În capitolul 5 din A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra (1689) providenţa este definită în felul următor: Dumnezeu, bunul Creator al tuturor lucrurilor, în înţelepciunea şi puterea Lui infinită, susţine, conduce, dispune de şi guvernează toate fiinţele şi lucrurile (Evrei 1:3, Iov 38:11, Isaia 46:10,11, Psalmul 135:6), de la cele mai mari până la cele mai mici (Matei 10:29-31), prin providenţa Lui cea înţeleaptă şi sfântă, înspre scopul pentru care au fost create. [Dumnezeu îi guvernează şi se îngrijeşte de ei ca să împlinească scopul pentru care au fost creaţi.]

Dumnezeu guvernează [ca să împlinească acest scop] conform preştiinţei Lui infailibile şi sfatului liber şi neschimbabil al voinţei Sale, spre lauda slavei înţelepciunii, puterii, dreptăţii, bunătăţii şi milei Sale nemărginite (Efeseni 1:11). [Această ultimă expresie este ţinta sau scopul pentru care au fost create toate făpturile pentru ca trăsăturile lui Dumnezeu să fie evidenţiate şi revelate, şi pentru ca Dumnezeu să fie glorificat.]

În această definiţie putem distinge câteva mari adevăruri legate de doctrina providenţei:

A. Autorul providenţei: bunul Creator

B. Baza providenţei: înţelepciunea şi puterea Lui infinită

C. Esenţa providenţei: susţine, conduce, dispune de şi guvernează

D. Obiectele providenţei: toate fiinţele şi lucrurile, de la cele mai mari până la cele mai mici

E. Natura providenţei: prin providenţa Lui cea înţeleaptă şi sfântă

F. Compatibilitatea providenţei cu creaţia: înspre scopul pentru care au fost create

G. Cauzele determinante ale providenţei lui Dumnezeu:

– înţelepciunea lui Dumnezeu: conform preştiinţei Lui infailibile

– voia lui Dumnezeu: sfatului liber şi neschimbabil al voinţei Sale

H. Scopul providenţei: spre lauda slavei înţelepciunii, puterii, dreptăţii, bunătăţii şi milei Sale nemărginite.

Doctrina providenţei aşa cum a fost prezentată în acest capitol al Mărturisirii este strâns legată şi înrădăcinată în doctrina despre decretele sau hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu. Decretele lui Dumnezeu reprezintă modelul sau planul, iar providenţa constituie planul desfăşurat sau cursul actual al istoriei. Decretul lui Dumnezeu a fost dat în eternitate. Providenţa are loc în istorie.

Există trei elemente în învăţătura despre providenţă şi e important să facem o diferenţă între ele atât în gândurile noastre, cât şi în punerea lor în practică, deşi cele trei elemente par să funcţioneze împreună Aceste trei aspecte ale providenţei pot fi văzute din trei unghiuri diferite.

Primul aspect sau element al providenţei este păstrarea – „acea lucrare continuă a lui Dumnezeu prin care El menţine lucrurile pe care le-a creat împreună cu proprietăţile şi energiile cu care le-a înzestrat”. Biblia ne învaţă că Dumnezeu păstrează tot ce a făcut. Este o lucrare continuă.

Au fost teologi importanţi care au înţeles greşit această doctrină. Greşeala constă în a spune că păstrarea se referă la un proces continuu de creaţie, că Dumnezeu creează în mod continuu, din nou şi proaspăt, tot ce există şi că totul este ţinut ca să funcţioneze în acest fel, moment de moment. Dar nu la acest aspect se referă păstrarea.

Tot ce a fost creat de Dumnezeu are o existenţă reală şi permanentă în sine, separată de fiinţa lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că acel lucru există prin sine însuşi, atribut care aparţine numai lui Dumnezeu. Dacă lucrurile create ar autoexista, ele n-ar mai avea nevoie de Dumnezeu pentru a le asigura existenţa. Dumnezeu a creat un lucru şi El ţine în viaţă acel lucru. El susţine toate lucrurile şi ele continuă să existe ca rezultat al exercitării pozitive şi permanente a puterii Lui divine.

În Psalmul 104:28-30 citim: „Le-o dai Tu, ele o primesc; îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. Îţi ascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea; ele mor şi se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea; ele sunt zidite şi înnoieşti astfel faţa pământului”. Nu înţelegem din acest pasaj că Dumnezeu creează aceste animale în mod constant. Ceea ce face Dumnezeu este să păstreze viaţa, să păstreze ceea ce El a creat deja. Apostolul Pavel spune acest lucru în Fapte 17:28: „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”. Acelaşi lucru este precizat şi în Coloseni 1:17: „El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El”. Ele sunt ţinute în funcţiune de El. În Evrei 1:3 se spune cu şi mai mare putere: „Care ţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui”. Dumnezeu nu numai că le-a făcut, El susţine tot ce a făcut. Nimic din Univers nu şi-ar putea continua existenţa dacă Dumnezeu nu i-ar asigura-o. Deci, să nu credem că, după ce a creat Universul, Dumnezeu l-a lăsat să funcţioneze de unul singur; acesta este deismul.

În al doilea rând, providenţa mai are şi un aspect guvernamental. Acesta se referă la o activitate continuă a lui Dumnezeu prin care El conduce toate lucrurile spre un sfârşit, un obiectiv bine definit şi garantează realizarea scopului Său divin. „Domnul împărăţeşte: să se veselească pământul” (Psalmul 97:1). El este Regele universului. El este Domnul domnilor. Totul este sub controlul Său: „Domnia Lui stăpâneşte peste tot” (Psalmul 103:19). „Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă” (Isaia 40:15). În aceasta se cuprinde ideea guvernării. Să luăm aminte apoi la afirmaţia extraordinară din Daniel 4:34-35: După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?”

Aspectul guvernamental al doctrinei providenţei lui Dumnezeu are importanţă vitală şi poate fi întâlnit în toată Biblia. „Scopurile Lui se vor împlini repede şi se dezvăluie în fiecare ceas”, spune William Cowper. Există un sfârşit al acestei creaţii, un scop, un obiectiv. Totul conduce spre scopul pe care Dumnezeu l-a dat creaţiei.

Cel de-al treilea aspect al providenţei este aspectul colaborării. Aceasta se referă la „cooperarea lui Dumnezeu şi a puterii Sale divine cu toate puterile subordonate Lui, după toate legile prestabilite pentru funcţionarea lor cauzându-le să acţioneze în mod precis în felul în care o fac”. Biblia ne învaţă că Dumnezeu lucrează în şi prin cauzele secundare pe care le-a creat. Tot ce se întâmplă are o cauză; anumite lucruri duc la alte lucruri. Observăm aceasta în întreaga natură. Un lucru produce un alt lucru. Acestea sunt cauze secundare, iar doctrina biblică a providenţei ne învaţă despre existenţa cauzelor secundare. Dar Biblia este foarte clară în învăţătura ei când afirmă că aceste cauze secundare nu operează în mod automat sau independent. Dumnezeu lucrează prin ele. Ele au un mod propriu de funcţionare, ci Dumnezeu supraveghează peste toate acestea.

Atâţia oameni vorbesc în prezent despre puterile naturii ca şi cum acestea s-ar manifesta independent de Dumnezeu. Dar nu este deloc aşa. În natură există puteri şi legi, dar acestea nu sunt separate de Dumnezeu. Dumnezeu Se află într-o relaţie directă cu ele, le foloseşte, le implementează şi le manipulează; aşa că noi susţinem ambele idei o dată şi în acelaşi timp – realitatea cauzelor secundare, dependenţa lor de Dumnezeu şi controlul Lui asupra lor.

Aici e vorba de un mister, bineînţeles, şi acesta este aspectul dificil al acestei doctrine – cum pot fi aceste lucruri adevărate în acelaşi timp? Dar Scriptura le dă ca învăţătură pe amândouă. Se poate vedea aceasta în Psalmul 104:20,21 şi 30 ori în Amos 3:6: „Sau sună cineva cu trâmbiţa într-o cetate, fără să se înspăimânte poporul? Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut Domnul?” Matei 5:45 spune: „… El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Cu alte cuvinte, fenomenele acestea nu au loc în mod automat ca rezultat al unor cauze secundare sau ale unor legi ale naturii. Dumnezeu este în spatele lor. El lucrează în ele şi prin ele. Dumnezeu nu este despărţit de ele.

Acestea sunt cele trei aspecte ale providenţei. Ideea de păstrare ne face să ne gândim la ţinerea în fiinţă a tot ce există. Ideea de guvernare ne spune că această existenţă este condusă, iar doctrina colaborării ne vorbeşte despre modul în care activitatea aceasta este condusă.

Bibliografie

Samuel Waldron, Modern Exposition Of 1689 Baptist Confession Of Faith, Evangelical Press, 1989.

Martyn Lloyd-Jones, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Editura Făclia, Oradea, 2002.