Citind cu atenţie Viaţa şi Jurnalul lui David Brainerd (volum tradus şi publicat în 2009 la Editura Perla Suferinţei) nu poţi să treci cu vederea lupta sufletească şi adânca frământare ce au însoţit căutarea acestui tânăr după Dumnezeu. Nimic banal şi superficial care să se potrivească falsei doctrine contemporane a regenerării prin decizie, ci doar o continuă preocupare pentru mărturisirea propriului păcat şi un strigăt disperat după harul suveran şi fără plată al lui Dumnezeu. Cred că fragmentul următor – redus ca dimensiuni, dar foarte dens în relatarea unor trăiri profunde – este edificator.

„De nenumărate ori, îmi imaginasem zadarnic că sunt umilit şi pregătit pentru îndurarea mântuitoare. Şi în timp ce eram îndurerat, încurcat şi agitat, stricăciunea din inima mea era iritată îndeosebi din cauza lucrurilor următoare:

1. Severitatea legii divine. Fiindcă aflasem că era imposibil să corespund cerinţelor ei, după eforturi supreme. Luam adesea noi hotărâri, şi la fel de des le încălcăm. Puneam totul pe seama nepăsării şi lipsei de atenţie, şi obişnuiam să mă mustru pentru neglijenţa mea. Dar când am văzut că toate încercările eşuau, după hotărâri mai puternice şi strădanii mai mari, după post sever şi rugăciune, m-am răsculat împotriva legii lui Dumnezeu, spunându-mi că era mult prea rigidă. Credeam că m-aş fi putut conforma dacă s-ar fi referit doar la acţiunile şi comportamentul meu exterior; dar am văzut că îmi condamna gândurile rele şi păcatele din inimă, pe care nu le puteam preveni. Nu eram dispus să-mi recunosc neajutorarea; dar, după dezamăgiri repetate, m-am gândit că puteam să fac ceva, ca să nu pier; mai ales dacă cutare şi cutare împrejurare mi-ar fi însoţit eforturile. Speram că, dacă mă voi lupta cu mai multă înflăcărare (…), iar speranţa aceasta a unor împrejurări viitoare mai favorabile şi a unor fapte ulterioare măreţe mă ajuta să nu mă afund cu totul în disperare, căzut în mâna unui Dumnezeu suveran, depinzând în totalitate de harul Său nemărginit, fără plată.

2. Un alt lucru era faptul că singura condiţie a mântuirii era credinţa, că Dumnezeu nu voia să negocieze şi nu făgăduia viaţă şi mântuire în schimbul rugăciunilor mele sincere şi înflăcărate, şi al sforţărilor mele deznădăjduite. Cuvintele din Marcu 16:16: „Cine nu va crede, va fi osândit” distrugeau orice speranţă; am aflat că darul suveran al lui Dumnezeu era credinţa, că nu o puteam obţine singur, şi nu puteam să-L oblig pe Dumnezeu să mi-o acorde, prin faptele mele (Efeseni 2:1,8). „Aşa ceva”, eram gata să spun, „e prea mult; cine ar putea îndura?”. Eu nu mai puteam îndura gândul că tot ce făceam nu valora nimic, deşi îmi îndeplinisem îndatoririle în mod conştiincios, fiind foarte credincios o lungă perioadă de timp, şi făcând mai mult decât alţii, care obţinuseră deja îndurarea; recunoşteam că mai aveam păcate, dar mă consideram păcătos din cauza gândurilor rătăcitoare, şi nu mânjit de păcat ca un diavol, atât de mânjit încât să nu pot face nimic bun. De aceea consideram că îmi îndeplineam îndatoririle cu onestitate şi credinţă; şi nu puteam îndura gândul că Dumnezeu nu îmi făgăduia să mă mântuiască pe baza meritelor mele.

3. Alt lucru era faptul că nu puteam afla ce însemna credinţa; sau ce însemna să crezi şi să vii la Hristos. Citeam invitaţia Domnului Hristos, adresată celor trudiţi şi împovăraţi; dar nu vedeam nicio cale prin care să pot veni. Mă gândeam că eu aş fi venit la Hristos cu bucurie, dacă aş fi ştiut cum, deşi cărarea datoriei nu fusese niciodată mai dificilă. Am citit cartea domnului Stoddard, Călăuză spre Hristos (carte care a dus la convertirea mea, cu voia lui Dumnezeu), şi m-am revoltat împotriva autorului; fiindcă, deşi mi-a descris toate stările sufleteşti din timpul convingerii, şi a părut să-mi fie de folos prin sfaturile sale, a greşit în privinţa aceasta — nu mi-a spus ce aş fi putut să fac ca să ajung la Hristos, ci m-a lăsat în faţa unei prăpăstii, fără nicio îndrumare. Fiindcă nu învăţasem încă în mod efectiv şi experimental că nu exista niciun drum prestabilit, care să-l ajute pe omul firesc să obţină, prin puterile sale, ceea ce este supranatural, şi nici cel mai puternic înger nu îi poate oferi.

4. Un alt lucru care îmi stârnea opoziţia era suveranitatea lui Dumnezeu. Nu puteam îndura să fiu total la dispoziţia lui Dumnezeu, ca să mă mântuiască sau să mă condamne, după bunul Lui plac. Pasajul din Romani 9:11-23 era o continuă ofensă pentru mine, îndeosebi versetul 21. Dacă îl citeam sau meditam la el îmi distrugeam întotdeauna liniştea sufletească; fiindcă atunci când mă consideram aproape umilit şi resemnat, pasajul acesta mă făcea să mă ridic împotriva suveranităţii lui Dumnezeu. Când reflectam la duşmănia mea interioară şi la blasfemia pe care o proferam în asemenea ocazii, mă temeam mai tare de Dumnezeu, şi mă îndepărtam şi mai mult de orice speranţă de împăcare cu El. Mă vedeam într-o stare atât de îngrozitoare, încât mă îngrozea gândul că voi cădea în mâinile lui Dumnezeu, la dispoziţia suveranităţii Sale, şi mă împotriveam din toate puterile chemărilor de supunere; fiindcă eu credeam că Dumnezeu doreşte condamnarea mea.

În tot timpul acesta, Duhul lui Dumnezeu lucra cu putere în sufletul meu; şi eram îndemnat stăruitor să lepăd orice rămăşiţă de încredere în mine însumi, şi orice speranţă de a mă ajuta singur: iar convingerea stării mele păcătoase era uneori atât de limpede şi vădită, încât mi se părea că aud o voce spunându-mi: „S-a terminat, s-a terminat; e imposibil să te izbăveşti singur”. (…)

Atunci când am văzut adevărul în privinţa mea, adevărul referitor la starea mea, de creatură decăzută şi înstrăinată de Dumnezeu, care nu putea cere îndurarea lui Dumnezeu, ci trebuia să se supună în fata suveranităţii absolute a Celui Atotputernic; atunci când am văzut acest adevăr, m-am cutremurat şi am fost cuprins de îngrijorare. Astfel cel care face răul – şi oamenii care nu au fost născuţi din nou îl fac mereu – urăşte lumina adevărului şi nu vrea să ajungă la ea, fiindcă îi descoperă faptele şi arată ceea ce merită (Ioan 3:20). Deşi mă străduiam de ceva timp să mă supun voinţei lui Dumnezeu, greşisem; nu mi-am imaginat niciodată că vederea şi experimentarea acestor adevăruri, de care sufletul meu se temea atât de mult, era tocmai starea pe care o căutam cu atâta stăruinţă. Fiindcă sperasem întotdeauna că, atunci când aveam să ajung la această umilinţă, pe care o credeam necesară unei înaintări a credinţei, Dumnezeu nu m-ar mai fi putut lepăda; dar acum vedeam că eram departe de orice evlavie, că eram mort spiritual, şi lipsit de bunătate, şi că nu aveam dreptul să mai spun ceva vreodată; mi se părea atât de îngrozitor să mă văd pe mine însumi şi relaţia pe care o aveam cu Dumnezeu – eu, un păcătos şi un criminal, iar El un mare Judecător şi Suveran – încât aveam sentimentele unei fiinţe slabe şi fricoase care se află pe muchia unei prăpăstii. Şi atunci lăsam totul deoparte pentru un minut sau două, şi încercam să o iau de la capăt mai bine; sau renunţam cu totul la supunere, spunându-mi că nu ştiam cum sa accept suveranitatea lui Dumnezeu. Dar adevărul era că nu vedeam nicio siguranţă în această supunere, şi nu puteam aştepta nimic mai bun decât condamnarea.

După o perioadă considerabilă de timp petrecută cu asemenea stări şi tulburări, într-o dimineaţă, în timp ce mă plimbam într-un loc singuratic, ca de obicei, am înţeles limpede că toate planurile şi proiectele mele de a realiza sau de a obţine izbăvirea şi mântuirea erau zadarnice; am ajuns să recunosc că eram pierdut cu totul. Mă gândisem de multe ori că aveam parte de mari greutăţi, dar acum am văzut, într-o lumină nouă şi foarte diferită, că era imposibil să fac ceva care să nu ajute să mă mântuiesc. (…) Tumultul din mintea mea s-a liniştit; şi tulburarea de a lupta împotriva mea şi împotriva suveranităţii divine s-a potolit. Am simţit că starea mea va fi întotdeauna jalnică, orice aş face; şi m-am mirat că nu realizasem acest lucru mai înainte. (…)

Acum vedeam că nu era neapărat necesar să existe o legătură între rugăciunile mele şi conferirea îndurării divine; că ele nu îl obligau pe Dumnezeu să-mi dăruiască har; şi că nu exista nimic bun şi nicio virtute în ele; era ca şi cum aş fi vâslit cu mâna în apă (aceasta a fost comparaţia care mi-a venit atunci în minte), fiindcă nu mă rugam din dragoste sau spre slava lui Dumnezeu.”