III. Ajung acum la ultimul lucru la care vreau să vă gândiţi. „Adevărata religie nu trebuie să se aştepte să fie plăcută oamenilor. Nu va avea lauda oamenilor, ci a lui Dumnezeu.”

Nu pot îndrăzni să ocolesc această parte a subiectului meu, oricât de dureroasă ar fi. Dornic, cum sunt, în a recomanda religia inimii fiecăruia care citeşte această lucrare, nu voi încerca să ascund tot ceea ce religia inimii implică. Nu voi câştiga un soldat pentru armata Stăpânului meu prin înşelăciune. Nu voi promite nimic din ceea ce Scriptura nu garantează. Cuvintele apostolului Pavel sunt clare şi nu pot fi interpretate greşit. Religia inimii este o religie a cărei laudă este „nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:29).

Adevărul lui Dumnezeu şi creştinismul scriptural nu sunt niciodată plăcute oamenilor. Nu au fost niciodată. Şi cât va exista lumea, nu vor fi niciodată. Nimeni nu poate să ia în considerare ce este natura umană, aşa cum este descrisă în Biblie, şi rezonabil să se aştepte la altceva. Atâta timp cât omul este ceea ce este el, majoritatea omenirii întotdeauna va agrea o religie a formei decât o religie a inimii.

Religia formală se potriveşte perfect conştiinţei neluminate. Omul trebuie să aibă o religie. Ca o regulă generală, ateismul şi necredinţa arătate deschis nu sunt foarte populare. Dar un om trebuie să aibă o religie care nu cere prea mult – nu-i tulbură inima prea mult – nu interferează prea mult cu păcatele lui. Creştinismul formal îl satisface. Pare să fie tocmai lucrul pe care îl doreşte.

Religia formală satisface tendinţa ascunsă a omului de a se considera drept. Într-o anumită măsură noi toţi suntem nişte farisei. Din fire ne ţinem de ideea că pentru a fi mântuiţi trebuie să facem multe lucruri, să trecem prin multe forme de închinare, şi astfel vom ajunge în cer. Aici ne întâlnim cu formalismul. Pare să ne arate o cale prin care ne putem face singuri pacea cu Dumnezeu.

Religia formală place leneviei fireşti a omului. Ataşează o importanţă excesivă celei mai uşoare părţi a creştinismului – carapacea şi forma. Omului îi place asta. El urăşte străduinţa în religie. Vrea ceva care să nu se amestece în conştiinţa şi viaţa lui interioară. Numai să-i laşi conştiinţa în pace, şi atunci ea va fi gata să facă fapte care sunt bune pe dinafară. Formalismul pare să deschidă o poartă mult mai largă, şi un drum mult mai uşor spre cer.

Faptele vorbesc mai tare decât afirmaţiile. Faptele sunt lucruri încăpăţânate. Uitaţi-vă în istoria religiei în fiecare secol, şi observaţi cine a avut succes. Uitaţi-vă la istoria lui Israel de la începutul cărţii Exod până la sfârşitul Faptelor Apostolilor, şi observaţi ceea ce a fost dintotdeauna plăcut oamenilor. Formalismul a fost un păcat principal împotriva căruia profeţii Vechiului Testament au protestat constant. Formalismul a fost marea plagă care îi biruise pe evrei când Domnul nostru Isus Hristos a venit în lume. Uitaţi-vă la istoria bisericii lui Hristos după zilele apostolilor. Cât de repede a înghiţit formalismul viaţa şi vitalitatea primilor creştini! Uitaţi-vă în aşa-zisul Ev Mediu. Formalismul a acoperit atât de complet faţa creştinătăţii încât Evanghelia zăcea aşa cum zace un om mort. Uitaţi-vă, în cele din urmă, la istoria bisericilor protestante în ultimele trei secole. Cât de puţine sunt locurile în care religia este ceva viu! Cât de multe sunt ţările în care protestantismul nu este nimic mai mult decât o formă! Nu se poate să trecem peste aceste lucruri. Ele vorbesc cu o voce de tunet. Toate arată că religia formală este plăcută oamenilor. Are lauda oamenilor.

Dar de ce să ne uităm la faptele istoriei? De ce să nu ne uităm la faptele de sub ochii noştri, şi de lângă uşile noastre? Poate cineva să nege că simpla religie exterioară, o religie a formalismului simplu, este religia care are succes astăzi? Oare degeaba a spus Ioan despre anumiţi învăţători mincinoşi, „Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă” (1 Ioan 4:5). Doar spune-ţi rugăciunea, mergi la biserică regulat, ia Cina Domnului ocazional, citeşte Biblia ocazional, şi vasta majoritate a naţiunii noastre te va numi o bună persoană creştină. „Ce ar trebui să faci mai mult?” spun ei: „Dacă acesta nu este creştinism, atunci care este?” A cere mai mult de la cineva se spune că este nedrept, fanatism şi prea entuziast! A insinua că un astfel de om nu va merge în cer se numeşte lipsă de afecţiune! Este inutil să negi că religia formală nu are succes. Are succes. Întotdeauna a avut succes. Întotdeauna va fi populară până va reveni Hristos. Întotdeauna a avut şi va avea „lauda oamenilor”.

Să ne întoarcem acum la religia inimii, unde veţi auzi o veste foarte diferită. Ca regulă generală, nu a fost niciodată agreată de omenire. A adus batjocuri, ridiculizări, dispreţ, sfidare, izolare, întemniţare şi chiar moarte asupra celor care au mărturisit-o. Cei care au iubit-o au fost credincioşi şi zeloşi – dar întotdeauna au fost puţini la număr. Comparativ, niciodată nu a avut „lauda oamenilor”.

Religia inimii este prea smerită ca să fie plăcută oamenilor. Nu-i lasă omului firesc loc să se îngâmfe. Îi spune că este vinovat, pierdut, că este un păcătos care merită iadul, şi că trebuie să alerge la Hristos pentru mântuire. Îi spune că este mort, şi că trebuie readus la viaţă, şi născut din Duhul. Mândria omului se răzvrăteşte împotriva unor cuvinte ca acestea. El urăşte să i se spună că este atât de rău.

Religia inimii este prea sfântă ca să fie plăcută oamenilor. Ea nu-l va lăsa în pace pe omul firesc. Ea interferează cu starea lui lumească şi cu păcatele lui. Ea cere lucruri pe care el le dispreţuieşte – convertire, credinţă, pocăinţă, corectitudine spirituală, citirea Bibliei, şi rugăciune. Ea îi porunceşte să renunţe la ceea ce iubeşte, la lucruri de care se ţine, şi nu vrea să le dea drumul. Ar fi într-adevăr ciudat dacă i-ar plăcea acest lucru. Îi taie drumul ca un hoţ al bucuriei şi un aducător de probleme, şi este absurd să aştepţi ca el să fie mulţumit de aceste lucruri.

Era religia inimii plăcută oamenilor în timpul Vechiului Testament? Îl vedem pe David plângându-se: „Cei ce stau la poartă vorbesc de mine, şi cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece.” (Psalmi 69:12). Găsim profeţi persecutaţi şi maltrataţi pentru că au predicat împotriva păcatului şi au cerut oamenilor să-şi predea inimile lui Dumnezeu. Astfel de exemple sunt: Ilie, Mica, Ieremia, Amos. Faţă de formalism şi ceremonialism evreii nu se pare să fi obiectat vreodată. Ceea ce le displăcea era să-l slujească pe Dumnezeu cu inimile lor.

Era religia inimii plăcută oamenilor în timpul Noului Testament? Întreaga istorie a lucrării Domnului nostru Isus Hristos şi vieţile apostolilor sunt un răspuns suficient. Cărturarii şi Fariseii ar fi primit de bunăvoie un Mesia care ar fi încurajat formalismul, şi o evanghelie care ar fi înălţat ceremonialismul. Dar ei nu au putut tolera o religie a cărei principii de bază erau smerirea şi sfinţirea inimii.

A fost religia inimii vreodată plăcută oamenilor în ceea ce profesa să fie Biserica lui Hristos în decursul ultimelor 18 secole? Prea puţin, cu excepţia primelor secole când primii creştini nu-şi pierduseră dragostea dintâi. Curând, foarte curând, oamenii care au protestat împotriva formalismului şi sacramentalismului au fost violent acuzaţi ca fiind „unii care nenorocesc pe Israel” (1 Regi 18:17). Cu mult înainte de Reformă, lucrurile au ajuns până la faptul că toţi cei care predicau sfinţenia inimii şi condamnau formalismul erau trataţi ca orice duşman. Fie că erau siliţi să tacă, fie excomunicaţi, fie întemniţaţi sau chiar duşi la moarte ca Jan Hus. În timpul Reformei, munca lui Luther şi a tovarăşilor lui progresa în ciuda unei continue furtuni de defăimare şi ponegrire. Care a fost cauza? Pentru că au protestat împotriva formalismului, ceremonialismului şi falsei preoţii romano-catolice, călugărilor, şi au propovăduit necesitatea religiei inimii.

A fost religia inimii plăcută oamenilor în ţara noastră în trecut? Niciodată, exceptând un mic sezon. Nu a fost plăcută oamenilor pe timpul Reginei Maria, când Latimer şi partenerii lui de martiraj au fost arşi pe rug. Nu a fost plăcută în zilele când a fi fost puritan era socotit mai rău decât a fi un beţiv sau un blasfemator. Nu a fost plăcută la mijlocul secolului trecut, când Wesley şi Whitefield au fost alungaţi din biserica anglicană. Cauza reformatorilor martirizaţi, a puritanilor timpurii şi a metodiştilor a fost, în mod esenţial, una şi aceeaşi. Erau urâţi toţi pentru că predicau zădărnicia formalismului şi imposibilitatea mântuirii fără pocăinţă, credinţă, regenerare, corectitudine spirituală şi sfinţenie a inimii.

Este religia inimii plăcută în ţara noastră azi? Răspund cu părere de rău că nu cred că este. Uitaţi-vă la adepţii ei în diverse congregaţii. Întotdeauna sunt comparativ puţini la număr. Sunt singuri în congregaţiile lor. Au avut de înfruntat multe lucruri dificile, cuvinte aspre, cenzură, purtare aspră, batjocuri, ridiculizări, defăimări, şi persecuţii meschine. Aceasta nu este popularitate! Uitaţi-vă la învăţătorii de la amvon ai religiei inimii. Ei sunt iubiţi şi agreaţi, fără îndoială, doar de câţiva dintre ascultători care sunt de acord cu ei. Câteodată sunt admiraţi pentru talentele şi elocvenţa lor de către mulţi care nu sunt de acord cu ei. Sunt chiar numiţi „predicatori de succes” datorită mulţimilor care le ascultă predicile. Dar nimeni nu ştie la fel de bine ca aceşti învăţători credincioşi ai religiei inimii că doar puţini sunt cei care îi plac. Doar puţini îi ajută. Doar puţini îi înţeleg. Doar puţini îi sprijină în vreme de nevoie. Realizează, ca şi Stăpânul lor Divin, că trebuie să lucreze singuri. Scriu aceste lucruri cu amărăciune, dar cred că sunt adevărate. Astăzi, adevărata religie a inimii nu are „lauda oamenilor”, cum a fost şi în zilele care au trecut.

Dar, până la urmă, nu este important ce crede omul, şi ce laudă acesta. Cel care ne judecă pe noi este Domnul. Omul nu ne va judeca în ziua de apoi. Omul nu va sta pe măreţul tron alb, examinându-ne religia, şi pronunţând sentinţa noastă eternă. Numai cei pe care îi laudă Dumnezeu vor fi lăudaţi în ziua de apoi. În asta stă valoarea şi slava religiei inimii. S-ar putea să nu aibă lauda oamenilor, dar are „lauda lui Dumnezeu”.

Dumnezeu aprobă şi onorează religia inimii în această viaţă. Se uită în jos din ceruri şi citeşte inimile tuturor copiilor oamenilor. Oriunde vede o pocăinţă din inimă faţă de păcat, credinţă din inimă pentru Hristos, sfinţenie de inimă a vieţii, iubire din inimă a Fiului Său, legii Sale, voii Sale, şi Cuvântului Său – oricând vede Dumnezeu aceste lucruri El va fi mulţumit. El scrie o carte de aducere aminte pentru acel om, oricât de sărac, needucat ar fi el. El porunceşte îngerilor Lui să-l păzească. Menţine în el lucrarea harului, şi îi dă zilnic resurse de pace, speranţă, şi putere. Îl priveşte ca pe un mădular al propriului Său Fiu, ca pe unul care mărturiseşte pentru adevăr, aşa cum a făcut Fiul Său. Oricât de slabă îi pare omului inima lui, ea este acea jertfă vie pe care o iubeşte Dumnezeu, este acea inimă pe care El a afirmat solemn că nu o va dispreţui. O astfel de laudă preţuieşte mai mult decât lauda oamenilor.

Dumnezeu Îşi va proclama consimţământul Său pentru religia inimii înaintea mulţimii adunate în ziua de apoi. El va porunci îngerilor să adune sfinţii Săi, din orice parte a lumii, într-o singură, glorioasă unire. El va învia morţii şi îi va schimba pe cei vii, şi îi va aşeza la dreapta tronului Fiului Său preaiubit. Apoi, toţi cei ce L-au slujit pe Hristos din inimă Îl vor auzi spunând „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Aţi fost credincioşi în puţine lucruri, vă voi pune peste multe lucruri; intraţi în bucuria stăpânului vostru! Voi M-aţi mărturisit înaintea oamenilor, şi Eu vă voi mărturisi înaintea Tatălui şi a îngerilor Lui. Voi sunteţi aceia, care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Matei 25:21-34; Luca 12:8, 22:28-29; Apocalipsa 3:5). Aceste cuvinte nu vor fi adresate decât acelora care şi-au dat inimile lui Hristos! Nu vor fi adresate formaliştilor, ipocriţilor, viclenilor, şi celor lipsiţi de evlavie. Într-adevăr, ei vor vedea roada religiei inimii, dar nu vor mânca din ea. Nu vom cunoaşte niciodată importanţa totală a religiei inimii până în ziua de apoi. Apoi, şi numai apoi, vom înţelege deplin cât de bine este să ai parte de lauda lui Dumnezeu şi nu de lauda oamenilor.

Dacă îmbrăţişezi religia inimii nu-ţi pot promite lauda oamenilor. Iertare, pace, speranţă, călăuzire, mângâiere, consolare, har cât ai nevoie, putere pentru fiecare zi, bucurie pe care lumea nu o poate nici da, nici lua – toate acestea le pot promite ferm omului care vine la Hristos, şi Îl slujeşte cu inima lui. Dar nu-i pot promite că religia lui va avea succes la oameni. Mai degrabă l-aş avertiza să aştepte batjocuri şi ridiculizări, defăimări şi răutăţi, opoziţie şi persecuţie. Este o cruce care aparţine religiei inimii, şi noi trebuie să fim mulţumiţi să o purtăm. „În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” – „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (Fapte 14:22; 2 Timotei 3:12). Dar, dacă lumea vă urăşte, Dumnezeu vă iubeşte. Dacă lumea vă părăseşte, Hristos a promis că El nu ne va uita şi nu ne va părăsi. Orice ai pierde prin religia inimii, să fii sigur că lauda lui Dumnezeu va acoperi.

Iar acum închei această lucrare prin trei aplicaţii simple. Vreau ca acestea să izbească şi să rămână lipite de conştiinţa fiecăruia dintre cei în mâinile cărora va cădea. Fie ca Dumnezeu să o facă o binecuvântare pentru multe suflete în timp şi eternitate!

1) În primul rând, este religia ta o problemă de formă şi nu de inimă? Răspunde acestei întrebări cu sinceritate, ca în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă este, „ia în considerare în mod solemn marele pericol în care te afli”.

Nu ai nimic care să-ţi aline sufletul în ziua încercării, nimic care să-ţi dea speranţă pe patul morţii, nimic care să te salveze în ziua de apoi. Religia formală nu a dus niciodată pe cineva în cer. Ca şi metalul ieftin, nu va rezista în foc. Continuând în starea ta prezentă eşti într-un iminent pericol să te pierzi pentru totdeauna.

Te rog fierbinte în această zi să fii conştient de acest pericol, să deschizi ochii şi să te pocăieşti. Fie că mergi la o biserică măreaţă într-un oraş mare sau la o simplă bisericuţă de la ţară, dacă eşti creştin doar cu numele, şi ai o formă de evlavie fără putere, trezeşte-te şi pocăieşte-te. Mai presus de toate, dacă eşti un formalist evanghelic, trezeşte-te. „Nu este nici un diavol”, au spus puritanii, „ca diavolul alb”. Nu este nici un formalism mai periculos decât formalismul evanghelic.

Eu te pot doar avertiza. Fac asta cu toată dragostea. Numai Dumnezeu poate să-ţi pună acest avertisment în suflet. O, de ai vedea nebunia, la fel ca şi pericolul unui creştinism lipsit de inimă! A fost un sfat sănătos cel pe care un om pe patul de moarte l-a dat fiului său: „Fiule”, a spus, „orice religie ai avea, niciodată să nu fii mulţumit doar cu purtatul unui înveliş”.

2) În al doilea rând, dacă inima te condamnă, şi vrei să ştii ce să faci, gândeşte-te serios la singura cale pe care poţi merge sigur.

Strigă la Domnul Isus Hristos fără întârziere, şi aşterne-ţi înaintea Lui starea sufletului. Mărturiseşte-I formalismul tău din trecut, şi roagă-L să te ierte. Caută la El harul Duhului Sfânt promis, şi roagă-L să-ţi învie şi să-ţi reînnoiască omul din lăuntru.

Domnul Isus a fost numit şi I s-a dat sarcina de a fi Medicul sufletului omului. Niciun caz nu este prea greu pentru El. Nu este nicio stare a sufletului pe care El să nu o poată vindeca. Nu este nici un diavol pe care El să nu-l poată scoate. Uscată şi împietrită cum este inima unui formalist, există medicament care să o poată vindeca, şi un Medic care are putere să izbăvească (Isaia. 63:1). Cheamă-L pe Domnul Isus Hristos chiar în această zi. „Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.” Luca 11:9.

3) În ultimul rând, dacă inima nu te condamnă, şi dacă ai o încredere bine întemeiată în Dumnezeu, „gândeşte-te serios la multele responsabilităţi pe care le ai din această poziţie”.

Laudă-L zilnic pe Cel ce te-a scos din întuneric la lumină, şi te-a făcut să fii diferit. Laudă-L zilnic, şi roagă-L ca niciodată să nu părăsească lucrarea propriilor Lui mâini.

Păzeşte cu mare grijă fiecare parte a omului tău lăuntric. Formalismul este întotdeauna gata să intre peste noi, ca şi plaga egipteană cu broaştele, care au ajuns până în dormitorul împăratului. Veghează şi fii în gardă. Veghează asupra citirii Bibliei, rugăciunii, firii şi limbii tale, asupra vieţii familiale şi a religiei de duminică. Nu este nimic atât de bun şi spiritual încât noi să nu putem cădea în formalism faţă de un astfel de lucru. Nimeni nu este atât de spiritual încât să nu poată cădea în formalism. De aceea, vegheaţi şi fiţi în gardă.

În final, uitaţi-vă înainte şi speraţi că Domnul va veni. Cele mai bune lucruri ale voastre trebuie să vină. A doua venire a lui Hristos va fi curând aici. Timpul ispitelor va fi în curând trecut. Judecata şi răsplata sfinţilor vor fi în curând mai mult decât suficiente pentru toate necazurile de acum. Odihniţi-vă în speranţa acelei zile. Lucraţi, vegheaţi, şi uitaţi-vă înainte! Orice s-ar întâmpla, acea zi va clarifica din belşug un lucru: va arăta că nu a existat niciodată o oră în vieţile noastre în care noi să fi avut inimile prea concentrate asupra lui Hristos.

(Traducerea şi editarea – numaiharul.org. Textul integral al acestui volum poate fi citit aici.)