În urma acelei separări dintre Dumnezeu şi om, ca o consecinţă a păcatului, în cer sau pe pământ n-a existat nimeni capabil să realizeze reconcilierea şi să reinstaureze între Dumnezeu şi oameni o pace neprihănită. În această situaţie, Domnul Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a zis: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10:7). Luând asupra Lui natura noastră, în Persoana Sa divină, El a devenit corespunzător şi capabil pentru lucrarea aceasta.
Putem vedea gloria lui Hristos în dorinţa Sa infinită de a Se smeri pe Sine ca să ia slujba de mijlocitor şi să unească natura noastră cu natura Lui pentru acest scop. El n-a devenit mijlocitor la întâmplare. Nici nu I-a fost dată această slujbă împotriva voii Sale. El n-a fost obligat să devină mijlocitor, ci a ales această slujbă de bunăvoie. Hristos S-a smerit de bunăvoie pentru a veni pe pământ să reinstaureze pacea între Dumnezeu şi omul păcătos.
Hristos, care avea chipul lui Dumnezeu, aşa cum spune apostolul Pavel, a luat de bunăvoie asupra Lui un chip de rob, S-a smerit de bunăvoie. S-a dezbrăcat de orice glorie şi a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce (Filipeni 2:5-8). Această voinţă de a Se smeri pe Sine însuşi ca să unească natura noastră cu natura Lui este lucrul cel mai glorios pentru noi, cei credincioşi.
Trebuie reamintit că Hristos n-a renunţat, la natura Sa divină. El n-a încetat să fie Dumnezeu atunci când a devenit om. Gloria voii Sale de a Se umili pe Sine constă în acest important adevăr că, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut că un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Filipeni 2:6). Aceasta înseamnă că, fiind cu adevărat Dumnezeu în natura Sa divină, S-a declarat egal cu Dumnezeu sau cu Persoana Tatălui. El avea „chipul” lui Dumnezeu, adică era Dumnezeu. El era părtaş la natura divină, pentru că Dumnezeu nu are formă sau dimensiune. Prin urmare, El era egal cu Dumnezeu în autoritate, demnitate şi putere, întrucât avea chipul lui Dumnezeu, trebuia să fie egal cu Dumnezeu pentru că, deşi există o anumită ordine între persoanele divine, în Fiinţa Divină nu există inegalitate.
Fiul nu Şi-a păzit cu gelozie drepturile Lui de Fiu al lui Dumnezeu. În schimb a fost gata să vină în lumea noastră decăzută şi neajutorată.
Ce-a făcut Domnul Hristos cu natura Sa divină când S-a smerit pe Sine însuşi ca să devină rob? Apostolul Pavel ne spune că „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat chip de rob” (Filipeni 2:7-8). Hristos a acoperit gloria naturii Sale divine cu natura noastră, aşa că nu S-a mai văzut în exterior nicio manifestare sau revelare a acesteia. Lumea nu a mai putut vedea că El era adevăratul Dumnezeu şi L-a acuzat de hulă când zicea că El este Dumnezeu. Când Hristos a zis: „Mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”, afirmând preexistenţa Sa în eternitate într-o altă natură decât cea pe care o puteau vedea ei, mulţimea s-a umplut de mânie şi „au luat pietre ca să arunce în El” (Ioan 8:58-59).
Apostolul Pavel nu zice că Fiul a renunţat la puterea Dumnezeirii, ci el arată că Isus a luat natura de rob şi S-a făcut asemenea oamenilor. Cu toate că a fost Domnul gloriei, El S-a golit de Sine nu printr-o renunţare la atributele Sale divine, ci printr-o asumare a naturii omeneşti. El a fost Emanuel, Dumnezeu cu adevărat cu noi, pe deplin Dumnezeu şi om cu adevărat.
Apoi a avut loc o a doua fază în această extraordinară autoumilire: ca şi Rob al lui Dumnezeu, Fiul S-a făcut ascultător de Tatăl Său, chiar până la moartea pe cruce în ruşine, condamnat ca un criminal de rând.
Gloria smeririi lui Hristos a fost rezultatul înţelepciunii divine a Tatălui şi a dragostei Fiului. Ea a fost dovada supremă a interesului plin de dragoste pe care Dumnezeu îl arată fiinţelor umane păcătoase. Cu ce se poate compara această smerire? Smerirea lui Hristos este gloria creştinismului şi puterea care insuflă viaţă întregului adevăr evanghelic. Ea ridică misterul înţelepciunii lui Dumnezeu deasupra raţiunii sau înţelegerii oamenilor şi a îngerilor şi devine numai obiectul credinţei şi al minunăţiei. Este un mister care înalţă măreţia lui Dumnezeu. Ţinându-se cont de distanţa infinită existentă între Dumnezeu şi creaţia Sa, nu este deloc surprinzător că lucrările şi căile Sale nu pot fi înţelese de creaturile Sale (Iov 11:7-9, Romani 11:33-36).
Hristos S-a umilit pe Sine pentru a mântui biserica. Domnul Isus este un refugiu sigur pentru toţi cei ce-şi pun încrederea în El. Ce anume caută un om necăjit când fuge spre un loc de siguranţă? El caută să i se împlinească nevoile, să scape de toate temerile lui şi să fie protejat de pericole. Toate acestea sunt împlinite de Domnul Hristos pentru toţi cei tulburaţi de păcat.
Hristos este un refugiu pentru toate tristeţile şi necazurile noastre spirituale. Eşti împovărat de un sentiment al păcatului? Eşti apăsat sub tirania vreunui vrăjmaş spiritual? Umblăm noi din cauza unor lucruri ca acestea în întuneric, fără lumină? O singură privire aruncată spre gloria lui Hristos ne va întări şi ne va mângâia.
Când ne ducem la cineva pentru a-i cere ajutor se pun două întrebări. Prima, vrea oare persoana la care ne ducem după ajutor să ne ajute? Iar a doua, ne poate oare ajuta? E bine să ştim că Isus Hristos vrea şi poate să ne ajute şi să ne împlinească nevoile spirituale.
Nu avem niciun motiv să ne îndoim de puterea şi capacitatea Sa deoarece, când a devenit om, El n-a pierdut nimic din puterea Sa de Dumnezeu atotputernic, nici din înţelepciunea Sa infinită şi harul Său glorios. Şi în calitate de om, a reuşit să facă ceea ce putea face ca Dumnezeu din eternitate. Aşadar, Hristos este într-adevăr doritor şi capabil să ne ajute. Şi dacă în lucrul acesta nu-I vedem gloria, n-o vedem pentru că nu avem credinţă în noi.
Dar pentru necredincioşi, Hristos este „o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere”. Ei nu pot vedea şi nici nu vor vedea gloria voinţei infinite a lui Hristos de a Se umili pe Sine ca să ia asupra Lui natura noastră. Ei nici nu doresc să vadă această glorie. Ei o urăsc şi o dispreţuiesc. Pentru ei, aceasta este o ofensă. Acesta este motivul pentru care ei nu acceptă că Isus Hristos este Dumnezeu şi nu recunosc că El S-a umilit pe Sine de dragul nostru. Ei susţin că El a fost un simplu om şi că singura Lui glorie a fost aceea de a fi fost om. Dar prin asemenea opinii, ei scot, în evidenţă puterea întunericului şi a necredinţei care lucrează atât de eficient în mintea multor oameni. Aceştia cred că e absurd să spui că o singură persoană poate fi şi om şi Dumnezeu. Aşa că nu văd nicio glorie în Hristos şi, ca urmare, nu-şi caută mântuirea, nici siguranţa în El. Dar tocmai aici triumfă credinţa împotriva acestor oameni. Credinţa vede aici un refugiu glorios pe care necredinţa nu-l poate vedea.
Vă îndemn să petreceţi cât mai mult timp meditând la gloria lui Hristos văzută în smerirea Sa. Dacă nu suntem preocupaţi a face acest lucru, este imposibil să ne păstrăm credinţa mereu fixată asupra lui Hristos, mereu gata de lepădare de sine pentru a putea lua crucea, deoarece smerirea lui Hristos este motivul principal al unei asemenea atitudini (Filipeni 2:5-8).
Omul care nu acordă atenţie actului de lepădare de Sine a Fiului lui Dumnezeu nu se poate lepăda de sine în mod corect. Care sunt lucrurile de care trebuie să ne lepădăm? Lucrurile din lumea aceasta, drepturi şi libertăţi, relaţiile şi viaţa noastră? Toate sunt lucruri pieritoare, de care, chiar dacă ne place sau nu, moartea ne va despărţi. Dar gloria lui Hristos este veşnică. Credincioşii nu vor fi niciodată despărţiţi de ea. Prin urmare, dacă îţi dai seama că încă nu eşti pregătit să te desparţi de lumea aceasta, ridică-ţi privirile şi, prin credinţă, priveşte la gloria lui Hristos care „a luat chip de rob”.
(Fragmente din volumele Gloria lui Hristos, John Owen, Editura Făclia, Oradea, 2005 şi Să studiem Filipeni, Sinclair B. Ferguson, Editura Făclia, Oradea, 2000.)
