Unii dintre prietenii adevăraţi ai lucrării Duhului lui Dumnezeu au greşit acordând prea multă atenţie impulsurilor şi impresiilor din mintea lor, de parcă ar fi fost porunci imediate din cer peste care nu se putea trece, sau ceva care înfăţişa voia şi misiunea lui Dumnezeu pentru ei, o misiune care nu era descoperită nicăieri în Biblie. Impresiile acestea, în cazul în care vin cu adevărat de la Duhul lui Dumnezeu, sunt diferite de influenţa harului din inima sfinţilor; ele seamănă cu darurile extraordinare ale Duhului, şi sunt inspirate, asemenea chemărilor din viaţa apostolilor şi prorocilor din vechime; de aceea, apostolul le deosebeşte de darul Duhului, 1 Corinteni 13.

Un motiv care îi determină să acorde atâta importanţă unor asemenea impulsuri este opinia lor despre zilele glorioase care aşteaptă Biserica, produse de restaurarea darurilor extraordinare ale Duhului. Opinia aceasta este cauzată de faptul că nu se gândesc şi nu compară în mod corect natura şi valoarea celor două influenţe ale Duhului, cele obişnuite şi îndurătoare, şi cele extraordinare şi miraculoase. Primele sunt cele mai bune şi mai slăvite; după cum arată apostolul în 1 Corinteni 12:31. Vorbind despre darurile extraordinare ale Duhului, el spune: „Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună”, o cale mai bună de influenţă a Duhului. Apoi, în capitolul următor, el arată care este calea mai bună, darul acelui Duh, care constă în iubire frăţească, sau dragoste divină. Prin intermediul acestui capitol, el arată prioritatea acestei inspiraţii. Dumnezeu comunică sufletului natura Sa prin harul mântuitor din inimă, mai mult decât prin orice alt dar miraculos. Imaginea binecuvântată a lui Dumnezeu constă în aceasta, nu în celelalte. Desăvârşirea, fericirea şi gloria sufletului constă în cea dintâi. Mântuirea şi fericirea lui Dumnezeu este făgăduită harului divin, nu inspiraţiei.

Un om poate avea darurile acestea extraordinare, dar să fie neplăcut lui Dumnezeu, şi să meargă în iad. Viaţa spirituală şi viaţa veşnică a sufletului constă în darul Duhului, acordat de Dumnezeu doar copiilor Săi favoriţi şi scumpi. Uneori, El îl aruncă şi celorlalţi, cum se aruncă mâncare câinilor şi porcilor, după cum a făcut cu Balaam, Saul şi Iuda; şi unora care au comis păcatul de neiertat în timpurile de început ale Bisericii creştine (vezi Evrei 6). Mulţi nelegiuiţi vor spune în ziua judecăţii: „Nu am prorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi nu am făcut noi multe minuni în numele Tău?” Cel mai mare privilegiu al prorocilor şi apostolilor nu a fost inspiraţia şi faptul că făceau minuni, ci sfinţenia lor neobişnuită. Harul care era în inimile lor îi onora şi îi evidenţia, mai mult decât puterile miraculoase. David nu era mângâiat de faptul că era rege, sau profet, ci de influenţa sfântă a Duhului Sfânt din inima lui, care îi transmitea lumină divină, iubire şi bucurie. Apostolul Pavel a avut mai multe viziuni, descoperiri şi daruri miraculoase, decât toţi ceilalţi apostoli; dar le socotea pe toate o pierdere, faţă de darul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos. Nu darurile, ci harul le făgăduieşte apostolilor că numele lor vor fi scrise în ceruri; iar Hristos îi îndeamnă să se bucure de acest lucru, nu de faptul că vor porunci demonilor şi se vor supune… Influenţa Duhului Sfânt, sau dragostea divină din inimă, este cel mai mare privilegiu şi gloria arhanghelilor din ceruri; aceasta este calea prin care creatura poate avea părtăşie cu Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Fiul în frumuseţea şi desăvârşirea Lor. Astfel, sfinţii sunt făcuţi părtaşi naturii divine, şi au bucuria lui Hristos în sufletul lor.

Influenţele sfinţitoare obişnuite ale Duhului lui Dumnezeu sunt sfârşitul tuturor darurilor extraordinare, după cum spune apostolul în Efeseni 4:11,12,13. Ele nu folosesc la nimic, dacă nu sunt subordonate acestui scop; posesorii lor nu vor beneficia cu nimic de pe urma lor, ele le vor agrava nefericirea. Acesta este, după cum observă apostolul, cel mai bun mod al lui Dumnezeu de a comunica Duhul Său bisericii Sale, cea mai însemnată glorie a Bisericii din toate veacurile. Gloria aceasta aseamănă Biserica de pe pământ cu Biserica din ceruri, unde profeţiile, limbile şi celelalte daruri miraculoase vot înceta. Iar Dumnezeu îşi trimite Duhul doar în felul minunat despre care vorbeşte apostolul, adică prin iubirea frăţească, sau dragostea divină, care „nu va pieri niciodată”. De aceea, gloria viitoarei stări fericite a Bisericii nu mai necesită aceste daruri extraordinare. Fiindcă starea aceasta a bisericii va fi cea mai apropiată de starea ei de perfecţiune din ceruri, cred că darurile extraordinare vor înceta şi vot dispărea şi în cazul acesta; toate stelele şi luna, cu lumina pe care o reflectă noaptea sau într-un anotimp întunecos, vor fi înghiţite de soarele iubirii divine. Apostolul vorbeşte despre darurile acestea ca despre nişte lucruri copilăreşti, în comparaţie cu influenţa Duhului în dragostea divină; lucruri rânduite spre susţinerea Bisericii pe timpuri de minoritate, până când se va întări, şi toate mijloacele obişnuite ale harului vor fi ordonate; dar lucrurile acestea vor dispărea în momentul în care biserica va ajunge la maturitate. 1 Corinteni 13:11: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut mare, am lepădat tot ce era copilăresc” (compară cu versetele precedente).

Când vorbeşte în capitolul acesta despre prorocirile, limbile şi cunoştinţa care vor avea sfârşit şi vor dispărea din Biserică – atunci când biserica va trece de la copilărie la maturitate – apostolul pare să se refere la maturitatea din lumea aceasta, nu doar la cea din ceruri; fiindcă vorbeşte despre o stare de om mare, în care vor rămâne acestea trei, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, iar minunile şi descoperirile vor înceta; cum se spune în ultimul verset: „Acum dar, rămân acestea trei, credinţa, nădejdea şi dragostea”. Modul de vorbire al apostolului ne arată o referire clară la cele spuse mai înainte: şi este o antiteză limpede între „rămân” şi „vor înceta”, „vor avea sfârşit’ din versetul 8. Apostolul arată că toate darurile inspiraţiei, care conduc Biserica creştină în copilărie, vor înceta în timpul maturităţii. Apoi vorbeşte despre lucrurile care rămân după ce acestea vor înceta; şi observă că cele trei lucruri care vor rămâne în biserică sunt Credinţa, Nădejdea şi Dragostea; de aceea, starea de om mare a bisericii despre care vorbeşte este cea mai înaltă stare la care vom ajunge pe pământ, îndeosebi în zilele din urmă ale lumii. Şi acest lucru a fost observat în biserica din Corint, în două privinţe; fiindcă apostolul observase înainte că biserica lor se afla în perioada copilăriei, capitolul 3:1,2. Din cauza aceasta, biserica avea parte de multe daruri miraculoase. Când va veni mult-aşteptata stare de glorie a Bisericii, lumina va creşte atât de mult, încât va împlini în unele privinţe făgăduinţa din versetul 12, „atunci vom vedea faţă în faţă” (vezi şi Isaia 24:23; 25:7).

De aceea, eu nu aştept restaurarea acestor daruri miraculoase în timpurile de glorie viitoare a bisericii, nici nu o doresc. Mi se pare că nu ar spori cu nimic gloria acelor timpuri, mai degrabă ar micşora-o. Cât despre mine, m-aş bucura mai mult de influenţele plăcute ale Duhului, care arată frumuseţea spirituală divină a lui Hristos, harul Său infinit şi dragostea jertfitoare, manifestate prin exercitarea sfântă a credinţei, iubirii divine, mulţumirii plăcute şi bucuriei umile în Dumnezeu, timp de un sfert de oră, decât dacă aş avea viziuni profetice şi descoperiri timp de un an întreg. Mi se pare că Dumnezeu a dat revelaţii imediate sfinţilor Săi din timpurile întunecate ale profeţiei, dar acum, când se apropie starea cea mai sfântă şi mai glorioasă a Bisericii de pe pământ, aceste revelaţii nu îşi mai au rostul. Nu mai este nevoie de nişte daruri extraordinare care să introducă această stare fericită, şi să instaureze împărăţia lui Dumnezeu în lume; am văzut multe alte manifestări ale puterii lui Dumnezeu, într-un mod mai minunat, şi sunt convins că Dumnezeu îşi poate instaura împărăţia fără aceste daruri.

De aceea, voi îndemna pe poporul lui Dumnezeu să fie foarte atent cu lucrurile acestea. Am văzut multe cazuri de înşelări, şi ştiu din experienţă că impresiile foarte puternice din mintea adevăraţilor sfinţi – chiar în timpul unor exercitări extraordinare ale harului, şi a unei părtăşii strânse cu Dumnezeu, şi însoţite de texte importante din Scriptură – nu sunt semne sigure ale unei descoperiri cereşti. Am cunoscut asemenea impresii care s-au dovedit a fi false, chiar dacă fuseseră însoţite de toate împrejurările de mai sus. Cei care întorc spatele cuvântului sigur al profeţiei – pe care Dumnezeu ni l-a dăruit ca pe o lumină, ca să strălucească într-un loc întunecos – ca să urmeze asemenea impresii şi impulsuri, părăsesc călăuzirea stelei polare ca să urmeze o luminiţă rătăcitoare. Nu e de mirare că ajung uneori la ciudăţenii înşelătoare.

(Fragment din volumul Jonathan Edwards, despre trezire, Semnele distinctive ale unei lucrări îndeplinite de Duhul lui Dumnezeu, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2009.)