J.C. Ryle – Formalismul (I)

având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” – 2 Timotei 3:5

Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăierea împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” – Romani 2:28-29

Textele care încep această lucrare merită o atenţie sporită în orice vreme. Dar ele merită o atenţie specială în acest veac al bisericii şi al lumii. De când Domnul Isus Hristos a plecat de pe pământ, niciodată nu a fost mai mult formalism şi mai multe profesiuni de credinţă false ca în zilele noastre. Acum, mai mult ca niciodată, ar trebui să ne autoexaminăm, şi să ne cercetăm religia, ca să ştim ce fel de religie este. Haideţi să încercăm să descoperim dacă creştinismul nostru este un lucru de formă sau un lucru al inimii.

Nu ştiu nicio modalitate mai bună de a clarifica subiectul decât prin a ne îndrepta către un pasaj lămuritor din Cuvântul lui Dumnezeu. Haideţi să ascultăm ce spune Pavel despre acest lucru. El ne dă următoarele principii deosebite în epistola lui către Romani: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăierea împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:28-29). Trei lecţii foarte pline de învăţături se desprind din acest pasaj. Să vedem care sunt acestea.

  1. Aflăm, în primul rând, că religia formală nu este religia adevărată, şi că un creştin formal nu este un creştin adevărat în faţa lui Dumnezeu.

  2. În al doilea rând, aflăm că inima este aşezământul religiei adevărate şi că adevăratul creştin este creştin în inimă.

  3. Iar în al treilea rând, că religia adevărată nu trebuie să se aştepte să fie populară. Ea îşi va scoate „lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu”

Să ne gândim mai profund la aceste principii măreţe. Au trecut două sute de ani de când un extraordinar predicator puritan spunea: „Formalismul, formalismul, formalismul este marele păcat al acestor zile, sub care toată ţara geme. Este mai multă lumină decât a fost, dar mai puţină viaţă; mai multă profesiune de credinţă, dar mai puţină sfinţenie.” (Thomas Hall, cu privire la 2 Timotei:3-5, 1658). Ce ar fi spus acest om bun dacă ar fi trăit în zilele noastre?

  1. Aflăm, în primul rând, că religia formală nu este religie şi că un creştin formal nu este un creştin în ochii lui Dumnezeu.

Ce vreau să spun prin „religie formală”? Este un lucru care trebuie clarificat. Mii de oameni, bănuiesc, nu ştiu nimic despre ea. Fără o înţelegere distinctă a acestui lucru întreaga mea lucrare este inutilă. Primul meu pas va fi să schiţez, să descriu, să definesc.

Când un om este creştin doar cu numele, şi nu în realitate – numai în lucrurile dinafară, şi nu în trăirile lui interioare – doar în mărturisire, şi nu în practică – pe scurt, când creştinismul lui este doar o problemă de formă, sau modă, sau obicei, fără nicio influenţă asupra inimii sau vieţii lui – într-un asemenea caz acel om are, aşa cum o numesc eu, o „religie formală”. Într-adevăr, el posedă „forma”, sau coaja, sau suprafaţa religiei, dar nu posedă substanţa sau „puterea” ei.

Uitaţi-vă, de exemplu, la miile de oameni a căror religie pare să conste, în totalitate, doar în ţinerea ceremoniilor şi ritualurilor religioase. Ei iau parte regulat la serviciile publice de închinare. Participă regulat la Masa Domnului. Dar niciodată nu merg mai departe. Ei nu ştiu nimic despre adevăratul creştinism simţit în inimă. Nu sunt familiari cu Scripturile, şi nu-şi găsesc plăcerea în a le citi. Ei nu se separă de căile lumii. Ei nu fac nicio distincţie între evlavie şi lipsa evlaviei în prieteniile sau căsniciile lor. Le pasă foarte puţin, sau deloc, de doctrinele caracteristice Evangheliei. Sunt complet indiferenţi faţă de ceea ce aud predicându-se. Ai putea sta în prezenţa lor cu săptămânile, iar din ceea ce auzi şi vezi în fiecare zi a săptămânii ai putea să presupui cu uşurinţă că sunt atei. Ce poate fi spus despre aceşti oameni? Ei afirmă clar că sunt creştini; şi, totuşi, nu este nici inimă, nici viaţă în creştinismul lor. Este un sigur lucru pe care îl putem spune despre ei – sunt creştini formali. Religia lor este doar de formă.

Uitaţi-vă în altă direcţie la sutele de oameni a căror religie pare să conste în multe vorbe şi mărturisiri. Ei cunosc teoria Evangheliei în capul lor, şi afirmă că îşi găsesc plăcerea în doctrina Evangheliei. Ei pot spune multe despre „sănătatea spirituală” a propriilor lor păreri şi despre „ignoranţa” tuturor celor ce nu le agreează părerile. Dar nu merg niciodată mai departe! Când examinezi vieţile lor interioare vei descoperi că ei nu ştiu nimic despre practica evlaviei. Ei nu iubesc adevărul, nici nu sunt iubitori, nici smeriţi, nici oneşti, nici buni, nici blânzi, nici darnici, nici cinstiţi. Ce să spunem despre aceşti oameni? Ei pretind că sunt creştini, dar nu este nici substanţă şi nici roadă în creştinismul lor. Este un singur lucru de spus despre ei – sunt creştini formali. Religia lor este doar o formă goală.

Aşa este religia formală împotriva căreia doresc să ridic un cuvânt de avertisment în această zi. Aici este stânca prin care mulţimi de oameni din toate colţurile lumii ajung la naufragii catastrofice ale sufletelor lor. Unul dintre cele mai rele lucruri care s-au spus vreodată a fost acesta: „Nu te îngrijora de religia ta, ci de aparenţele ei”.

Asemenea noţiuni sunt pământeşti. Nu, mai degrabă ele sunt de sub pământ: miros a iad. Fiţi atenţi la ele, şi ţineţi garda sus. Dacă este vreun lucru despre care Scripturile vorbesc în mod expres, acesta este păcatul şi zădărnicia formalismului.

Ascultaţi ce le spune Pavel romanilor: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne.” Romani 2:28. Acestea sunt într-adevăr cuvinte puternice! Un om ar putea fi fiul lui Avraam în trup – un membru al uneia din cele doisprezece seminţii – tăiat împrejur a opta zi – ţinând toate sărbătorile – un închinător regulat în templu – şi, totuşi, în ochii lui Dumnezeu să nu fie iudeu! În acelaşi fel, un om poate fi creştin prin mărturisire exterioară – un membru al unei biserici creştine – botezat cu botezul creştin – credincios în primirea Cinei Domnului – şi, totuşi, în ochii lui Dumnezeu să nu fie creştin de loc.

Ascultaţi ce a spus profetul Isaia: „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge!” (Isaia 1:11-15)

Examinate, aceste cuvinte sunt extraordinare. Jertfele care sunt declarate aici zadarnice au fost instituite chiar de Dumnezeu! Sărbătorile şi regulile pe care Dumnezeu spune că le „urăşte”, au fost ordonate de El. Însuşi Dumnezeu Îşi declară hotărârile‚ ca fiind zadarnice când acestea sunt folosite formal şi fără inimă în cel care aduce laudă! De fapt ele sunt mai rău decât zadarnice; ele sunt chiar ofensatoare şi dăunătoare. Cuvintele nu pot fi imaginate mai distincte şi mai evidente. Ele arată că religia formală este fără valoare în ochii lui Dumnezeu. Nu merită nici măcar să fie numită religie.

Ascultaţi, în ultimul rând, ce spune Domnul Isus. Vorbeşte despre iudeii din vremea Lui: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti” (Matei 5:8-9). Îl vedem în repetate rânduri denunţând formalismul şi ipocrizia cărturarilor şi a Fariseilor, atenţionându-i pe ucenici împotriva acestora. De opt ori într-un singur capitol (Matei 23) El le spune, „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici!”. Dar pentru cei mai răi dintre păcătoşi El întotdeauna a avut un cuvânt plin de blândeţe, şi le-a oferit o uşă deschisă. Dar despre formalism El a vrut să ştim că este o boală disperată, şi trebuie demascat cu cel mai sever limbaj. Pentru ochii unui ignorant un formalist poate părea să aibă o „cantitate” decentă de religie, chiar dacă poate de nu cea mai bună „calitate”. În ochii lui Hristos, oricum, cazul este foarte diferit. În ochii Lui formalismul nu este deloc o religie adevărată.

Ce să spunem la aceste mărturii ale Scripturii? Ar fi uşor să adăugăm şi altele. Ele nu sunt singulare. Dacă cuvintele înseamnă ceva, ele sunt un avertisment clar pentru toţi aceia care fac o profesiune de credinţă şi se numesc pe ei înşişi creştini. Ne învaţă clar că aşa cum ne temem de păcat şi evităm păcatul, aşa ar trebui să ne temem de formalism şi să ne ferim de el. Formalismul ar putea să te ia de mână zâmbind, arătând ca un frate, pe când păcatul vine asupra noastră cu sabia scoasă şi ne loveşte ca un duşman. Dar ambele au acelaşi scop. Ambele vor să ne distrugă sufletele; iar din cele două, formalismul este cel mai probabil să o facă. Dacă iubim viaţa, haideţi să ne ferim de formalismul în religie.

Nimic nu este „atât de obişnuit”. Aceasta este una dintre marile boli familiale ale rasei umane. Ne naştem cu ea, creştem cu ea, şi nu scăpăm complet de ea până nu murim. E cu noi la biserică, cu cei bogaţi, cu cei săraci. E cu cei educaţi, şi cu cei needucaţi. E cu romano-catolicii, şi cu protestanţii. O întâlnim la liderii bisericii, şi la cei mai noi membri. E printre evanghelici, şi cu cei care au o mulţime de ritualuri, ca liberalii. Să mergem oriunde, la orice biserică am vrea, nu vom fi niciodată în afară riscului infectării. O vom găsi printre Quakers şi Plymouth Brethren, ca şi la romano-catolici. Omul care crede că nu există religie formală în biserica lui, este o persoană foarte oarbă şi ignorantă. Dacă iubeşti viaţa, fereşte-te de formalism.

Nimic nu este „atât de periculos” pentru sufletul omului. Familiaritatea cu o formă de religie, cât timp îi neglijăm realitatea, are ca şi efect o cumplită amorţire a conştiinţei. Formează treptat o crustă groasă de insensibilitate peste omul din lăuntru. Nimeni nu pare să devină atât de împietrit ca cei care, în mod continuu, repetă cuvinte sfinte şi mânuiesc lucruri sfinte, în timp ce inimile lor aleargă după păcat şi după lume. Lideri ai societăţii noastre, care merg la biserică doar pentru aparenţe, pentru a-i face pe toţi să creadă că ei sunt religioşi – taţi care au un timp formal de rugăciune cu familia, pentru a păstra aparenţe bune în căminele lor – pastori neconvertiţi, care în fiecare săptămână citesc rugăciuni şi lecţii din Scriptură, lucruri în care nu simt nici interes real – membri neconvertiţi în biserică, care recită constant răspunsuri şi spun „Amin” fără să simtă ceea ce spun – cântăreţi neconvertiţi, care cântă în fiecare duminică cele mai spirituale imnuri, doar pentru că au voci bune, în timp ce afecţiunea lor este în totalitate pentru lucruri pământeşti – toţi, toţi, toţi sunt într-un pericol foarte mare. Ei îşi împietresc gradual inimile, şi usucă pielea conştiinţei lor. Dacă îţi iubeşti propriul suflet, fereşte-te de formalism.

Nimic, în final, nu este „atât de nechibzuit”, fără sens şi iraţional. Oare creştinul formal chiar presupune că doar creştinismul de suprafaţă pe care îl mărturiseşte îl va mângâia în ziua bolii şi în ceasul morţii? Acest lucru este imposibil. Imaginea unui foc nu poate încălzi, un banchet pictat nu poate potoli foamea, iar o religie formală nu poate aduce pace în suflet. Oare crede că Dumnezeu nu vede lipsa inimii şi amorţirea creştinismului lui? Chiar dacă ar putea să-şi înşele vecinii, cunoştinţele, partenerii de închinare, şi pastorii cu o formă de evlavie, crede că-L poate înşela pe Dumnezeu? Chiar ideea însăşi este absurdă. „Cel ce a sădit urechea, ar putea să n-audă?” El cunoaşte chiar şi secretele inimii. El „va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” în ziua de apoi. El, care a spus fiecăreia din cele şapte biserici „ştiu faptele tale”, nu s-a schimbat. El, care a spus omului fără haină de nuntă, „Prietene, cum ai intrat aici?” nu va fi înşelat de un mic înveliş de religie aparentă. Dacă nu vrei să fii făcut de ruşine în ziua de apoi, îţi spun încă o dată, fereşte-te de formalism. (Psalmi 94:9; Romani 2:16; Apocalipsa 2:2; Matei 2:11)

(Traducerea şi editarea – numaiharul.org. Textul în original al acestui volum poate fi citit aici.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/09/j-c-ryle-formalismul-1/

Doctrina alegerii (Efeseni 1:1-12)

Alegerea necondiţionată este una dintre cele mai ignorate doctrine în bisericile evanghelice contemporane. Ignoranţa cu privire la această doctrină ne face să fim „nenorociţi, trăind într-o teamă constantă.” (Jean Calvin). Cei care refuză să accepte predestinarea ca pe o doctrină biblică, regăsită în Sfânta Scriptură, „Îi aduc pe faţă reproşuri lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi lăsat în mod nesăbuit să-I scape ceva dăunător Bisericii.” (Jean Calvin)

Pe de altă parte, o curiozitate excesivă cu privire la acest subiect ne poate pune într-o postură „insolentă şi neruşinată”, deoarece „nu este drept ca omul să cerceteze fără nicio limită lucrurile pe care Domnul a vrut să le ţină ascunse în Sine… El a prezentat prin Cuvântul Său acele secrete ale voii Sale pe care a decis să ni le dezvăluie… pentru că a văzut dinainte că ele ne vor preocupa şi ne vor fi de folos.” (Jean Calvin)

De aceea, singura sursă pentru înţelegerea acestei doctrine trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Cea mai bună descriere a predestinării o găsim în Efeseni 1:4-6 În El (Hristos), Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.

Este interesant să observăm că în capitolul 1 din Efeseni este prezentat Dumnezeul trinitar care lucrează pentru mântuirea noastră. Noi suntem aleşi de Dumnezeu Tatăl, în Hristos Fiul, prin Dumnezeu Duhul Sfânt. Sau putem spune că mântuirea este administrată de Tatăl, realizată de Fiul şi aplicată de Duhul. Mântuirea care a fost planificată de Tatăl, a fost obţinută de Fiul şi este acum aplicată de Duhul. Indiferent ce cuvinte folosim pentru a o descrie, important este că mântuirea noastră de păcat depinde de cooperarea plină de har din cadrul Divinităţii.

Tatăl de bună voie îşi binecuvântează, alege şi predestinează poporul. El îşi depozitează, descoperă şi oferă harul Său plin de dragoste. Toate acestea fac parte din planul veşnic al Celui care face toate după sfatul voii Sale (1:11).

Mântuirea care a început cu Tatăl este localizată în Fiul. Primele versete din Efeseni îşi îndreaptă toată atenţia asupra persoanei şi lucrării lui Isus Hristos, făcând referire la persoana şi lucrarea Lui de mai mult de doisprezece ori. Tot ceea ce face Dumnezeu (a făcut şi va face) pentru mântuirea noastră, face în Hristos.

Observaţii de ordin lingvistic

Verbul tradus prin a ales (v. 4) este eklegomai, verb care înseamnă „a alege sau a selecta pentru sine”. Este la timpul aorist, indicând realitatea unei acţiuni precise a lui Dumnezeu. Deşi prin timpul aorist se sugerează un anumit moment în timp, acesta din urmă face loc ideii de fapte reale şi precise. Forma substantivală, eklektos, este folosită de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament, iar şase dintre acestea se găsesc în scrierile pauline. În cele douăzeci şi patru de uzanţe, cuvântul se referă o dată la îngeri, o dată la o persoană numită, de trei ori la Isus şi, posibil, de două ori la o biserică. Toate celelalte cuvinte fac referire la oameni care, spre deosebire de restul lumii, sunt numiţi cei aleşi. Verbul eklegomai este folosit de douăzeci şi unu de ori. Marea majoritate a acestora nu se referă la un scop salvator. Totuşi, ele dovedesc că acest cuvânt este folosit pentru a comunica actul deliberat de a prefera unul sau mai multe obiecte specifice spre excluderea celorlalte (Luca 14:7; Luca 6:13; 10:42). Acele pasaje care au un caracter salvator întăresc această impresie. Unii oameni sunt în mod deliberat aleşi de Dumnezeu pentru Sine numai din plăcerea Sa, şi nu pentru că o anumită trăsătură a celui ales îl recomandă lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:27-28; Iacov 2:5). Legat de acest lucru, o trăsătură interesantă a acestui cuvânt este aceea că apare întotdeauna la diateza reflexivă. El are astfel un caracter reflexiv – „a selecta pentru sine”. Aceasta măreşte caracterul necondiţionat al acţiunii divine şi accentuează că originea şi sfârşitul ei se găsesc în plăcerea lui Dumnezeu.

Verbul din versetul 5 este proorizo care înseamnă să alegi înainte sau să ordonezi în avans. Incluzând apariţia acestui verb aici şi în versetul 11, el este folosit de şase ori în Noul Testament, de cinci ori în scrierile pauline şi o dată în Faptele Apostolilor.

O descriere a doctrinei

Obiectul alegerii este desemnat prin pronumele „noi”, ceea ce înseamnă că acele persoane specifice (noi) au fost obiectele selecţiei divine. Cu toate că în unele locuri alegerea poate fi interpretată ca fiind îndreptată spre grupuri mai generale, aspectul pe care îl accentuează apostolul Pavel aici este că indivizii din bisericile care au primit această epistolă erau indivizi aleşi.

Sfera alegerii noastre este „în El” sau „în Hristos”, însemnând că noi am fost aleşi pentru Sine prin Isus Hristos. Acesta nu este un decret care va avea loc separat de lucrarea lui Hristos. El este împlinit numai în El – adică datorită lucrării Sale. Alegerea veşnică este legată de persoana lui Hristos într-un mod atât de strâns, încât, în lumina scopului divin, cei aleşi sunt descrişi ca fiind „în Hristos” înainte de crearea lumii. Hristos şi lucrarea Sa sunt mijlocul prin care această alegere divină devine eficace în istorie. Acesta este argumentul concret din Efeseni 1:7-12.

Timpul când s-a dat acest decret a fost „înainte de crearea lumii”. Din nou, elementul referitor la timp exclude din desfăşurarea lui orice accident istoric. Cei pe care Dumnezeu i-a ales nu devin aleşi în istorie; ei sunt deja aleşi înainte de crearea lumii. Acesta este lucrul pe care îl accentuează apostolul Pavel şi în Romani 9:11-12, atunci când vorbeşte despre prioritatea lui Iacov înaintea lui Esau în planul lui Dumnezeu: Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic. (Romani 9:11-12)

Acelaşi adevăr este anunţat într-un mod surprinzător în 2 Timotei, când se face referire la harul acordat nouă înainte de începerea timpului: El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicii. (2 Timotei 1:9)

Fiind făcută înainte de crearea lumii, alegerea se manifestă în istorie prin chemarea eficace şi justificare, atingându-şi scopul cuvenit în glorificare (Romani 8:30). De aceea, ea nu are loc datorită vreunui lucru din noi înşine. Spurgeon a spus: „Trebuie că Dumnezeu m-a ales înainte ca eu să fi venit pe lume. Cu siguranţă n-ar fi făcut-o după aceea”.

Scopul acestui decret (nu cauza acestuia) a fost ca noi să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui (Efeseni 1:4 ca să fim sfinţi). Acest lucru are loc pe de o parte prin imputarea dreptăţii Sale şi pe de altă parte prin lucrarea de sfinţire a Duhului, care va fi desăvârşită numai în starea de slavă. Scopul lui Dumnezeu produce, în vieţile celor aleşi, un răspuns spiritual. Urmărirea sfinţeniei – sau perseverenţa sfinţilor – va fi întotdeauna semnul celor aleşi. Aceasta nu este o doctrină care scade forţa morală, ci mai degrabă are cele mai mari pretenţii de la cel credincios.

Versetele din Efeseni 1:6,11-12 introduc scopul final al înţelepciunii de predestinare a lui Dumnezeu: „spre lauda slavei harului Său” şi „ca să slujim [să existăm veşnic] de laudă slavei Sale” sunt expresii care captează extraordinarul punct culminant al întregii activităţi de predestinare a lui Dumnezeu care face toate conform voii Sale (v. 11).

Fiecare creştin ar trebui să aibă ca obiective ideile şi activităţile care evidenţiază şi care oferă un respect total slavei lui Dumnezeu. Comportamentul personal ar trebui să reflecte caracterul lui Dumnezeu. Ce aduce cea mai mare slavă lui Dumnezeu? Nimic nu împlineşte acel scop atât de semnificativ precum lauda adevărată la adresa harului Său şi înţelegerea adecvată a caracterului gratuit al darului mântuirii Sale. Primul pas spre a lăuda în mod adecvat harul lui Dumnezeu este să înţelegem că El este infinit liber în împărţirea harului şi că acel har îşi împlineşte întotdeauna scopurile. Totuşi, Dumnezeu nu a lăsat ca împlinirea deplină a laudei harului Său glorios să depindă de modul în care omul percepe în prezent caracterul gratuit al acestuia. În loc de aceasta, sau pe lângă aceasta, El va împlini acest lucru în toţi cei răscumpăraţi pentru ca ei să-L laude veşnic.

Concluzii

Parcurgând cu atenţie primele 12 versete din Efeseni 1 putem da o definiţie mai complexă predestinării. Predestinarea este o parte specială a planului cosmic al lui Dumnezeu, este decizia Sa suverană, luată în veşnicia trecută, privind destinul final al păcătoşilor în mod individual. Alegerea este opţiunea lui Dumnezeu de a-i mântui pe păcătoşi în mod individual, alegându-i pentru a primi orice binecuvântare duhovnicească în Hristos.

Nimic din ceea ce noi facem nu ne poate mântui, deoarece suntem păcătoşi, incapabili şi nedoritori să venim la Dumnezeu prin credinţă. Aşadar, dacă trebuie să fim mântuiţi, Dumnezeu este Cel care trebuie să realizeze mântuirea. Acum înţelegem că mântuirea noastră nu depinde de o decizie imediată, ci de hotărârea din veşnicii a lui Dumnezeu. Când alegem să venim la Dumnezeu, o facem pentru că El ne-a ales mai întâi.

Bibliografie

Mesajul mântuirii, Philip Ryken, Editura Reformatio, Oradea, 2003

Prin harul şi pentru slava Lui, Thomas J. Nettles, Editura Reformatio, Oradea, 2006

Învăţătura religiei creştine, Jean Calvin, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/09/doctrina-alegerii-efeseni-1/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: