Anthony A. Hoekema – Pământul cel nou

Biblia ne învaţă că, la moarte, cei credincioşi vor merge în cer. Biblia ne învaţă clar că şi în starea intermediară, între moarte şi înviere, ei vor fi fericiţi. Dar fericirea lor va fi provizorie şi incompletă. Ca să ajungă la o stare de fericire deplină, ei aşteaptă învierea trupului şi noul pământ pe care Dumnezeu îl va crea ca o încoronare a lucrării Sale de răscumpărare. Spre acest nou pământ ne îndreptăm noi acum atenţia.

Aşa cum ne arată Scriptura, doctrina pământului celui nou este foarte importantă. Este importantă, în primul rând, pentru înţelegerea corectă a vieţii de apoi. Unele imnuri creştine ne lasă impresia că cei credincioşi vor petrece eternitatea în trupuri proslăvite undeva în spaţiu, în eter, departe de pământ. Următoarele versuri din imnul „Te iubesc, Isuse” par să ne lase această impresie: „În faţa măririi, la tronul ceresc / Uita-voi jalea ce-n urmă privesc / Pe cap purtând coroana vieţii voi cânta…” Dar este compatibilă o asemenea concepţie cu adevărurile escatologice biblice? Vom petrece noi eternitatea undeva în spaţiu, purtând haine albe, ciupind corzile harpei, cântând cântece şi zburând în acest timp din nor în nor? Dimpotrivă, Biblia ne asigură că Dumnezeu va crea un pământ nou, pe cate vom trăi spre slava lui Dumnezeu, în trupurile proslăvite de după înviere. De aceea, sperăm ca pe acest pământ nou să petrecem eternitatea, bucurându-ne de frumuseţile lui, explorând resursele lui şi folosind comorile lui spre slava lui Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu va locui pe pământul acesta şi, fiindcă acolo unde locuieşte Dumnezeu este cer, noi vom fi, în acelaşi timp, şi în cer, şi pe pământ. Căci atunci cerul şi pământul nu vor mai fi separate, aşa cum sunt acum, ci vor fi un singur loc (Apocalipsa 21:1-3). Dar a nu lua în considerare pământul cel nou atunci când vorbim despre starea finală a credincioşilor înseamnă să sărăcim foarte mult conţinutul învăţăturii biblice cu privire la viaţa de apoi.

În al doilea rând, doctrina pământului celui nou este importantă pentru o înţelegere corectă a tuturor aspectelor programului de răscumpărare al lui Dumnezeu. Citim în Genesa că, la început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Din cauza căderii omului în păcat, asupra creaţiei a fost rostit un blestem. Apoi, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să răscumpere această creaţie din situaţia în care a adus-o păcatul. De aceea, lucrarea pe care a făcut-o Hristos nu are ca scop numai mântuirea unor anumiţi indivizi şi nu se limitează nici măcar la mântuirea unei mulţimi nenumărate de oameni cumpăraţi cu preţul sângelui Său. Lucrarea totală a lui Hristos are scopul de a răscumpăra acesta întreagă creaţie de efectele păcatului. Acest plan nu va fi dus la îndeplinire până când Dumnezeu nu va inaugura pământul cel nou, până când Paradisul pierdut nu va deveni Paradisul regăsit. Aşadar, ca să vedem programul de răscumpărare al lui Dumnezeu în dimensiunile lui cosmice, este nevoie să înţelegem clar doctrina pământului celui nou. Trebuie să realizăm faptul că Dumnezeu nu va fi satisfăcut până când întregul univers va fi curăţat de toate efectele căderii omului în păcat.

Un al treilea motiv pentru care acest subiect este important se referă la înţelegerea corectă a prorociei Vechiului Testament. Profeţiile care vorbesc despre un viitor glorios al pământului ne spun că, la un anumit moment în viitor, pământul va deveni mai productiv decât este acum, că deşertul va înflori ca şi trandafirul, că plugarul îl va ajunge din urmă pe culegător şi că din munţi va picura vin dulce. Ele ne spun că nu se va mai auzi niciun plânset pe pământul acela şi că zilele copiilor lui Dumnezeu vor fi atunci ca zilele copacilor. Ele ne spun că pe pământul acela lupul şi mielul vor paşte împreună şi că nimeni nu va mai vătăma sau distruge pe tot muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, deoarece pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului aşa cum fundul mărilor este acoperit de ape.

Dispensaţionaliştii ne acuză pe noi, amileniştii, că „spiritualizăm” prorociile de felul acesta aşa încât le pierdem adevăratul lor înţeles. John F. Walvoord, de exemplu, spune: „Multele promisiuni făcute lui Israel sunt tratate (de către amilenişti) în două feluri. Amileniştii augustinieni, deci amileniştii tradiţionali, transferă aceste promisiuni Bisericii, spiritualizându-le. Astăzi, Biserica este adevăratul Israel şi moşteneşte promisiunile pe care Israel le-a pierdut respingându-l pe Hristos. Ceilalţi amilenişti, mai moderni în vederile lor, susţin că promisiunile cu privire la îndreptăţire, pace, siguranţa sunt tablouri poetice ale cerului şi se împlinesc în ceruri, nu pe pământ”. Mai târziu, pe o altă pagină, după ce citează şi se referă la mai multe pasaje profetice cu privire la viitorul pământului, Walvoord continuă şi spune: „Aceste prorocii şi multe altele care vorbesc despre pământ ca sfera în care va avea loc domnia de o mie de ani a lui Hristos, nu ar trebui sub nicio formă spiritualizate prin alchimia teologică şi transformate în echivalentul cerului, al veşniciei sau al Bisericii, aşa cum au făcut amileniştii”.

La cele de mai sus noi replicăm în felul următor: prorociile de felul acesta nu trebuie interpretate ca şi cum ele s-ar referi la Biserica din perioada prezentă sau la cer, dacă prin cer se înţelege un târâm plasat undeva în spaţiu, departe de pământ. Prorociile de felul acesta trebuie înţelese ca fiind o descriere – în limbaj figurat, bineînţeles – a pământului celui nou pe care Dumnezeu îl va crea după ce Hristos va veni din nou – un pământ nou care va dăinui nu numai o mie de ani, ci pentru totdeauna.

Aşadar, o înţelegere corectă a doctrinei pământului celui nou ne va furniza capacitatea de a răspunde afirmaţiilor dispensaţionaliştilor de felul celor pe care tocmai le-am citat. Ne va da un răspuns şi la următoarea afirmaţie pe care o fac alţi dispensaţionalişti: „Dacă prorociile Vechiului Testament cu privire la promisiunile de viitor făcute lui Avraam şi David trebuie să se împlinească literal, atunci trebuie să existe în viitor o perioadă, Mileniul, în care acestea să se poată împlini, deoarece ele nu se împlinesc acum în sens literal, în contextul Bisericii. Dacă acestea trebuie să se împlinească în viitor, atunci singura perioadă rămasă pentru împlinirea lor este Mileniul” (Charles Ryrie). La această afirmaţie putem replica în felul următor: aceste prorocii se vor împlini în viitor, nu în Mileniu, ci pe pământul cel nou. Este discutabil dacă toate acestea se vor împlini literal sau nu; cu siguranţă că detalii cu privire la lupi şi miei şi cu privire la munţi care picură vin dulce trebuie luate nu într-un sens pur literal, ci trebuie înţelese ca fiind descrieri într-un limbaj figurat a pământului celui nou. Dar, totuşi, nu este corect să spunem că „spiritualizăm” prorociile numai prin faptul că am considerat că ele se referă la pământul cel nou.

De aceea, înţelegerea corectă a doctrinei pământului celui nou ne va face să înţelegem porţiuni mari din literatura profetică a Vechiului Testament într-un fel surprinzător de nou. A socoti că aceste pasaje se referă numai la o perioadă de o mie de ani, perioadă care precede starea finală, înseamnă a le sărăci de semnificaţia lor. Dar a vedea că aceste prorocii descriu pământul cel nou care îl aşteaptă pe întregul popor al lui Dumnezeu şi care va dăinui pentru veci, înseamnă să le vedem în lumina lor adevărată. (…)

Doctrina pământului celui nou trebuie să ne dea speranţă, curaj şi optimism, într-o vreme când în jur nu este decât disperare. Cu toate că în lumea aceasta răul este de nestăpânit, este o mângâiere să ştim că Isus Hristos a câştigat bătălia finală. În timp ce deseori ecologii zugrăvesc viitorul acestui pământ în culori foarte sumbre, este încurajator să ştim că într-o bună zi Dumnezeu va crea un pământ nou şi plin de slavă pe care nu vor mai exista probleme de natură ecologică, probleme care acum sunt o plagă pentru noi. Aceasta nu înseamnă că în prezent noi nu trebuie să facem nimic cu privire la aceste probleme, dimpotrivă, înseamnă că trebuie să lucrăm la soluţionarea lor, nu cuprinşi de un sentiment de disperare, ci cu o încredere care izvorăşte din nădejde.

Între acest veac şi veacul viitor şi între acest pământ şi pământul cel nou va exista atât continuitate, cât şi discontinuitate. Acest lucru este extrem de important. Ca şi cetăţeni ai împărăţiei lui Dumnezeu, noi nu trebuie să considerăm că pământul acesta este un rebut, că este cu totul pierdut, sau să ne bucurăm de faptul că se deteriorează. Noi trebuie să lucrăm pentru o lume mai bună încă de pe acum. Eforturile noastre de a face ca împărăţia lui Hristos să fie tot mai vizibilă sunt de o însemnătate eternă. Astăzi viaţa noastră creştină, lupta noastră împotriva păcatului – atât lupta individuală, cât şi lupta organizată – lucrarea noastră misionară, încercarea noastră de a dezvolta şi de a promova o cultură creştină, care să se distingă de celelalte, au valoare nu numai pentru lumea aceasta, ci chiar şi pentru lumea de apoi.

Trăind pe pământul acesta, noi ne pregătim pentru viaţa de pe pământul cel nou al lui Dumnezeu. Prin activitatea pe care o depunem în slujba Împărăţiei, noi adunăm acum materialele pentru construirea acelui pământ nou. Biblia se traduce în multe limbi, popoarele sunt evanghelizate, credincioşii sunt reînnoiţi şi culturile sunt transformate. Numai eternitatea va revela semnificaţia deplină a ceea ce a fost făcut aici pentru Hristos.

La începutul istoriei, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. La sfârşitul istoriei, vedem cerurile noi şi pământul cel nou, a căror splendoare va întrece cu mult tot ceea ce am văzut înainte. În centrul istoriei este Mielul care a fost junghiat, primul înviat dintre cei morţi şi Cârmuitorul tuturor regilor pământului. Într-o bună zi, ne vom scoate toţi cununile înaintea Lui „pierduţi de atâta uimire, dragoste şi laudă”.

(Fragment din volumul Biblia și viitorul, Anthony A. Hoekema, Societatea Misionară Română, 1992.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/08/anthony-a-hoekema-pamantul-cel-nou/

Peter Masters – Închinarea extatică

Domnul ne cere să I ne închinăm „în duh şi în adevăr”. Partea de „adevăr” înseamnă că închinarea trebuie să fie corectă, dar trebuie să fie, de asemenea, inteligibilă sau raţională. Pavel afirmă acelaşi lucru când insistă ca creştinii să se roage şi să cânte cu mintea. Mintea conştientă, sănătoasă este organul uman vital în închinare (1 Corinteni 14,15).

Închinarea extatică este complet diferită. Ea doreşte încălzirea laturii afective a omului pentru a produce o stare emoţională exaltată, un sentiment plăcut, plin de bucurie, prin intermediul aspectelor fizice ale închinării, cum sunt muzica şi mişcarea. Carismaticii caută cu înflăcărare această stare, programul fiind regizat cu grijă pentru aducerea închinătorilor la un nivel emoţional ridicat, de multe ori chiar într-o uşoară stare hipnotică. Liderii de închinare doresc să ocolească raţiunea, făcând emoţiile să lucreze prin alte mijloace. Ei doresc să stârnească „senzaţii” pentru a produce euforie. Aceştia cred că prima cântare, care este una foarte ritmică, trebuie să aibă un efect asupra închinătorilor, apoi muzica trebuie să o ia în direcţia aceasta ca să păstreze atmosfera.

Foarte des este nevoie de o înzestrare muzicală uriaşă pentru pregătirea „producţiei” dintr-un serviciu de închinare, dar trebuie observat că orice încercare de crea un impact direct asupra sufletului cu ajutorul muzicii sau al altor mijloace pământeşti înseamnă închinare extatică, fiind opusă închinării spirituale şi raţionale. Aceasta din urmă nu încearcă să manipuleze sentimentele prin tehnici laice, ci îşi derivă bucuria din aprecierea spirituală sinceră a Domnului, a cuvintelor Sale şi a marilor doctrine ale credinţei. Bineînţeles, muzica (şi acompaniamentul instrumental) este permisă de către Domnul, dar nu trebuie folosită intenţionat ca un mijloc pentru stimularea sentimentelor. „Emoţiile” ce apar cu ocazia închinării trebuie să reprezinte răspunsul nostru la lucrurile pe care le înţelegem şi le apreciem cu minţile noastre.

Este adevărat că melodiile multor cântări ne ating inimile deoarece sunt puternic asociate cu sentimente de izbăvire, fiind ceva sănătos şi acceptabil. Asemenea melodii au dobândit o calitate specială derivată din cuvintele preţioase. Arhitecţii tehnicilor închinării extatice nu au dreptul să deturneze acest fenomen plăcut şi să folosească muzica drept agentul principal pentru mişcarea inimilor şi stârnirea sentimentelor. Acest procedeu este carnal, cinic, artificial şi manipulant.

Dacă un predicator îi face pe oameni să plângă folosindu-se de „poveşti lacrimogene”, simţul nevoii de Dumnezeu sau pocăinţa lor nu va fi altceva decât o emotivitate de scurtă durată. Dar dacă oamenii înţeleg nevoia lor în urma auzirii Cuvântului (care desigur este destul de mişcător), pocăinţa şi întoarcerea lor vor veritabile şi durabile.

Muzica nu poate mişca sufletul cu adevărat. Ea mişcă doar sentimentele. Închinarea validă porneşte în mintea omului. Dacă ocoleşte raţiunea, nu este închinare adevărată. Dacă este copleşită de lucruri fizice, ca de exemplu performanţa artistică mişcătoare a unei orchestre, atunci este compromisă şi distrusă. Asemenea închinare ne aduce aminte de israeliţii care doreau să suplimenteze mana cu alte mâncăruri. Astăzi mulţi (la urma urmei) îi spun lui Dumnezeu: „Tu nu eşti de ajuns; am nevoie de muzică neobişnuit de ritmică şi zgomotoasă, ca să mă încălzească”.

Pavel expune rolul principal al închinării prin aceste cuvinte: „toate să se facă spre zidirea sufletească” (sau „edificare”, 1 Corinteni 14:26). Cuvântul „zidire” se referă literalmente la construirea unei clădiri, dar Pavel totdeauna îl foloseşte pentru zidirea raţiunii, a înţelegerii. Fiecare element al închinării trebuie să fie înţeles pentru a fi valabil. Noi suntem mişcaţi spiritual nu prin melodie, frumuseţe sau spectacol, ci prin ceea ce înţelegem.

„Închinarea”, spune puritanul Stephen Charnock, „este un act al raţiunii dedicat cunoaşterii măreţiei lui Dumnezeu… Este în acelaşi timp un act al voinţei, prin care sufletul adoră şi cinsteşte maiestatea Lui, este încântată de bunăvoinţa Lui, îmbrăţişează bunătatea Lui… şi îşi îndreaptă toate afecţiunile spre El”. Cu mintea noastră îl apreciem pe Domnul, faptele Sale glorioase şi doctrinele Cuvântului Său. Fie că îndreptăm laudele noastre spre El, fie că primim adevăr din partea Lui, mintea este cea care trebuie să fie activă şi edificată. Sentimentele trebuie să fie activate prin ceea ce realizează mintea şi nu prin puterea directă a muzicii, ritmurilor sau mişcărilor trupului.

Trebuie să vorbim puţin şi despre exploatarea extremă a închinării extatice, care echivalează cu închinarea mistică. Aceasta are loc când impactul emoţional al muzicii şi al cântecului este calculat în aşa fel încât se dea impresia unei „atingeri directe” din partea lui Dumnezeu sau a unei senzaţii extraordinare de unire cu El. În religiile mistice, această senzaţie este produsă prin tehnica repetării gândurilor şi a contemplaţiei. În închinarea carismatică ea este declanşată de o puternică manipulare muzicală, participanţii legănându-se cu ochii închişi, cu feţele ridicate în sus şi cu mâinile întinse, predaţi în întregime impactului muzicii şi repetării cuvintelor. Sentimentele stârnite de cântece şi refrene insistă de multe ori asupra unei atingeri directe din partea Domnului sau asupra unui senzaţii puternice a mâinilor Sale care îmbrăţişează. În loc să se apropie de Dumnezeu prin credinţă, reflectând asupra Adevărului Său neclintit şi asupra lucrării Sale minunate, aceşti închinătorii fabrică o impresie „directă” a prezenţei Iui Dumnezeu.

(Fragmente din volumul Închinarea, un ghiveci?, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2005.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/08/peter-masters-inchinarea-extatica/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: