John MacArthur – Cum să ai un duh de închinare

În a douăzeci şi şasea zi a Domnului din anul 1881, Andrew Bonar scria în jurnalul său: „în timpul întregii zile şi a fiecărui serviciu m-am simţit întărit şi sprijinit de prezenţa Domnului prin Duhul, mai mult decât de obicei. Au existat momente de mare apropiere”.

Aceasta este o descriere a închinării în duh, în care există un copleşitor sentiment de apropiere de Dumnezeu. Iacov 4:8 spune: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi”. Mulţi creştini rareori au trăit o astfel de experienţă.

1. Noi putem să avem inimi care clocotesc şi care se închină în duh. Mai întâi noi trebuie să fim predaţi Duhului Sfânt. Mai înainte de a ne putea închina lui Dumnezeu în duhul nostru, Duhul Sfânt trebuie să fie prezent acolo, pentru a produce adevărata închinare. 1 Corinteni 2:11 spune: „Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu”. Dacă nu ai Duhul Sfânt care să-ţi îmboldească inima, să-ţi stimuleze inima, să-ţi curăţească inima, să-ţi înveţe inima, nu te poţi închina lui Dumnezeu, deoarece tu nu poţi nici măcar să-L cunoşti.

Nimeni nu poate zice: ‘Isus este Domnul’, decât prin Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3). Cu alte cuvinte, fără Duhul Sfânt, o persoană nu poate afirma cu adevărat domnia lui Hristos. Ca să te poţi închina lui Hristos ca suveran, ai nevoie de un imbold din partea Duhului Sfânt. Şi noi primim Duhul Sfânt numai după ce îl primim pe Isus Hristos ca Mântuitor şi Domn.

Faptul acesta confirmă că temelia adevăratei închinări este mântuirea. Cine nu este mântuit nu se poate închina cu adevărat. Cel care este mântuit cu adevărat va primi de la Duhul Sfânt care locuieşte în El motivaţia ca să se închine. Este corect deci să ne examinăm pe noi înşine pe baza închinării noastre. Dacă ai probleme în ceea ce priveşte închinarea, poate că nu eşti mântuit. Dacă te plictiseşti la biserică, sau dacă nu-ţi pasă când nu mergi deloc la biserică, motivul ar putea să fie că Duhul Sfânt nu este în tine ca să-ţi îndemne inima. Dacă El este în noi, trebuie să ne aplecăm voinţa în faţa puterii Lui.

2. În al doilea rând, dacă vrem să ne închinăm în duh, gândurile noastre trebuie să fie concentrate asupra lui Dumnezeu. Închinarea este revărsarea unei minţi înnoite de adevărul lui Dumnezeu. Noi numim procesul acesta meditaţie. Pare să existe multă confuzie cu privire la ce este meditaţia. Meditaţia este simpla concentrare a întregii gândiri asupra unui subiect, concentrarea raţiunii, a imaginaţiei şi a emoţiilor asupra unei singure realităţi.

Dacă găseşti că lucrul acesta este greu, eşti o persoană normală. Datorită televiziunii şi altor mijloace de informare în masă, noi avem mai multe lucruri la care să ne gândim decât orice civilizaţie anterioară. În consecinţă, volumul de atenţie pe care-l acordăm unei teme poate fi foarte limitat, şi avem dificultăţi când este vorba să ne concentrăm timp îndelungat asupra unui subiect. Meditaţia este o disciplină şi trebuie să ne antrenăm în vederea ei.

Miezul meditaţiei este descoperirea – descoperirea unor înţelesuri ale adevărului lui Dumnezeu. Şi descoperirea se face în timpul petrecut cu Dumnezeu în rugăciune şi în Cuvântul Lui. Duhul Lui ne învaţă adevărul din Cuvânt atunci când îl studiem şi când medităm într-o stare de rugăciune asupra lui.

Charles Haddon Spurgeon a întrebat: „De ce există unii oameni care merg des într-un loc de închinăciune, şi totuşi nu sunt sfinţi? Pentru că ei neglijează cămăruţele lor. Le place grâul, dar ei nu-l macină; le-ar plăcea porumbul, dar ei nu merg pe câmp să-l culeagă; fructele atârnă pe pomi, dar ei nu vor să le culeagă; apa curge pe la picioarele lor, dar ei nu se opresc să bea”.

3. Pentru a ne închina în duh deci trebuie să avem o inimă neîmpărţită. Fără o inimă unită, închinarea este imposibilă. O persoană cu o inimă împărţită poate să aibă intenţii bune, dar găseşte că atunci când stă jos ca să se roage şi ca să petreacă un timp cu Domnul, un milion de alte lucruri îi inundă inima. Cei mai mulţi dintre noi cunosc starea aceasta.

David era rege. El avea multe lucruri de care să se îngrijească. Şi cu toate acestea, el a căutat să I se închine lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită. În Psalmul 86:11 David s-a rugat: „Uneşte-mi inima ca să se teamă de Numele Tău” [New American Standard Bible]. (Expresia „să se teamă de Numele Tău” este echivalentă cu termenul închinare.)

În Psalmul 57:7, David a scris: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele”. În Psalmul 108 găsim aceeaşi idee. Versetul 1 spune: „Gata îmi este inima să cânte, Dumnezeule! Voi cânta, voi suna din instrumentele mele; aceasta este slava mea!” Închinarea vine dintr-o inimă statornică, o inimă neînfricată, o inimă hotărâtă, o inimă concentrată numai asupra lui Dumnezeu.

4. În fine, noi trebuie să venim cu pocăinţă. Orice păcat trebuie curăţat. Când vorbim despre închinare, trebuie să vorbim despre curăţire, spălare de păcate, mărturisire, pocăinţă – deoarece singura persoană care poate intra în părtăşie cu un Dumnezeu cu desăvârşire Sfânt este cea cu păcatele curăţite. Noi nu putem da buzna în prezenţa lui Dumnezeu cu necurăţiile noastre, crezând că toate sunt în ordine. Noi, la fel ca şi Isaia, trebuie să mărturisim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru şi să-I permitem lui Dumnezeu să atingă buzele noastre cu cărbunele acela aprins, ca să ne curăţească.

Adesea noi ştim care este păcatul din vieţile noastre care trebuie să fie mărturisit. Alteori credem că suntem într-o stare după voia lui Dumnezeu, dar nu suntem. În Psalmul 139:23-24, David a scris: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” Aceasta este o recunoaştere a faptului că nici măcar David nu a putut să-şi înţeleagă pe deplin propria inimă.

Poate că motivul pentru care avem dificultăţi când vrem să ne dedicăm cu totul închinării înaintea lui Dumnezeu este că avem în vieţile noastre domenii care nu sunt curate înaintea lui Dumnezeu. Noi toţi avem pete întunecate şi deficienţe pe care numai Dumnezeu le cunoaşte. Trebuie să fim deschişi, dornici să-I cerem lui Dumnezeu să aprindă reflectoarele şi să scoată la lumină tot ce este în umbră. Trebuie să ne predăm duhurile noastre Duhului Sfânt, care ne umple cu prezenţa şi cu puterea Lui. Noi îi cerem să curăţească orice ungher al vieţilor noastre – şi după aceea revărsarea închinării poate avea loc.

(Fragment din volumul Prioritatea supremă, John MacArthur, Societatea Misionară Română, 1986.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/07/john-macarthur-cum-sa-ai-un-duh-de-inchinare/

Charles Spurgeon – Psalmul 51:15-17

15 Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta. 16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. 17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.  

15: Doamne, deschide-mi buzele.

David a învăţat să aibă frică de el însuşi, aşa că se teme vorbească până când Dumnezeu nu îi va deschide buzele amuţite de ruşine. Cât de minunat ne poate deschide Dumnezeu buzele şi ce lucruri măreţe putem rosti noi, nişte biete fiinţe, atunci când Duhul lui Dumnezeu ne pune cuvântul în gură. Această rugăciune a unui suflet căit este o rugăciune preţioasă pentru fiecare vestitor al Evangheliei. Doamne, şi eu aduc această rugăminte înaintea tronului Tău, atât pentru mine cât şi pentru fraţii mei lucrători în Hristos! Dar această rugăciune poate face servicii preţioase şi acelui suflet care, din pricina ruşinii pe care o simte pentru păcatele sale, se poate ruga abia şoptind. Când acest suspin e ascultat, atunci inima începe să chiuie (Isaia 35:6).

Şi gura mea va vesti lauda Ta.

Când Dumnezeu deschide gura cuiva, atunci va răsuna cu siguranţă slava Domnului. Ceea ce iese din gură se orientează, de obicei, după felul şi natura portarului care stă de pază la uşa buzelor. Dacă se întâmplă ca deşertăciunea, mânia, făţărnicia sau pofta rea să descuie uşa, atunci vor năvăli din gură cu grămada cele mai murdare stricăciuni. Însă, când Duhul Sfânt deschide uşa, atunci va ieşi bunătate, îndurare, pace şi toate virtuţile într-un joc plăcut, precum fiicele lui Israel care au ieşit în întâmpinarea lui David când acesta s-a întors din luptă (1 Samuel 18:16).

16. Căci Ţie nu-Ţi plac jertfele

Despre aceste jertfe vorbeşte psalmul anterior. David era atât de luminat, încât vedea mult mai departe, peste orânduirile şi obişnuinţele simbolice ale Legii. Ochii credinţei sale se desfătau privind departe în viitor, la cea mai puternică jertfă ispăşitoare.

Altfel Ţi le-aş fi adus.

David ar fi adus mii de jertfe, dacă prin ele ar fi putut ispăşi nelegiuirile sale. Da, el ar fi îndeplinit cu exactitate şi voie bună orice fel de jertfă şi lucrare ar fi cerut Domnul de la el. Din fire, suntem gata să împlinim orice lucru greu, numai să fim curăţaţi de vina noastră; iar dacă am primit iertarea păcatelor noastre din harul liber al lui Dumnezeu, gratis şi fără bani, atunci plinătatea bucuriei şi mulţumirii noastre va fi gata la împlinirea oricăror jertfe.

N-ai plăcere de arderile de tot.

David a ştiut că niciun fel de ardere de tot nu va putea înlătura păcatele sale. Cerinţa arzătoare a sufletului său şi dorul fierbinte de a folosi o ispăşire cu adevărat satisfăcătoare i-au îngăduit să privească dincolo de ritualul exterior, peste umbra timpului, la acţiunea lăuntrică a îndurării lui Dumnezeu.

17. Jertfele plăcute Iui Dumnezeu sunt un duh zdrobit.

David aduce toate jertfele concentrate într-o singură jertfă; el n-are nimic altceva decât o inimă zdrobită, care se sprijină numai şi numai pe harul lui Dumnezeu. Dacă inima e întristată din pricina păcatului, acest fapt îi place Domnului mai mult decât dacă juncanul însângerează sub tăişul cuţitului. Expresiile duh zdrobit, inimă zdrobită semnifică o durere adâncă, aproape mortală dată centrului vieţii. Atât de preţios este înaintea lui Dumnezeu un duh zdrobit, frânt cu adevărat de cunoştinţa nedestoiniciei sale de a primi îndurarea lui Dumnezeu, încât El priveşte această stare de sfâşiere nu numai ca pe o simplă jertfă,ci drept cea mai valoroasă şi mai plăcută dintre toate jertfele.

0 inimă zdrobită şi mâhnită, Tu nu dispreţuieşti, Dumnezeule.

Parfumul nardului scump poate să umple încăperea numai dacă se sparge mai întâi vasul de alabastru; tot aşa este şi o inimă zdrobită, un miros plăcut lui Dumnezeu. De obicei, oamenii dispreţuiesc pe aceia care au căzut în dizgraţia lor; Dumnezeu însă nu vede aşa cum vede omul. Domnul dispreţuieşte tocmai ceea ce în ochii oamenilor pare valoros şi onorat, şi preţuieşte tocmai ceea ce, de obicei, oamenii dispreţuiesc.

N-a existat niciun singur caz în care Dumnezeu să fi dispreţuit şi să fi alungat un păcătos, oricât de mare ar fi fost, care a venit la El zdrobit; şi nici nu va exista aşa ceva atâta vreme cât fiinţa Iui Dumnezeu este dragostea şi cât se spune despre Isus că El, prietenul păcătoşilor, îi primeşte la Sine. El nu doreşte să I se aducă ţapi şi viţei, ci râvneşte după inimi zdrobite; da, o asemenea inimă Îi este mai de preţ decât bogăţia tuturor jertfelor din vechiul sanctuar evreiesc.

Lămuriri şi cuvinte pline de miez

Vers. 15. Necunoştinţa lui David, adulterul şi crima sa strigau către Dumnezeu cerând răzbunare, în vreme ce el personal era mut până în clipa când Dumnezeu, în marea Lui îndurare, a astupat gura acestor potrivnici şi i-a redat lui David libertatea vorbirii. (dr. JohnBoys, 1643)

Vers 16. Pentru că în versetul 15 este vorba despre lauda pe care David vrea să o aducă lui Dumnezeu drept mulţumire, ne-am fi putut aştepta ca el să spună: o inimă voioasă sau mulţumitoare ar fi plăcută lui Dumnezeu; în Ioc de aceasta, el vorbeşte despre o inimă zdrobită. Bucuria pentru iertarea primită nu exclude durerea şi zdrobirea simţite pentru păcatul săvârşit, dimpotrivă acestea rămân. Şi cu cât recunoşterea păcatului va fi mai profundă, iar durerea căinţei va fi mai adevărată, cu atât mulţumirea pentru iertarea primită va fi mai din adâncul inimii. De aceea, inima smerită, umilită şi zdrobită este cea mai bună jertfă de mulţumire. (J.J. Stewart Perewne, 1864)

Îl putem vedea oare pe Dumnezeu atât de nepăsător încât să primească o inimă zdrobită? Mai este oare bun la ceva un lucru zdrobit? Putem bea apă dintr-un pahar spart sau să ne sprijinim de un toiag frânt? Chiar dacă alte lucruri îşi pierd orice valoare când sunt zdrobite, sparte sau frânte, o inimă zdrobită abia atunci capătă deplină valoare înaintea lui Dumnezeu. Căci înainte de a fi zdrobită nu poate revărsa parfumul ei plăcut. De aceea, chiar dacă atunci când e vorba de dragostea noastră, Dumnezeu aşteaptă de la noi inima întreagă, totuşi ca jertfă El doreşte să-i aducem o inimă zdrobită.(Sir Richard Baker, 1639)

(Fragment din comentariul lui Charles Spurgeon la Psalmi – Tezaurul lui David , publicat în revista „Farul creştin”, 22 martie 1947. Volumul, în original, poate fi descărcat de aici.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/07/charles-spurgeon-psalmul-5115-17/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: