Lui George Müller (1805-1898), binecunoscutul „tată al orfanilor din Bristol”, i s-a propus în 1827 de către Continental Society for the Diffusion of Religious Knowledge over the Continent of Europe să vină la Bucureşti pentru a sluji ca misionar. Episodul este relatat pe larg în capitolul 3 din Autobiografia sa (tradusă în română şi publicată la Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2009).
Dr. Tholuck m-a informat că Societatea Continentală din Anglia intenţiona să trimită un slujitor la Bucureşti pentru a-l ajuta în lucrarea Domnului pe un frate bătrân. După ce am chibzuit şi m-am rugat, m-am oferit să merg eu. În ciuda tuturor slăbiciunilor mele, aveam o mare dorinţă să trăiesc în întregime pentru Dumnezeu. În mod neaşteptat, tatăl meu şi-a dat consimţământul, cu toate că Bucureştiul era la peste 1600 km depărtare.
Acum mă pregăteam cu sârguinţă pentru lucrarea Domnului şi mă gândeam la suferinţele care, poate că mă aşteptau. Cândva îl slujisem cu totul pe Satan; dar acum, atras de dragostea lui Hristos, eram gata să sufăr orice necaz de dragul lui Isus. M-am rugat cu seriozitate pentru lucrarea mea viitoare.
La sfârşitul lunii octombrie, Hermann Ball, misionarul printre evreii polonezi, a spus că în curând sănătatea sa îl va forţa să renunţe la această lucrare. Când am auzit aceasta, am simţit o dorinţă puternică să-i iau locul. Deodată limba ebraică a devenit interesantă pentru mine cu toate că mai înainte o studiasem doar dintr-un simţ al datoriei. Acum studiam săptămâni la rând cu pasiune şi plăcere.
În timp ce încă îmi doream să iau locul fratelui Ball şi mă desfătam în învăţarea limbii ebraice, m-am întâlnit cu dr. Tholuck. Neştiind gândurile mele, m-a întrebat pe neaşteptate dacă am avut vreodată dorinţa de a fi misionar printre evrei. El era agent al Societăţii Misionare Londoneze şi se ocupa de răspândirea creştinismului printre aceştia. Am fost uimit de întrebarea lui şi i-am spus la ce mă gândisem în ultimele două săptămâni. Am adăugat că nu era potrivit să iau în considerare vreo altă slujire pentru că deja acceptasem să merg la Bucureşti. A fost de acord.
Totuşi, când am venit acasă, discuţia noastră ardea ca un foc înlăuntrul meu. Dimineaţa următoare toată dorinţa mea de a merge la Bucureşti dispăruse. Acest lucru mi se părea foarte greşit şi firesc, şi L-am rugat fierbinte pe Domnul să-mi redea dorinţa de a lucra acolo, între timp, seriozitatea cu care studiam ebraica şi dragostea mea pentru această limbă, au continuat.
Cu aproape zece zile mai târziu, dr. Tholuck a primit o scrisoare de la Societatea Continentală. Din cauza războiului dintre turci şi ruşi, hotărâseră să nu mai trimită un slujitor la Bucureşti din moment ce acesta era centrul războiului. Dr. Tholuck m-a întrebat din nou ce părere aveam despre a deveni misionar printre evrei. După ce m-am rugat şi m-am consultat cu fraţi mai maturi spiritual, am hotărât că ar trebui să mă pun la dispoziţia societăţii, lăsând viitorul meu în mâna Domnului.
Dr. Tholuck a scris societăţii din Londra şi în câteva săptămâni a primit răspuns. Ei aveau un număr de întrebări pentru mine şi acceptarea mea depindea de cât de satisfăcătoare erau răspunsurile mele. După ce am răspuns la această primă înştiinţare, am primit o scrisoare din Londra. Comitetul hotărâse să mă ia ca student misionar pentru o perioadă de probă de şase luni, cu condiţia să vin la Londra. (...)
Am ajuns în Anglia slăbit din punct de vedere fizic şi în curând m-am îmbolnăvit foarte grav. După estimarea mea, nu mă mai puteam reface. Totuşi, cu cât deveneam mai slab în trup cu atât eram mai fericit în duh. Îmi veneau în minte toate păcatele pe care le-am înfăptuit vreodată, dar am realizat că eram spălat şi curăţit în totalitate în sângele lui Isus. Această conştientizare mi-a adus multă pace şi tânjeam să mor şi să fiu cu Hristos.
Când a venit doctorul să mă vadă, rugăciunea mea a fost: „Doamne, Tu ştii că el nu cunoaşte ce este cel mai bine pentru mine. De aceea Te rog, îndrumă-l.” Când îmi luam medicamentele, rugăciunea mea era: „Doamne, Tu ştii că acest medicament nu este nimic mai mult decât puţină apă. Acum, Doamne, Te rog, fă să producă efectul care este pentru binele meu şi pentru gloria Ta. Fie ca ori să fiu luat curând la cer, ori să mă fac bine. Doamne, fă cu mine cum crezi că este cel mai bine!”
După ce am fost bolnav timp de două săptămâni, sănătatea mea a început să se îmbunătăţească. Nişte prieteni mi-au spus să merg la ţară ca să stau la aer curat. Când l-am întrebat pe doctor, el mi-a spus că era cel mai bun lucru pe care l-aş fi putut face. Câteva zile mai târziu am plecat spre orăşelul Teignmouth.
Am avut foarte mult timp să studiez Biblia în timp ce mă refăceam. În tot acest timp, Dumnezeu mi-a arătat că numai Cuvântul Său este standardul nostru de judecată în lucrurile spirituale. Cuvântul poate fi explicat numai prin Duhul Sfânt care este învăţătorul poporului Său. Până atunci nu înţelesesem lucrarea Duhului Sfânt într-un mod practic.
Acum am învăţat că Tatăl ne-a ales înainte de întemeierea lumii, în El îşi are originea minunatul plan al răscumpărării noastre şi El a pregătit, de asemenea, calea prin care acesta urma să fie înfăptuit. Fiul a împlinit Legea şi a purtat pedeapsa cuvenită păcatelor noastre, satisfăcând dreptatea lui Dumnezeu. În cele din urmă, numai Duhul Sfânt ne poate învăţa despre starea noastră păcătoasă, ne poate arăta nevoia de un Mântuitor, ne poate face în stare să credem în Hristos, ne poate explica Scripturile şi ne poate ajuta să predicăm Cuvântul.
Domnul mi-a dat puterea să pun la încercare acest ultim aspect al Duhului Sfânt lăsând deoparte comentariile mele şi aproape orice altă carte şi citind pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu. În prima seară când m-am închis în camera mea ca să mă rog şi să meditez asupra Scripturii, am învăţat mai multe lucruri în câteva ore decât în ultimele luni.
După întoarcerea mea la Londra, am hotărât să fac ceva pentru a-i ajuta pe fraţii mei de la seminar. Am sugerat să ne întâlnim în fiecare dimineaţă de la şase la opt ca să ne rugăm şi să citim Scriptura. După rugăciunea de seară, părtăşia mea cu Dumnezeu era atât de dulce încât continuam să mă rog până după miezul nopţii. Apoi mergeam în camera unui frate şi ne rugam împreună până la unu sau două dimineaţa. Chiar şi atunci eram câteodată atât de plin de bucurie încât nu puteam dormi. La ora şase dimineaţa îi adunam din nou pe fraţi pentru rugăciune.
După ce trecuseră zece zile de când eram în Londra şi fusesem obligat să rămân în casă din cauza studiilor mele, sănătatea mea a început din nou să se înrăutăţească. Am hotărât să nu îmi mai consum puţina energie ce îmi mai rămăsese pe studiu, ci să mă apuc să lucrez pentru Domnul. Am scris Societăţii Misionare şi i-am rugat să mă trimită de îndată în lucrare. Ei nu mi-au trimis niciun răspuns, dar au continuat să mă susţină în timpul studiilor mele.
După şase săptămâni de aşteptare în care am căutat să lucrez pentru Domnul, mi-a trecut prin minte că ar trebui să încep să lucrez printre evreii din Londra fie că aveam titlul de misionar sau nu. Distribuiam tractate printre evrei şi îi invitam să vină să stăm de vorbă despre lucrurile lui Dumnezeu. Le predicam în locurile unde ei se adunau şi citeam în mod regulat Scripturile împreună cu aproximativ cincizeci de băieţi evrei. Am avut onoarea să fiu ocărât şi tratat cu răutate din pricina numelui lui Isus. Totuşi, Domnul mi-a dat har şi niciodată nu am fost reţinut de la lucrare din cauza vreunui pericol sau a posibilităţii de a suferi.
Spre sfârşitul anului 1829, am început să mă îndoiesc că a fi susţinut de Societatea Londoneză era un lucru corect. Mi se părea un lucru nebiblic ca un slujitor al lui Hristos să se pună sub controlul şi îndrumarea altcuiva decât a Domnului. Am corespondat cu Societatea pe acest subiect şi am încheiat relaţia noastră în absolută bunătate şi dragoste. Acum eram liber să predic Evanghelia oriunde îmi deschidea Domnul o uşă.
În decembrie am stat împreună cu câţiva prieteni creştini care locuiau în Exmouth. A doua zi după sosirea mea, un frate mi-a spus: „De o lună mă rog ca Domnul să facă ceva în Lympstone, o parohie mare unde este puţină lumină spirituală. Cred că ţi s-ar permite să predici acolo.” Gata să vorbesc despre Isus oriunde Domnul ar fi deschis o uşă şi dorind să fiu credincios adevărurilor pe care El mi le arătase, am mers acolo. Am primit cu uşurinţă permisiunea să predic de două ori în următoarea duminică.
Dumnezeu m-a binecuvântat şi m-a încurajat pe măsură ce eu lucram pentru împărăţia Sa. Am început să fiu sensibil faţă de Duhul Său. El m-a învăţat cum să studiez şi mi-a descoperit mai mult din Cuvântul Lui. Mi-au fost deschise mai multe oportunităţi ca să predic, şi mă bucuram să îl slujesc pe Domnul meu Isus.
