Care sunt motivele marii lucrări de mijlocire a lui Hristos pentru oamenii Săi?

1. Pentru că este voia Tatălui să fie aşa. El L-a chemat pe Isus Hristos la această slujbă; porunca lui Dumnezeu este îndreptată către Isus Hristos: „Cere ce vrei pentru cei răscumpăraţi ai Tăi; Mă angajez de bunăvoie să îţi dau ce doreşti, dar este plăcerea Mea ca Tu să ceri.” (…)

2. Pentru că din dragostea Sa, Tatăl îl angajează pe Fiul Său să mijlocească pentru oamenii Săi. Oh, ce mângâiere are un creştin adevărat în privinţa aceasta! Eşti în ispită? Eşti părăsit? Fără îndoială că Hristos este angajat de Dumnezeu să aducă cereri pentru tine. Tu ai înălţat multe cereri către Hristos, iar Hristos le-a înălţat pe toate către Dumnezeu. Nici nu ar fi putut face altfel, fiindcă El ţine locul unui Avocat, ca să amintească şi să pledeze pentru cauzele care îi sunt înaintate Lui. (…)

3. Pentru că este înclinaţia lui Hristos să împlinească această slujbă. Puterea pe care o are Hristos pentru binele păcătoşilor este exercitată inevitabil. După cum soarele străluceşte peste toată lumea şi nu poate face altfel, tot aşa Hristos, Soarele Neprihănirii, străluceşte şi mijloceşte pentru toţi sfinţii Săi, şi nu poate face ceva mai puţin. Voia Tatălui este aceeaşi cu voia lui Hristos (mă refer la voia naturală a lui Hristos; nu prin lepădare de sine, aşa cum ajungem noi să spunem că voia lui Dumnezeu este voia noastră), astfel că ceea ce vrea Tatăl ca Hristos să aibă, nu se poate [ca El] să nu aibă; fiindcă în Hristos este acelaşi Duh care este şi în Tatăl, în aceeaşi măsură. După cum Dumnezeu este captivat de dragoste faţă de toţi captivii Săi, tot aşa sunt şi Eu, spune Hristos. După cum Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului, tot aşa doresc şi Eu, spune Hristos. Aceeaşi mare nemărginită de dragoste care se unduieşte în pieptul Tatălui este şi în pieptul Meu, fiindcă Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10:30).

4. Pentru că este onoarea lui Hristos să mijlocească. În felul acesta, cununa lui Hristos este pusă pe capul Lui şi de aceea, lui Isus îi revine multă cinste şi slavă! Eu cred că toată lucrarea care se face în ceruri constă în mijlocirea lui Hristos şi în lauda sfinţilor şi a îngerilor. Hristos mijloceşte pururi, iar cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni cântă neîncetat (Apocalipsa 4:8-11)…

5. Pentru că mijloceşte din dragostea Sa pentru sfinţii Săi. Inima Lui este atât de îndrăgostită de sfinţii Săi încât mijloceşte pururi pentru ei. Dragostea este la fel de puternică precum moartea. Nu oboseşte niciodată să facă bine celui iubit… În cartea lui Hristos, sfinţii sunt ca o comoară: „Ei vor fi ai Mei… îmi vor fi ca o comoară deosebită” (Mal. 3:17). Sfinţii sunt singura alegere a lui Hristos, floarea pământului: „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19), şi „voi sunteţi poporul Meu, poporul Meu cel ales” (Is. 43:20). Toată lumea este rebutul lui Hristos, iar împăraţii nu sunt decât gunoi pentru El; numai sfinţii sunt aleşii lui Hristos, ei sunt aceia pe care Domnul, în sfatul Său veşnic, I-a pus deoparte pentru Sine. „Să ştiţi că Domnul Şi-a pus deoparte pe cei evlavioşi”, spune psalmistul (Psalmul 4:3). Sfinţii sunt imaginea lui Hristos, adică seamănă cu Hristos în toate excelenţele Lui supreme, mă refer la neprihănirea şi sfinţenia Lui. Dacă eu aş desena un om, nu i-aş schiţa spatele, ci, cât de fidel posibil, aş desena chipul şi înfăţişarea lui. Tot aşa sfinţii sunt imaginea, chipul, schiţa lui Dumnezeu în excelenţa Sa supremă. Sfinţii sunt în legământ cu Isus Hristos şi de aceea se află într-o legătură mai apropiată decât oricine altcineva; acesta este motivul pentru care ei sunt numiţi partea lui Dumnezeu, comoara lui Dumnezeu, poporul deosebit al Domnului, aceia în care Dumnezeu şi Hristos găsesc împlinire, aceia asupra cărora inima lui Dumnezeu şi a lui Hristos este fixată, copiii lui Dumnezeu Tatăl, mireasa şi soţia lui Dumnezeu Fiul. (…)

6. Pentru că este desfătarea lui Hristos să mijlocească pentru sfinţii Săi. Înainte de întemeierea lumii, „El îşi găsea plăcerea în fiii oamenilor” (Proverbe 8:31) şi, când a venit împlinirea vremii, El a spus: „Iată-Mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre Mine, – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Psalmul 40:7,8). Şi ce altceva a fost desfătarea aceasta dacă nu faptul de a fi cu fiii oamenilor? El a ştiut că aceasta era plăcerea Tatălui Său, iar în ceea ce-L privea pe El, era plăcerea Lui să trăiască împreună cu ei şi să moară pentru ei. Imediat ce a intrat în ceruri, S-a bucurat să îşi împlinească mai departe îndatoririle în numele fiilor oamenilor. El poartă numele lor pe inima Sa în cer şi, chiar dacă unii dintre ei sunt pe pământ, iar El este în cer în prezenţa Sa trupească, totuşi distanţa în spaţiu nu poate înăbuşi desfătările pe care El le are atunci când îşi aminteşte de ei. El aduce totdeauna aminte Tatălui Său de oamenii Lui din lumea aceasta de jos. Îi spune că ei sunt totul în tot pentru El pe pământ, că sunt toată bucuria Sa, toată desfătarea Sa, toată moştenirea Sa. După cum oamenii obişnuiesc să dea moşteniri copiilor lor, tot aşa Dumnezeu, având un singur Fiu prin obârşie veşnică, I-a dat Fiului Său pe cei aleşi ca moştenire a Sa. Şi de aceea, grija Lui în ceruri este să pregătească locaşuri pentru moştenirea Sa, să ia inima lui Dumnezeu pentru moştenirea Sa, să implore iubire şi bunăvoinţă faţă de moştenirea Lui… Desfătarea Lui este în sfinţii Săi şi, deoarece El ştie că ei sunt în gândul Tatălui, îl atrage de partea mijlocirii Sale. Este adevărat că motivul acesta depinde de primul şi cel mai important motiv – acela că este voia lui Dumnezeu ca Hristos să mijlocească, iar desfătarea lui Hristos este de a face voia Tatălui Său din ceruri: „Mă desfăt să fac voia Ta, Dumnezeule!”

7. Pentru că mila lui Hristos stârneşte mijlocire. „N-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Când a fost pe pământ, a simţit toate slăbiciunile noastre, toate neputinţele noastre, toate mizeriile şi… nu poate să nu îi fie milă de aceia care sunt într-o stare asemănătoare. Tot aşa, deoarece Hristos a avut experienţa suferinţelor noastre interioare şi exterioare, nu poate să nu îi fie milă de noi. De aceea (fiindcă chiar mila Sa îl îndeamnă) El mijloceşte înaintea Tatălui Său pentru noi. S-a observat că însăşi slujba sau lucrarea marelui preot era aceea de a simţi cu poporul lui Dumnezeu; numai în cazul morţii unei rude de-ale sale, [marele preot] nu era ca ceilalţi, nu compătimea şi nu jelea; dar Isus Hristos îi depăşeşte pe toţi marii preoţi care au fost înaintea Lui, fiindcă El simte pe deplin împreună cu noi nu doar în unele stări, ci în toate stările: „în toate suferinţele noastre, El a suferit” (Isaia 53:9)… De ce vă îndoiţi de mila lui Hristos? Oare nu este El Marele nostru Preot milos? Oare nu are El inima cea mai blândă, cea mai blajină şi cea mai duioasă pe care o poate alcătui Dumnezeu, şi nu este oare aceasta reunită cu mila infinită şi veşnică a Iui Dumnezeu însuşi în Isus Hristos? Am auzit că Hristos în ambele Sale naturi este Marele nostru Preot, Mediatorul şi Mijlocitorul nostru. Şi dacă omului sau lui Dumnezeu îi este milă, atunci aceasta trebuie să fie prin Hristos! Oh, mila lui Hristos! „În toate lucrurile, El a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15). Este o referire la inima mişcată şi aprinsă a lui Dumnezeu din Ier. 31:20. În ceruri, Hristos arde într-o pasiune de milă pentru cei slabi ai Săi şi, de aceea, El pledează, mijloceşte şi Se roagă lui Dumnezeu pentru ei.

(Fragmente din volumul Privind ţintă la Isus, o privelişte a Evangheliei veşnice sau Privirea sufletului la Isus Hristos în timp ce săvârşeşte măreaţa lucrare de mântuire, Isaac Ambrose, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010.)