Unii credincioşi, intoxicaţi de ideea că Dumnezeu lucrează în vieţile lor prin mici miracole, încep să se considere super-creştini. La urma urmelor, Dumnezeu se ocupă de ei în mod direct. Următorul pas pentru aceşti creştini speciali este să „se simtă conduşi” spre a face un lucru sau altul, afirmând ceva de genul: „Domnul mi-a spus în dimineaţa asta…” sau „Domnul vrea să îţi spun că…”.

Toate acestea se află la o distanţă bună faţă de călăuzirea autentică, care presupune o abordare spirituală îmbinată cu o judecată serioasă, raţională, toate acestea fiind sfinţite prin umilinţă. Din cauză că obiceiurile gândirii şi discursul pietist pot desfiinţa perspectiva credincioşilor şi pot produce confuzie în procesul căutării călăuzirii, se impune să trecem în revistă toate pericolele pe care le presupun.

Este interesant de observat că atunci când credincioşii preiau obiceiul de a gândi şi de a vorbi pietist, aceştia au tendinţa de a se concentra asupra unor lucruri foarte mărunte sau asupra unor evenimente în exclusivitate personale. Adesea, ele nu prea sunt probleme majore. Mai mult decât atât, nu de puţine ori, aceste probleme sunt pământeşti, în loc să fie spirituale. Dar faptul cel mai semnificativ este că, de obicei, sunt luate în considerare evenimentele pozitive, nu cele negative sau dureroase. Am auzit nişte prieteni spunând: „Domnul a trimis autobuzul pentru mine în dimineaţa aceasta” sau „Domnul m-a învrednicit sa trec examenul, pentru că în realitate nu m-am descurcat deloc.” (Evident că Dumnezeu nu ar acţiona vreodată fără etică, ajutând pe cineva să treacă un examen pe care nu merită să îl treacă. Domnul îi va ajuta pe acei studenţi care se roagă să exerseze autodisciplinarea şi studiul. De asemenea, îi va ajuta să treacă peste probleme cum ar fi stresul dinaintea examenului. Dar îl facem pe Dumnezeu necinstit dacă ne aşteptăm să ne inspire cu răspunsuri pe care nu le-am ştiut niciodată sau să îi influenţeze pe examinatori ca să ne ofere favoruri nemeritate.)

Alte comentarii despre intervenţiile directe ale Domnului se află în strânsă legătură cu micile chestiuni cotidiene, cum ar fi vremea sau intervenţia Domnului ca să nu se ardă prăjitura. Autorul îşi aminteşte că, o dată, o soră foarte serioasă i-a spus: „Domnul a fost minunat cu mine în această dimineaţă! A avut grijă să nu fiarbă dulceaţa în timp ce eu eram pe-afară.” Altă dată, altcineva i-a spus: „Soarele străluceşte astăzi, chiar acum când mi-am dus haina la curăţat. Ce lucru minunat! Trebuie să fie Domnul la mijloc, cred că El i-a poruncit soarelui să strălucească pentru mine în această zi.”

Bineînţeles că Dumnezeu conduce şi intervine în vieţile celor din poporul Său. El ne ajută în tot ceea ce facem. În urma rugăciunii, ne dăm seama că am realizat lucruri pe care nu le-am fi putut face niciodată prin propriile calităţi şi prin propria putere. Care credincios nu a trăit experienţa de a-şi aminti momentul critic al unei responsabilităţi foarte importante? Pare evident că Dumnezeu a intervenit acolo, iar noi trebuie să îi mulţumim şi să îi aducem slavă. Dar în acelaşi timp trebuie să ne amintim că El guvernează şi îşi împlineşte voia în toate lucrurile – mici sau mari, bune sau neplăcute. Cauza imediată a apariţiei acestora în vieţile noastre poate fi naturală sau satanică sau umană. Forţelor şi proceselor naturale (cunoscute drept cauze secundare) le este îngăduit să afecteze vieţile noastre sub supravegherea lui Dumnezeu. El deţine controlul absolut. Deseori, diavolului i se permite să influenţeze anumite situaţii, aşa cum s-a întâmplat şi când Pavel afirmă – „Dar satana ne-a împiedicat”. Dar şi noi, din cauza păcatului sau naivităţii, suntem adesea cauza directă a circumstanţelor rele în care ne găsim. Noi suntem autorii multora dintre propriile nenorociri, iar Dumnezeu îngăduie toate acestea pentru sfinţirea noastră.

Dumnezeu este suveran şi nimic din ce ni se întâmplă nu este fără voia, acordul şi stăpânirea Lui (aşa cum reiese din primele capitole din Iov). Nu trebuie să alunecăm înspre ideea că providenţa Sa este vizibilă numai prin lucruri mărunte, pământeşti şi pozitive. De ce să catalogăm toate coincidenţele şi surprizele plăcute ale vieţii drept exemple ale lucrării lui Dumnezeu în vieţile noastre? De ce să nu vorbim şi despre zilele în care nu s-a întâmplat nimic demn de atenţia noastră? De ce să nu vorbim şi despre boală şi eşecuri? La urma urmei, Dumnezeu supraveghează tot ce li se întâmplă copiilor Săi.

Iată câteva consecinţe ale limbajului pietist, care demonstrează cât de mult poate să se distorsioneze concepţia noastră despre viaţa creştină, distrugând căutarea noastră după călăuzirea divină. Cei care şi-au însuşit obiceiul de a gândi şi de a vorbi în manieră pietistă, tind să devină extrem de subiectivi în privinţa vieţii lor spirituale. În cazul acestora, binecuvântarea este privită prin filtrul a ceea ce li se întâmplă lor. Ei devin centrul lumii lor. Viaţa lor spirituală este atât de concentrată asupra observării coincidenţelor şi a unor posibile miracole „minore”, încât devin vulnerabili faţă de propria lor imaginaţie. Unii devin credincioşi de tip „yoyo” sau de tipul „când sus, când jos”, a căror siguranţă şi pace depinde în totalitate de ceea ce văd ei ca intervenţii ale lui Dumnezeu în vieţile lor. Întotdeauna caută mici semne, în loc să îşi găsească odihna în Cuvânt şi în promisiunile lui Dumnezeu. Credinţa lor depinde de aparente coincidenţe şi de mici consolări. Ele vor deveni aproape singurele dovezi ale faptului că mâna lui Dumnezeu este peste ei. Pe nesimţite, credinţa lor începe să semene cu superstiţia.

Autorul îşi aminteşte de un tânăr care era extrem de nefericit în privinţa unui anumit lucru pe care biserica lui şi l-a propus să îl facă. Obiectivul era unul sănătos şi foarte folositor, iar biserica a acţionat pe baza unui raţionament de ordin biblic. Cu toate acestea, niciun raţionament nu îl putea ajuta pe acest tânăr să vadă valoarea reală a acestui proiect. În acel moment, cineva i-a povestit istoria unei mici coincidenţe care s-a întâmplat în partea de început a desfăşurării proiectului, fapt care a îndepărtat orice ezitare. Faţa acelui om nefericit s-a luminat dintr-odată. Aproape ca şi o persoană superstiţioasă care a descoperit un talisman, din acel moment şi-a schimbat în mod dramatic şi total opinia. Până atunci nu putea fi sensibilizat faţă de nevoia recunoscută de biserică, în schimb o infimă coincidenţă a reuşit să aibă o greutate mai mare decât orice altceva.

S-ar prea putea ca acea „coincidenţă” nesemnificativă să fi fost o intervenţie a Domnului, dar nu a fost niciodată intenţionată să fie o călăuzire plină de autoritate şi decisivă, iar dacă gândim în aceşti termeni, înseamnă că ne-am pierdut direcţia. Nu avem nevoie de un spirit de observaţie prea dezvoltat pentru a ne da seama de situaţiile dificile în care intră mulţi creştini pentru că şi ei consideră că acest tip de coincidenţe sau întâmplări care surprind sunt singurele sau cele mai importante fundamente ale călăuzirii.

(Fragment din volumul Paşii călăuzirii divine, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2007.)