Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.

Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.

Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort… Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” (Apocalipsa 2:14-16, 20-22; 3:1,3)

Versetele acestea conţin avertizări serioase adresate bisericilor. Existau compromisuri majore în cele trei biserici şi lucrul acesta este tragic. Domnul ameninţă ca veni şi va lua sfeşnicul de la locul lui, dacă bisericile nu se pocăiau. Dar era vremea pocăinţei. Aceste biserici nu fuseseră încă respinse, ci doar avertizate.

Compromisul cel mai important al acelor zile era idolatria. Era un preţ destul de mare de plătit pentru a sta alături de Hristos. Erau oameni care învăţau că nu era nicio problemă pentru creştini să fie în comuniune cu cei care practicau idolatria.

Echivalentul actual al compromisului cu idolatria este mişcarea închinării contemporane. Tehnologia combinată cu ritmurile contemporane (pe care tinerii le ascultă fără încetare) se transformă într-un drog euforic care le dă o falsă împlinire şi îi ţine departe de Dumnezeu, îi umple cu idei şi atitudini ostile lui Dumnezeu şi oricărei forme de autoritate.

Bisericile au transformat închinarea într-o formă de divertisment foarte apropiată de idolatria contemporană. Ceea ce se întâmplă în prezent este o formă de judecată a lui Dumnezeu pentru bisericile care nu s-au pocăit şi al căror sfeşnic a fost îndepărtat. Sunt mulţi oamenii buni care fac parte din aceste biserici şi chiar mulţi predicatori, iar aceasta este o parte a tragediei.

Cu siguranţă că dezvoltarea închinării contemporane a fost una progresivă, iar bisericile care în urmă cu 10 ani era doar puţin atinse de această mişcare, în prezent îi aparţin în totalitate. Nu mai există, din acest punct de vedere, nicio diferenţă între biserică şi lume.

De ce a trebuit să abandonăm moştenirea noastră legată de închinare în favoarea stilurilor contemporane? Ca biserici protestante, noi avem o aşa de valoroasă moştenire, o închinare simplă, dar, de asemenea, aşa de profundă şi de minunată. De ce am vrea să o înlocuim cu altceva? Cu lumini de scenă, cu trupe, cu îmbrăcăminte lumească, cu vedete care ne conduc în închinare? Bisericile trebuie să fie locuri în predică adevărul lui Dumnezeu, nu săli de divertisment. Admiraţia multora este îndreptată astăzi înspre aranjamentele muzicale, înspre instrumente, care eclipsează închinarea.

Să înţelegem câteva lucruri legate de filozofia închinării. Concepţia biblică despre închinare poate fi foarte simplu explicată. Noi auzim cuvinte, adevăruri biblice. Aceste cuvinte pot fi cântate, spuse, predicate sau citite din Scriptură. Dar cuvintele sunt ceea ce noi auzim! Şi cu mintea le înţelegem, iar emoţiile noastre ascultă mintea şi răspund cu mulţumire şi bucurie. Aceasta este filozofia biblică a închinării. Închinarea înseamnă cuvinte, cuvinte preţioase care se adresează minţii noastre, iar emoţiile noastre răspund cu bucurie, laudă şi recunoştinţă. Închinarea este în duh şi adevăr.

De-a lungul secolelor, filozofia închinării s-a schimbat. Înainte de toate, Biserica Romei a făcut acest lucru după ce a pierdut adevărul Scripturii. Astfel că în biserica romano-catolică închinarea a devenit un fel de exaltare a simţurilor. Astfel au fost introduse în închinare lumânări, mirosuri de tămâie şi clopote, robe şi veşminte preoţeşti, toate având scopul de a impresiona simţurile.

Odată cu Reforma protestantă, înţelegerea biblică a închinării adevărate a fost redescoperită. Această închinare biblică a fost practicată în majoritatea bisericilor protestante până în anii 1960, când a început mişcarea închinării contemporane. O astfel de mişcare nu este altceva decât o întoarcere la romano-catolicism. Accentul este pus pe emoţii şi simţuri, oamenii se mişcă, dansează, vor să se simtă bine. Versurile cântecelor sunt deosebit de subiective.

Cei au introdus stilul de închinare contemporană au fost carismatici din al doilea val. După câţiva anii şi alte biserici cu orientare arminiană au adoptat această închinare. O perioadă bună de timp, bisericile reformate nu au avut nimic de a face cu noua orientare. Abia în ultimii ani, multe grupări calviniste au preluat şi impus închinarea contemporană. Cu toate acestea, ele nu pot justifica această schimbare radicală şi nici nu pot spune că timp de peste 300 de ani închinarea reformată a fost greşită.

Pastori şi învăţători foarte cunoscuţi, care predică expozitiv, verset cu verset, nu pot justifica biblic această mare schimbare în filozofia închinării în bisericile pe care le conduc. Mulţi îşi bazează convingerile pe Psalmul 150, care vorbeşte despre o mare varietate de instrumente. Însă închinarea la templu nu permitea o bună parte dintre acele instrumente. Iar Biblia nu se poate contrazice. Instrumentele enumerate în Psalmul 150 erau folosite în diverse sărbători civile cu scopul de a-l lăuda pe Dumnezeu, dar nu în închinarea de la templu.

Conform cu 1 Corinteni 14:33, închinarea trebuie să fie ordonată, planificată cu atenţie, reverenţioasă.

Imnurile creştine sunt cunoscute încă din perioada primelor secole creştine, dar epoca de dezvoltare a acestora a fost cea de după Reforma protestantă. Unul dintre primele imnuri creştine a fost: „Cetate tare-i Dumnezeu”, o formă versificată a Psalmului 46. În curând au fost compuse peste 6000 de imnuri germane. Toate au o structură strictă şi se ţin de tema pe care o anunţă în primele versuri. Cântecele moderne respectă mai mult rima şi metrul muzical decât tema. Sunt mult mai subiective şi sentimentale.

În 1673, pastorul baptist reformat Benjamin Keach a introdus imnurile în închinarea bisericii sale din Kennington (actualul Tabernacol Metropolitan). Era cântat un singur imn după încheierea serviciului.

În 1674 se naşte Isaac Watts, cel mai important autor de imnuri creştine. Imnurile sale se disting prin simplitate şi profunzime. A versificat toţi psalmii şi i-a interpretat în lumina caracterului mesianic al acestora.

În anii 1990 s-au împlinit trei secole de închinare tradiţională protestantă, cu psalmi cântaţi şi imnuri, dar nu a fost nimeni care să celebreze această ocazie.

(Fragment din mesajul Worship in the Spirit, susţinut de dr. Peter Masters în cadrul School of Theology 2012. Întreaga sesiune poate fi ascultată aici.)