James Montgomery Boice – Doctrina despre Sfânta Treime

Dumnezeu, cu toate că este unul, există în trei persoane, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Termenul „Treime” nu se găseşte în Sfânta Scriptură. El derivă din cuvântul latinesc trinitas şi înseamnă „calitatea de a fi în trei”. Dar, deşi cuvântul nu se găseşte în Biblie, ideea despre Sfânta Treime există în Scripturi şi este foarte importantă.

Pentru unii oameni, dificultatea de a înţelege cum este posibil ca Dumnezeu să fie unul şi totuşi trei reprezintă o raţiune suficientă pentru a respinge complet această doctrină. Astfel de oameni nu sunt în stare să înţeleagă Sfânta Treime şi de aceea o resping. De cele mai multe ori, ei se plâng că teologia ar trebui să fie „simplă”, deoarece simplitatea este frumoasă, Dumnezeu este frumos, şi, prin urmare, trebuie să fie simplă. Dar aceasta este o înţelegere greşită a realităţii, precum şi a naturii Dumnezeului care ni S-a revelat în Biblie. Dumnezeu, care a creat acest Univers atât de vast şi complicat, ar trebui să fie fiinţa cea mai complexă şi cel mai greu de înţeles din câte există.

Dumnezeu ne-a revelat o parte din complexitatea fiinţei Lui în doctrina despre Sfânta Treime. Tot ceea ce cunoaştem despre doctrina Sfintei Treimi, ştim datorită faptului că Dumnezeu a revelat anumite lucruri despre ea în Scripturi şi, chiar şi aşa, nu o înţelegem bine. De fapt, suntem atât de înclinaţi spre a face tot felul de greşeli când abordăm acest subiect, încât trebuie să fim extrem de atenţi să nu interpretăm greşit sau să trecem dincolo de lucrurile pe care le găsim în Scripturi.

Primul lucru pe care trebuie să îl spunem este că toţi creştinii, asemenea evreilor, cred că Dumnezeu este unul singur. Deoarece creştinii cred în doctrina despre Sfânta Treime, au fost acuzaţi de nenumărate ori, pe nedrept, că s-ar închina la trei dumnezei, o formă de politeism. Într-adevăr, creştinii văd o pluralitate în Dumnezeire, pentru că Dumnezeu Însuşi descoperă faptul că ea există. Acest lucru nu este politeism. Creştinii, ca şi evreii, sunt monoteişti. Adică, cred într-un singur Dumnezeu. Credem împreună cu evreii ceea ce spune Scriptura: Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. (Deuteronom 6:4-9)

Acelaşi adevăr îl găsim şi în Noul Testament, care aparţine doar creştinismului. Citim că „un idol este tot una cu nimic” şi că „nu există decât un singur Dumnezeu” (1 Corinteni 8:4). Ni se aduce aminte de faptul că nu există decât „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează toţi şi care este în toţi” (Efeseni 4:6). Suntem botezaţi prin credinţă într-un singur Dumnezeu şi, totuşi, în acelaşi timp, Hristos a poruncit să fim botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Acest unic Dumnezeu s-a revelat pe Sine cu o claritate desăvârşită ca şi Tată, Fiu şi Duh Sfânt.

Unii susţin că în versetele pe care le-am citat din Deuteronom 6 („Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Domn”) Trinitatea este exclusă. Dar tocmai în acest verset, cuvântul folosit pentru „singurul” (adică numai unul) este echad, care înseamnă nu unul în izolare, ci unul în unitate. De fapt, cuvântul nu este folosit niciodată în limba ebraică pentru a desemna entitate singulară. Este folosit, de exemplu, pentru a descrie un ciorchine de struguri sau atunci când se spune despre poporul Israel că răspundea singur om.

Jean Calvin sublinia că: „Trebuie să înţelegem clar şi să fim pe deplin convinşi că Dumnezeu este o singură fiinţă, dar că într-un singur Dumnezeu pot fi cunoscute şi deosebite trei persoane. Esenţa lui Dumnezeu este simplă şi nu poate fi divizată.” Cuvântul persoană, aşa cum este el folosit în acest context, înseamnă unul care are o „subzistenţă” în „esenţa” (fiinţa) lui Dumnezeu şi se deosebeşte de ceilalţi membri ai dumnezeirii prin anumite aspecte ale caracterului şi lucrării care aparţin în mod distinct Lui însuşi.

Cuvântul persoană este potrivit, atâta timp cât înţelegem ce vrem să spunem prin persoană. În vorbirea obişnuită, cuvântul denotă, în mod normal, o fiinţă umană, prin urmare un om care este unic ca individ. Dar nu acest termen trebuie folosit în teologie. Este posibil ca omul să fie pe deplin o persoană în afara existenţei trupeşti. De exemplu, ne putem pierde o mână sau un picior în urma unui accident, dar vor rămâne în continuare persoane, purtând toate semnele personalităţii noastre. Mai mult, suntem persoane chiar şi atunci când murim, iar trupul nostru începe descompună. Lucrul despre care vorbim, de fapt, este un simţământ al existenţei, care se exprimă în intelect, sentimente şi voinţă.

Prin urmare, există trei persoane sau trei subzistenţe în Dumnezeu, fiecare având intelect, sentimente şi voinţă. Şi totuşi, în cazul lui Dumnezeu, intelectul, sentimentele şi voinţa fiecărei persoane din Dumnezeire – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt identice (…).

Samuel Waldron observa: „Crezurile creştine au dezbătut misterul Sfintei Treimi, dar nu l-au explicat. Caracterul incomprehensibil al lui Dumnezeu implică faptul că El trece dincolo de raţiunea umană şi intrigă înţelepciunea firească. Această doctrină trebuie acceptată cu umilinţă şi reverenţă de mintea noastră vindecată de aroganţa şi nebunia ideii de raţionalism, conform căreia trebuie să fim în stare şi suntem în stare să înţelegem fiinţa lui Dumnezeu.”

În final, trebuie subliniat că noi credem în doctrina despre Sfânta Treime, nu pentru că o înţelegem, ci pentru că Scriptura ne învaţă despre ea şi pentru că Duhul Sfânt mărturiseşte în inima noastră că este adevărată.

(Rezumat al capitolului „Dumnezeu în Trei Persoane” din volumul Fundamente ale credinţei creştine. O prezentare accesibilă a teologiei protestante, James Montgomery Boice, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000.)


Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/06/james-montgomery-boice-doctrina-despre-sfanta-treime/

Peter Masters – Închinarea bisericii

Fiecare adunare de credincioşi trebuie să fie o adevărată biserică închinătoare. Aceasta trebuie să constituie scopul suprem al tuturor păstorilor, plantatorilor de biserici şi liderilor. Limbajul închinării străbate toate epistolele lui Pavel, iar în 1 Corinteni 14 apostolul ne oferă cea mai clară imagine a poporului lui Dumnezeu aflat la închinare pe care o găsim în Noul Testament, împreună cu îndemnuri practice vitale. Trebuie să zidim biserici închinătoare.

Dar ce este închinarea? Niciodată nu au existat atâtea pervertiri ale închinării în cadrul bisericilor evanghelice ca astăzi. Mai întâi ne lovim de închinarea distractivă, care aşază pe primul loc satisfacerea poftelor credinciosului, în timp ce voia lui Dumnezeu ar trebui să fie prioritară. Apoi găsim închinarea de tip lumesc, care împrumută şi adaptează gusturile muzicale contemporane ale lumii seculare împreună cu ritmurile, instrumentele, acţiunile şi prezentările ei, în timp ce Domnul spune că oricine este prieten cu lumea va fi vrăjmaşul lui Dumnezeu.

În treilea rând, există închinarea informală, în care lideri de închinare lejeri, comici, cu limbaj de stradă, transformă bisericile în săli de spectacol, în timp ce Dumnezeu pretinde demnitate, rânduială, reverenţă, grandoare şi glorie în templul Său.

În al patrulea rând, există închinarea estetică, ce presupune că muzica, instrumentaţia, dansul, interpretările vocale (chiar şi arta) sunt exprimări valide ale închinării, astfel încât Dumnezeu este lăudat cu şi prin aceste lucruri, în timp ce Mântuitorul a spus că „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

În al cincilea rând, există închinarea extatică, pe parcursul căreia oamenii se afundă într-o puternică stare emoţională şi semi-hipnotică, ca şi cum închinarea ar consta în atingerea unei relaţii mistice, catafatice cu Dumnezeu, în timp ce Scriptura spune că trebuie să ne rugăm şi să cântăm cu mintea (1 Corinteni 14).

În al şaselea rând, există închinarea superficială, ce reduce cântările şi imnurile la nişte refrene care conţin doar câteva idei elementare, în timp ce Psalmii – modelul cântărilor pentru închinare – conţin subiecte consistente cu privire la gloria lui Dumnezeu.

Aceste distorsionări şi pervertiri ale închinării au pătruns în biserici în ultimele decenii. Ele distrug bisericile şi îl dezonorează pe Domnul. În schimb, noi ar trebui să educăm oamenii noştri să iubească închinarea care este grandioasă şi glorioasă în caracter. Adevărata închinare înseamnă cuvinte, un fapt care a fost fundamental pentru toţi protestanţii până mai ieri! Expresia Mântuitorului: „în adevăr” – înseamnă că închinarea corectă trebuie să conţină sentimente inteligente care decurg dintr-o minte raţională şi sinceră. „În duh” înseamnă că închinarea nu poate fi legată de rituri, ceremonii fizice sau de mişcări ale trupului.

Multe aspecte ale închinării, care s-au generalizat în vremurile noastre, nu corespund acestei definiţii măreţe şi standardului stabilit de Domnul. Nu reprezintă o închinare adevărată, ci un amestec de divertisment şi sentimentalism pentru satisfacerea plăcerilor. Închinarea înseamnă cuvinte, fie că sunt spuse, cântate sau gândite. Este inteligentă. Cu siguranţă nu este experimentarea de stări extatice ciudate în urma deconectării gândirii raţionale.

Slujitorii care vor să conducă închinări adevărate să fie atenţi să includă toate aspectele biblice ale închinării în serviciile divine – în rugăciune, în cântări şi în predică. Acestea sunt reverenţa, sentimentul de respect amestecat cu teamă şi uimire, adorarea, mulţumirea, bucuria, pocăinţa, afirmarea adevărului, învăţarea, mijlocirea şi dedicarea obedientă. Slujitorii trebuie să spună: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”, punând la o parte dorinţa deşartă de a fi mereu în centrul atenţiei, lauda de sine, exclamaţiile inutile şi frivolitatea. Ei trebuie să cultive o ţinută demnă de ocazie şi să se comporte aşa cum se cuvine în prezenţa împăratului împăraţilor.

Serviciul ideal trebuie să fie un timp privilegiat al reverenţei şi al uimirii. Negreşit, bucuria trebuie să fie un element major, dar dacă bucuria nu este aşezată în contextul reverenţei şi nu este însoţită de perioade de pocăinţă serioasă împreună cu supunere şi stăruinţă sinceră, devine o bucurie necorespunzătoare. Dacă cel care conduce închinarea este o persoană guralivă, frivolă, glumeaţă, orice sens al reverenţei în prezenţa lui Dumnezeu va fi împiedicat şi chiar pierdut. Închinătorii, de asemenea, trebuie să evite flecăreala. În ce priveşte anunţurile, acestea să evite observaţiile nesemnificative legate de viaţa interioară a bisericii şi să constea doar în salutarea sinceră a celor prezenţi şi în anunţarea simplă a întrunirilor principale pentru adulţi şi copii. Lipsa de formalitate îşi are locul în conduita umană, dar nu în închinarea înaintea Domnului atotputernic şi veşnic glorios.

Dacă putem construi biserici închinătoare, gânditoare, oamenii se vor aprofunda în convingerile lor biblice, îşi vor intensifica bucuria spirituală şi vor fi puternic întăriţi în smerenie. E un lucru cert că lipsa de formalitate în închinare produce creştini trufaşi, lipsiţi de smerenie şi de reverenţă. La fel se întâmplă şi cu închinarea estetică (în care orice prezentare, de exemplu cu ajutorul instrumentelor, este ca jertfa adusă de Cain – un merit al închinătorului, deci ceva de care poate fi mândru). Închinarea extatică produce mândrie cu privire la realizări spirituale imaginate, iar închinarea distractivă induce egoism şi mândrie de sine, din moment ce închinătorul („clientul”) primeşte ceea ce-i place.

Adevărata închinare constă în ceea ce-i place lui Dumnezeu; ceea ce porunceşte El; ceea ce este dreptul Lui să primească, în acelaşi timp, ea produce creştini smeriţi, altruişti, care se supun în întregime lui Dumnezeu cu apreciere şi încredere. Cu alte cuvinte, adevărata închinare sfinţeşte, pe când cea falsă, pretinsă şi superficială este ostilă tuturor lucrurilor pe care dorim să le vedem în vieţile creştinilor şi ale bisericilor.

Mă rog ca scopul fiecărui păstor şi lider să fie construirea de adevărate biserici închinătoare.

(Fragment din volumul Proiectul biblic al bisericii, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2007.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/06/peter-masters-inchinarea-bisericii/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: