Peter Masters – Testarea veridicității minunilor din zilele noastre

Pe măsură ce parcurgem studiul Noului Testament începem să observăm motivul exact pentru care Domnul nostru Isus Hristos a făcut semne şi minuni. El n-a făcut semne şi minuni doar pentru a demonstra lui Israel că în cer există un Dumnezeu viu care poate face minuni. Israeliţii cunoşteau acest lucru deja pentru că aveau Scripturile de sute de ani şi ştiau totul despre caracterul şi puterea lui Dumnezeu. Isus n-a făcut minuni pentru acest motiv.

Totodată, Isus n-a făcut minuni doar pentru a-i ajuta pe oameni să se simtă mai bine în vremuri de boală sau ca să-şi recapete sănătatea şi capacităţile trupeşti dacă erau paralitici. Domnul nostru ne explică motivul pentru care a făcut minuni. Semnele acelea se făceau pentru ca ei să creadă că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. În Fapte 2:22 apostolii au întărit faptul că Isus Hristos S-a dovedit a fi Mesia trimis de Dumnezeu prin semnele şi minunile pe care le-a făcut.

Domnul Isus a contrazis toate acuzaţiile conform cărora El ar fi un proroc fals, prin două lucruri: în primul rând, El le vorbea oamenilor după Scripturi, în armonie perfectă cu revelaţia dată înaintea venirii Lui; şi, în al doilea rând, El a făcut prorocii despre semne şi minuni pe care tot El a început să le şi împlinească.

Observăm scopul care a stat la baza vindecării miraculoase pe care o face Domnul nostru paraliticului descris în Matei 9:2-8. Pe măsură ce evenimentele se produc, nişte prieteni îl aduc pe un alt prieten de-al lor paralitic la Isus. Văzându-le credinţa, Isus a zis paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”. Duşmanii lui Isus au văzut imediat în această afirmaţie o blasfemie fără margini. Cum e posibil ca un simplu om, limitat, să ierte păcatele unei alte fiinţe umane. Sigur că dacă Isus ar fi fost un simplu om, finit şi păcătos, opinia lor ar fi fost corectă. Dar Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: „Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: «Iertate îţi sunt păcatele », sau a zice: «Scoală-te şi umblă?»”.

Dacă Isus n-ar fi fost cu adevărat Fiul Iui Dumnezeu lucrul cel mai periculos pe care l-ar fi putut face era să Se uite la un paralitic neajutorat şi să spună: „Scoală-te şi umblă.” Dar exact aceasta a făcut Isus când a zis „Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele – «Scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ţi patul şi du-te acasă»… Când au văzut noroadele lucrul acesta s-au spăimântat, şi au slăvit pe Dumnezeu care a dat oamenilor o astfel de putere.”

Minunea vindecării paraliticului în mod instantaneu şi perfect a convins mulţimea de faptul că toate cele afirmate de Isus despre păcatele respectivului om erau adevărate – el fusese iertat. Minunea aceea a confirmat puterea şi autoritatea Lui de a face lucruri mult mai măreţe, adică de a rezolva problema păcatului. Astfel, prin acea minune nu s-a urmărit să se demonstreze existenţa lui Dumnezeu; nu s-a urmărit nici ajutarea acelui biet paralitic; ci minunea a atras, în primul rând, atenţia asupra autorităţii unice a lui Hristos pe pământ de a ierta păcatele.

Trebuie să reţinem acest important principiu – mesajul care însoţeşte minunea este până la urmă cel mai important lucru. Dacă vreodată s-ar fi făcut o minune fără ca în spatele ei să fi existat un scop divin sau fără a i se fi ataşat un anume mesaj, situaţia ar fi fost un dezastru.

În Fapte 14 citim că Pavel şi Barnaba s-au dus în cetatea Listra şi în afara cetăţii au dat peste un slăbănog pe care s-au hotărât să-l vindece în Numele lui Isus Hristos. Înainte însă de a avea ocazia să le explice oamenilor cine sunt şi cine era Dumnezeul lor, întreaga cetate a fost fulgerată de puterea evenimentului şi oamenii au dat buzna (cu preoţii păgâni în fruntea lor) să aducă jertfe celor doi bărbaţi. Oamenii i-au luat drept zeităţi şi le-au dat nume ale zeităţilor lor păgâne.

Au fost Pavel şi Barnaba încântaţi de cinstea care li s-a dat? Nu, ci şi-au rupt hainele şi au strigat cuprinşi de mânie. Ceea ce se întâmplase greşit era următorul lucru: minunea nu era însoţită în mod vădit şi imediat de un mesaj, fapt pentru care s-a iscat această confuzie şi acest dezastru. Exact acest fenomen se întâmplă şi în zilele noastre. Sute şi mii de credincioşi vor semne şi minuni pentru a se dovedi pe ei înşişi şi pe Dumnezeu în faţa unei lumi necredincioase. Dar dacă semnele nu sunt însoţite de o revelaţie supranaturală, ele devin un dezastru. O minune de una singură este mai rea decât absenţa ei, dacă Dumnezeu, prin acea minune, nu identifică cine este mesagerul şi care este adevăratul scop din spatele minunii.

Mulţi copii ai lui Dumnezeu, cuprinşi de marea dorinţă de a-L cinsti pe El, sunt tentaţi să creadă că Dumnezeu începe să vorbească pe căi cu totul speciale, iar alţii ies puternic în evidenţă prin semnele şi minunile pe care le fac în sprijinul mesajelor lor. Dar prin ce test putem afla dacă aceştia primesc direct de la Dumnezeu descoperiri noi – pe alte căi decât studierea atentă şi sistematică a Scripturilor însoţită de rugăciune?

Cum putem şti dacă aşa-numitele semne şi minuni care se fac astăzi vin, într-adevăr, de la Dumnezeu sau dintr-o altă sursă? În sensul acesta, Scriptura ne călăuzeşte foarte simplu, în mod direct şi cu sfaturi potrivite pentru toţi copiii lui Dumnezeu. Pe parcursul folosirii acestui ghid biblic, să ascultăm şi sfatul din 1 Ioan 4:1: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu.”

Care sunt aceste instrucţiuni? Cum putem testa minunile de vindecare pe care fiecare cult major, inclusiv romano-catolicii, pretind că sunt specializaţi să le facă? Cum putem determina dacă aceste aşa-zise vindecări se plasează pe acelaşi nivel şi sunt la fel de autentice cu minunile de vindecare descrise de Noul Testament? Iată trei lucruri din Scripturi care să ne călăuzească. Pe baza acestor „standarde” trebuie să judecăm toate pretenţiile la puterea de a face minuni.

  1. Minunile de vindecare ale Domnului Isus Hristos au fost extrem de multe la număr.

  2. Lucrarea de vindecare înfăptuită de Domnul nostru Isus Hristos a inclus vindecări spectaculoase. Ele conţineau refaceri organice şi fizice care puteau fi văzute clar şi erau evidente pentru toţi.

În zilele noastre se afirmă de multe ori că anumite persoane au fost vindecate de dureri şi traume interne, dar pentru omul de rând este extrem de greu, în cele mai multe cazuri, să fie sigur dacă vindecarea a avut sau nu loc. Domnul nostru făcea minuni de vindecare evidente şi spectaculoase. De exemplu, singura contribuţie a apostolului Petru în ceasul de criză din grădina Gheţimani a fost să taie urechea slujitorului marelui preot. Domnul Isus a luat urechea tăiată, a pus-o la loc şi a vindecat pe deplin rana. Pot oare făcătorii de minuni din zilele noastre să realizeze vindecări de genul celor făcute de Isus?

Isus a fost în stare să vindece un om care s-a născut orb, iar omul acela a zis: „De când e lumea nu s-a auzit ca cineva să dea vedere unui om care s-a născut orb.” Ce s-ar întâmpla dacă cineva ar lua trupul cuiva care a murit recent şi să-l ducă la un vindecător carismatic pentru a-i cere să facă acelui mort ceea ce i-a făcut Isus lui Lazăr? Putem fi siguri că niciun vindecător n-ar accepta un asemenea caz ca să-şi pună în pericol reputaţia, încercând să facă ceea ce ştie că este imposibil.

Scuza pe care o invocă în zilele noastre „vindecătorii” când nu reuşesc să realizeze vindecări miraculoase este lipsa de credinţă a celor ce vin la ei, cu toate că în Noul Testament credinţa n-a jucat neapărat un rol important în vindecările miraculoase care s-au făcut. Nouă dintre cei zece leproşi pe care i-a vindecat Isus se pare că n-au avut credinţă. Numai unul a fost credincioşii s-a întors să mulţumească Domnului. E evident că Lazăr n-a avut nevoie de credinţă ca să fie înviat din morţi. Prin urmare, suntem siguri că plângerea referitoare la micimea credinţei „clientului” este pur şi simplu o scuză modernă sau o încercare de a masca faptul că semnele şi minunile despre care vorbeşte Scriptura nu pot fi copiate în zilele noastre.

3. Una dintre cele mai importante reguli este aceasta: când Fiul lui Dumnezeu a făcut vindecări miraculoase pentru a autentifica pretenţia că este Mesia lui Israel, El le-a făcut în aşa fel ca nimeni să nu poată nega că a avut loc o minune de la Dumnezeu. Semnele şi minunile Sale nu puteau fi tăgăduite. Nicodim a venit la el într-o noapte şi i-a zis: „Ştim că eşti un învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2).

Unii dintre vrăjmaşii Domnului care au recunoscut că minunile erau adevărate, iar oamenii erau vindecaţi şi înviaţi din morţi s-a văzut obligat să spună că Satan era acela care făcea toate acele lucruri. Dar toţi erau obligaţi să admită că între ei se petreceau minuni extraordinare, spectaculoase şi de netăgăduit. Singura întrebare rămasă era aceasta: care este cauza supranaturală, Dumnezeu sau diavolul?

În Ioan 11:47 citim că mai marii preoţilor şi fariseii au făcut sfat şi au recunoscut că nu ştiau cum să stea împotriva lui Hristos pentru că El făcea în mod sigur multe minuni. Acelaşi lucru este repetat în Fapte 4:16, când un alt conciliu iudaic a luat în discuţie minunea făcută de Petru şi Ioan pentru vindecarea paraliticului de la Templu. Liderii evrei au zis între ei: „Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită pe care n-o putem tăgădui.”

Ori de câte ori Dumnezeu Se implică în realizarea unor semne şi minuni, acestea sunt întotdeauna total incontestabile. Pe muntele Carmel, Ilie a făcut o minune în Numele adevăratului Dumnezeu al lui Israel, care a fost incontestabilă. După ce s-a coborât foc din cer, nimeni n-a mai întrebat: oare chiar s-a întâmplat? Urgiile care au produs exodul din Egipt i-au obligat pe magicieni să recunoască: aici este degetul lui Dumnezeu!

Pe baza acestor analize, aş afirma că avem un standard de măsură infailibil cu care putem determina dacă în zilele noastre se mai întâmplă sau nu cu adevărat semne şi minuni. Dacă cineva este martor la minuni şi totuşi rămâne îndoielnic, atunci acele minuni nu se pot asemăna cu cele descrise în Biblie, iar „făcătorii de minuni” nu pot fi de la Dumnezeu. Acest singur test demontează pretenţia la autenticitate în zilele noastre din partea făcătorilor de minuni. Dumnezeu nu poate fi autorul unor semne şi minuni care pot fi negate. Comparând lucrările Domnului Isus şi cele ale apostolilor rânduiţi de El cu minunile făcute astăzi de făcătorii de minuni carismatici, va ieşi la lumină o diferenţă uluitoare. Avem de-a face cu două niveluri total diferite ale realităţii!

(Fragment din volumul Fenomenul carismatic, Peter Masters, Editura Făclia, Oradea, 2010.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2013/07/peter-masters-testarea-veridicitatii-minunilor-din-zilele-noastre/

Peter Masters – Când este botezat un creştin cu Duhul Sfânt?

Opinia conform căreia fiecare persoană convertită la Hristos are nevoie de încă un botez cu Duhul Sfânt, sau de „a doua binecuvântare”, nu a fost altceva decât o învăţătură periferică printre creştinii evanghelici timp de peste două secole. Însă în anii trecuţi, ea a devenit punctul principal al mişcării carismatice mondiale şi a început să penetreze chiar şi cercurile conservatoare şi reformate.

Majoritatea autorilor carismatici vorbesc cu dispreţ despre evanghelicii „tradiţionali”, pe care îi consideră creştini de rangul trei, ce resping cu mândrie să primească plinătatea Duhului şi darul limbilor. Ei vorbesc despre „tradiţionalişti înguşti la minte”.

Dar de unde îşi împrumută ideile învăţătorii carismatici şi cei ce împărtăşesc punctul lor de vedere despre botezul cu Duhul Sfânt? Răspunsul, în mod regretabil, este acesta: de la oamenii care abordează Biblia într-un mod superficial şi neglijent, ignorând practic regulile de interpretare proprii Bibliei.

Promotorii botezului cu Duhul Sfânt după convertire scot totdeauna pasajele din contextul lor şi nu acordă atenţie faptului că majoritatea covârşitoare a pasajelor Bibliei referitoare la acelaşi subiect contrazic interpretările lor. Aceasta a fost observaţia unui învăţător faimos al Bibliei, William Biederwolf, care în anul 1913 a protestat faţă de numeroasele afirmaţii contradictorii despre Duhul Sfânt, ce au fost făcute de câţiva învăţători din generaţia lui. El a observat că aceste afirmaţii, deşi doctrinare, au fost rar susţinute cu pasaje biblice, şi când era totuşi cazul, o privire asupra textului indica imediat că acestea nu confirmau pretenţiile predicatorilor.

Dr. Biederwolf s-a apucat să adune toate referinţele din Scriptură legate de diferitele aspecte ale lucrării Duhului şi a publicat o carte care astăzi este considerată clasică (A help to the study of the Holy Spirit). Ideea că creştinii au nevoie de un botez cu Duhul Sfânt după şi ca adaos la convertire nu este, pur şi simplu, îngăduită de Biblie. (…)

Înainte de a studia pasajele care ne spun când este botezat credinciosul cu Duhul Sfânt, se impune să amintim câte ceva despre importanţa acestui subiect. Ideea că există un botez cu Duhul Sfânt după convertire i-a făcut pe mulţi creştini să plutească în lumea fantastică a experienţelor emoţionale, a revelaţiilor închipuite şi chiar a iluziei sfinţeniei perfecte. Mulţi alţii au fost cuprinşi de dureri de cap şi confuzie pentru că nu au putut să obţină „botezul” pe care îl căutau.

Totuşi, în fiecare zi, în adunările carismatice mari şi mici, oamenii sunt îndemnaţi să caute această binecuvântare. Într-un mediu încordat, mânaţi de rugăciunile şi apelurile altora, ei primesc punerea mâinilor şi sunt învăţaţi cum să scoată sunete care vor „declanşa” vorbirea lor în limbi.

Unii sunt atât de nerăbdători să primească „botezul” încât priorităţile lor se schimbă cu totul. În loc să dorească să slujească şi să fie pe placul Domnului prin mărturia şi sfinţenia lor crescândă, obiectivul lor suprem devine obţinerea unei senzaţii de efect a Duhului în viaţa lor. Ei ascultă şi citesc laudele necontenite ale oamenilor „umpluţi cu Duhul” şi relatările despre faptele pe care pretind că le fac, devenind convinşi că creştinismul autentic este o chestiune a simţirilor extatice şi chiar a primirii revelaţiilor personale şi puterilor misterioase.

În mediul actual al confuziei spirituale este esenţial să realizăm că singurul botez cu Duhul Sfânt menţionat în Biblie este actul plin de har al Duhului când acesta vine să locuiască înăuntrul credinciosului în clipa convertirii sale. Din moment ce este înăuntrul sufletului, noi avem parte de El şi Îl avem pe de-a-ntregul. Desigur, ne dorim o experienţă tot mai bogată a puterii şi a iluminării Lui, dar nu trebuie să căutăm niciodată un botez în plus, adiţional. Nu trebuie să tânjim după experienţe extatice, interesante, mistice, de parcă o mare „parte” a Duhului ne-ar fi scăpat în momentul în care El a intrat în viaţa noastră în clipa convertirii.

Datoria noastră, din momentul în care ne-am convertit, este să colaborăm îndată cu Duhul, să umblăm prin puterea Lui şi să experimentăm ajutorul Lui. Cu cât vom umbla mai mult în Duhul, cu atât vom gusta şi cunoaşte mai mult puterea şi binecuvântarea Lui. În lumina afirmaţiilor care se fac pentru susţinerea ideii unui botez adiţional cu Duhul după convertire, poate fi oare dovedit că convertirea include o intrare deplină a Duhului în viaţa credinciosului? Este acest subiect unul care poate fi disputat deoarece Scriptura este neclară? Adevărul este că Biblia vorbeşte fără echivoc despre acest subiect. Avem la dispoziţie o gamă largă de pasaje care dovedesc întru totul şi în mod repetat că Duhul Sfânt vine în mod personal să locuiască în fiecare copil al lui Dumnezeu în clipa convertirii, şi nu în etape. Iată „pasajele doveditoare” care întăresc, dincolo de orice îndoială, învăţătura tradiţională reformată.

Primul este Faptele Apostolilor 2:38, unde Petru spune: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

În acest text se arată clar că experienţa pocăinţei şi a venirii la Hristos este legată întru totul de primirea darului Duhului Sfânt. Promisiunea simplă a lui Dumnezeu este că Duhul Sfânt va veni în mod sigur peste oameni când se pocăiesc.

Acesta pare să fie un pasaj doveditor incontestabil, dar cei ce doresc să facă deosebire între lucrarea Duhului Sfânt la convertire şi un botez ulterior, susţin că Petru nu se referă la botezul cu Duhul Sfânt, ci doar la un dar iniţial al Duhului. Ei sunt de acord că Duhul Sfânt este implicat în convertire, dar tot ei spun că aceasta este ceva ce Duhul face de unul singur, în timp ce Hristos a promis că El personal va boteza poporul Său cu Duhul Sfânt.

Susţinând această distincţie neobişnuită, ei fac în mod ingenios două botezuri dintr-unul. Astfel, conform acestor învăţători, rămâne o altă binecuvântare de experimentat după convertire. (Dr. Martin Lloyd-Jones, deşi nu era carismatic în sensul strict al cuvântului, a susţinut această idee în ultimii ani ai slujirii sale.)

Totuşi, Petru descalifică această interpretare mai degrabă exagerat de subtilă, spunându-ne că darul Duhului despre care vorbeşte el este identic cu botezul Duhului pe care Domnul Isus l-a promis. El spune: „Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui. Şi acum, o dată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Faptele Apostolilor 2:32-33).

Cu alte cuvinte, darul Duhului turnat în ziua Cincizecimii (şi promis ulterior tuturor credincioşilor la convertire) nu a fost altceva decât darul Duhului Sfânt aşa cum a fost promis de Hristos. Drept urmare, nu poate exista un alt botez după acesta.

Petru spune că acest botez va veni la „fiecare” convertit şi va continua să se întâmple de-a lungul istoriei neîntrerupte a Bisericii, „căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Faptele Apostolilor 2:39). Oriunde se predică Evanghelia, printre naţiuni şi la toate generaţiile următoare, darul Duhului Sfânt va fi dat păcătoşilor în momentul pocăinţei lor, când se vor pocăi şi vor fi mântuiţi.

Care a fost rezultatul venirii Duhului Sfânt la cei ce s-au convertit în ziua Cincizecimii? Au vorbit ei în limbi? Au făcut minuni vindecătoare? În ce priveşte majoritatea convertiţilor, răspunsul este nu. Când oamenii ajung să fie influenţaţi de învăţături carismatice ei presupun îndată că darul limbilor, proorocia şi vindecarea au fost împărţite tuturor celor 3.000 de convertiţi în ziua Cincizecimii. Dar, deşi există o descriere detaliată a noului stil de viaţă şi a modului de comportare al acestor convertiţi, nu există nicio referinţă la faptul că credincioşii obişnuiţi au manifestat asemenea daruri.

Impresia cea mai răspândită printre credincioşii carismatici nu este în acord, pur şi simplu, cu datele din Noul Testament. În cel mai bun caz, doar despre cei 120 de ucenici iniţiali se afirmă că au vorbit în limbi străine pe care nu le învăţaseră niciodată. (Nu se menţionează niciunde că cei 3.000 ar fi făcut la fel, nici despre numărul vast al celor convertiţi ulterior.) Iar Luca spune că numai membrii cetei de apostoli au făcut minuni şi vindecări.

Convertiţii din ziua Cincizecimii au primit Duhul în mod personal şi individual în momentul convertirii, iar rezultatul a fost că „ei stăruiau în învăţătura apostolilor” şi aşa mai departe. Ei s-au dedicat Cuvântului lui Dumnezeu, au dezvoltat o legătură spirituală strânsă cu ceilalţi convertiţi, au descoperit cum să se roage şi să se închine cu adevărat şi erau plini de frică şi uimire – pentru că lucrurile spirituale deveniseră atât de reale pentru ei. Aceste efecte sunt menţionate în Faptele Apostolilor 2:42-47 împreună cu o descriere a unităţii lor sufleteşti, a dăruirii sacrificiale a bunurilor lor şi râvna lor mare împreună cu sinceritatea inimii. Acestea au fost rezultatele intrării Duhului în viaţa lor în momentul pocăinţei – nu vorbirea în limbi sau facerea de minuni.

Desigur, turnarea Duhului peste noua biserică creştină în ziua Cincizecimii a avut şi o dimensiune publică. Cu ocazia inaugurării Bisericii, Duhul a venit peste anumiţi ucenici aleşi, făcându-i capabil să vorbească în limbi străine, declarând lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Totuşi, în cazul mulţimii vaste a noilor convertiţi, botezul Duhului nu a rezultat în semne şi minuni exterioare, ci în transformarea lor personală, când inimile lor s-au schimbat ca să-L iubească şi să-L slujească pe Domnul. Astfel turnarea Duhului a avut o dimensiune publică, pentru a marca înfiinţarea Bisericii, dar, în primul rând, a avut o dimensiune personală, individuală în inima fiecărui convertit, iar acesta este aspectul botezului Duhului care continuă până la sfârşitul vremurilor.

(Fragmente din volumul Un singur botez al Duhului Sfânt, Peter Masters, Editura Multimedia, Arad, 2004.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2013/06/peter-masters-cand-este-botezat-un-credincios-cu-duhul-sfant/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: