinite de agenţi care nu ştiau cine era Hristos cu adevărat şi nici că ei îndeplineau decretele divine (Faptele Apostolilor 13:27,29; 3:17). Astfel, dacă înghiţim cămila, crezând că cel mai păcătos eveniment din istorie a fost orânduit în planul lui Dumnezeu şi că a fost transformat pentru răscumpărarea lumii, să strecurăm ţânţarul, refuzând să credem că evenimentele mai mici ale vieţii noastre cotidiene sunt şi ele cuprinse în acest plan, slujind unor scopuri bune?

(Fragment din volumul Doctrina reformată a predestinării, Loraine Boettner, traducere: Raul Kling, Editura Kingstone, Codlea, 2012.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2013/07/loraine-boettner-dovezi-biblice-ale-suveranitatii-lui-dumnezeu/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: