Arthur W. Pink – Omniscienţa lui Dumnezeu

Dumnezeu este omniscient. El ştie totul: tot ce este posibil, tot ce este real; toate evenimentele, toate creaturile, din trecut, prezent şi viitor. El cunoaşte perfect fiecare detaliu din viaţa fiecărei fiinţe din ceruri, de pe pământ şi din iad. „El ştie ce este în întuneric” (Daniel 2:22). Nimic nu scapă fără ca El să bage de seamă, nimic nu poate fi ascuns de El, nimic nu este uitat de El. Cunoştinţa Lui este perfectă. El niciodată nu greşeşte, niciodată nu se schimbă, niciodată nu trece nimic cu vederea. „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” (Evrei 4:13).

Cât de solemn este acest fapt: nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu! „Şi ce vă vine în gând, ştiu foarte bine!” (Ezechiel 11:5). Cu toate că pentru noi El este invizibil, noi nu suntem invizibili pentru El. Nici întunericul nopţii, nici cele mai închise cortine, sau cea mai adâncă peşteră nu poate ascunde un păcătos de ochii Omniscienţei. Copacii grădinii nu au putut ascunde primii noştri părinţi. Niciun ochi omenesc nu a văzut crima lui Cain asupra fratelui său, dar Făcătorul său a fost martorul acestei crime. Poate că Sara a râs batjocoritor ascunsă în cortul său, totuşi râsul a fost auzit de Iehova. Acan a furat o placă de aur şi a ascuns-o cu grijă în pământ, dar Dumnezeu a scos-o la lumină. David era în mare durere ca să-şi acopere răutatea, dar nu după mult timp Dumnezeul care vede tot a trimis unul din servitorii Lui ca să-i spună, „Tu eşti omul acesta!” Şi li se spune şi scriitorului şi cititorului, „Să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge.” (Numeri 32:23).

„Mare este Domnul nostru şi puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini.” (Psalmi 147:5). Dumnezeu nu numai că ştie orice s-a întâmplat în trecut în fiecare părticică a domeniilor Lui vaste, şi nu numai că este înştiinţat de orice se întâmplă acum în tot universul, ci El şi cunoaşte pe deplin fiecare eveniment, de la cel mai mic până la cel mai mare, care se va întâmpla vreodată în veacurile viitoare. Cunoştinţa lui Dumnezeu asupra viitorului este la fel de completă precum este cunoştinţa Lui asupra trecutului şi prezentului, şi aceasta, deoarece viitorul depinde în totalitate de El. Dacă ar fi posibil într-un oarecare fel să se întâmple ceva altfel decât prin acţiunea directă sau permisiunea lui Dumnezeu, atunci acel ceva ar fi independent de El, şi El ar înceta deodată să mai fie Suprem.

Cunoştinţa Divină a viitorului nu este numai o idee abstractă, ci este ceva inseparabil conectat şi însoţit de scopul Său. Dumnezeu însuşi a plănuit orice se va întâmpla, şi ceea ce El a plănuit trebuie să fie efectuat. Aşa cum cel mai de netăgăduit Cuvânt al Său spune, „El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui” (Daniel 4:35). Şi din nou, „Omul face multe planuri în inima lui, dar Hotărârea Domnului, aceea se împlineşte” (Proverbe 19:21). Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu fiind ambele infinite, îndeplinirea oricărui lucru pe care El şi l-a propus este absolut garantată. Este imposibil ca sfaturile Divine să greşească în execuţia lor aşa cum este imposibil ca tri-unicul Dumnezeu sfânt să mintă.

Cunoştinţa perfectă a lui Dumnezeu este exemplificată şi ilustrată în fiecare profeţie scrisă în Cuvântul Său. În Vechiul Testament sunt găsite zeci de preziceri cu privire la istoria Israelului, care au fost împlinite până în cel mai mic detaliu, la secole după ce au fost făcute. În acestea de asemenea mai sunt zeci care prezic lucrarea lui Hristos aici pe pământ, şi au fost şi ele îndeplinite literal şi perfect. Astfel de profeţii ar fi putut fi date numai de Acela care ştia sfârşitul de la început, şi a cărui cunoştinţă era bazată pe siguranţa necondiţionată a îndeplinirii celor spuse mai înainte. De asemenea, atât Vechiul cât şi Noul Testament conţin multe alte anunţuri neîmplinite încă, şi acestea de asemenea „trebuie să se împlinească” (Luca 24:44), trebuie pentru că au fost spuse mai dinainte de Cel ce le-a hotărât.

Ar trebui, oricum, să specificăm că nici cunoştinţa lui Dumnezeu şi nici perceperea Lui cu privire la viitor, considerate doar în ele însele, nu sunt cauzative. Nimic nu a trecut, sau va trece vreodată, doar pentru faptul că Dumnezeu a ştiut acel lucru. Cauza tuturor lucrurilor este voia lui Dumnezeu. Cine crede Scriptura cu adevărat ştie dinainte că anotimpurile vor continua să-şi urmeze unul altuia cu regularitate până la sfârşitul istoriei pământului (Geneza 8:22), totuşi cunoştinţa lui nu este cauza succesiunii lor. De asemenea cunoştinţa lui Dumnezeu nu vine din lucruri pentru că acestea sunt sau vor fi, ci pentru că El a hotărât ca ele să fie. Dumnezeu a ştiut şi a prezis crucificarea Fiului Său cu multe sute de ani înainte ca Acesta să se încarneze, şi aceasta, pentru că în scopul Divin, El era un Miel junghiat de la întemeierea lumii: de aici citim că a fost „dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2:23).

Dacă ar putea, oamenii L-ar dezbrăca pe Dumnezeu de omniscienţa Sa! Cei răi urăsc perfecţiunea Divină la fel de mult pe cât sunt nevoiţi fireşte să o recunoască. Ei doresc să nu existe nici un Martor al păcatelor lor, nimeni să nu le cerceteze inima, nici un Judecător al faptelor lor. Ei caută să gonească acest Dumnezeu din gândurile lor: „şi nu se gândesc în inima lor că Eu îmi aduc aminte de toată răutatea lor” (Osea 7:2). Cât de solemn este Psalmul 90:8! Bun motiv are oricine dintre cei care îl resping pe Hristos pentru a tremura înaintea acestui verset: Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse.

Dar pentru credincios, omniscienţa lui Dumnezeu este un adevăr plin cu multă mângâiere. În timpuri de perplexitate el spune împreună cu Iov, „dar El ştie ce cale am de urmat” (23:10). S-ar putea să fie profund de misterios pentru mine, destul de neînţeles pentru prietenii mei, dar „El ştie!”. În timpuri de îngrijorare şi slăbiciune cei credincioşi se liniştesc „Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Ps. 103:14). În timpuri de îndoială şi suspiciune ei apelează chiar la acest atribut spunând, „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps. 139:23-24). În timpuri de tristă cădere, când acţiunile noastre dau de gol inimile noastre, când faptele noastre au repudiat evlavia noastră, şi întrebarea pătrunzătoare vine la noi, „Mă iubeşti?” spunem, ca şi Petru, „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc” (Ioan 21:17).

Iată o încurajare pentru rugăciune. Nu există nici o cauză pentru care să ne temem că cererile celor neprihăniţi nu vor fi auzite, sau că suspinele şi lacrimile lor vor scăpa atenţiei lui Dumnezeu, pentru că El ştie gândurile şi intenţiile inimii. Nu există niciun pericol ca un anume sfânt să fie trecut cu vederea printre de solicitanţi care zilnic şi la fiecare ceas îşi prezintă cererile lor variate, pentru că o Minte infinită este la fel de capabilă să acorde aceeaşi atenţie la milioane ca şi când un singur individ ar fi căutat atenţia sa. Lipsa limbajului corespunzător, inabilitatea de a exprima cele mai adânci dorinţe ale sufletului, nu va periclita rugăciunile noastre, pentru că „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” (Isaia 65:24).

Cunoştinţa infinită a lui Dumnezeu ar trebui să ne umple de uimire. Cât de sus este înălţat Domnul deasupra celui mai înţelept om! Nici unul dintre noi nu ştie ce ar putea aduce o zi, dar tot viitorul este deschis privirii Lui omnisciente. Infinita cunoştinţă a lui Dumnezeu ar trebui să ne umple cu veneraţie sfântă. Nimic din ceea ce facem, spunem, sau chiar gândim, nu scapă cunoaşterii Aceluia cu care avem de-a face: „Ochii Domnului sunt în orice loc, ei văd pe cei răi şi pe cei buni” (Prov. 15:3). Ce frâu ar fi acest lucru pentru noi, dacă am medita mai frecvent asupra lui! În loc să acţionăm nesăbuit, ar trebui să spunem împreună cu Agar, „Tu eşti Dumnezeul care mă vede!” (Geneza 16:13).

Înţelegerea cunoştinţei infinite a lui Dumnezeu ar trebui să-l umple pe creştin cu adorare. Întreaga mea viaţă a stat deschisă pentru El încă de la început. El a văzut mai dinainte fiecare cădere a mea, fiecare păcat, fiecare alunecare înapoi; totuşi, cu toate acestea, Şi-a fixat inima Lui asupra mea. O, cum ar trebui ca realizarea acestor lucruri să mă plece înaintea Lui în admiraţie şi laudă! Totuşi cât de puţin medităm noi asupra aceste perfecţiuni Divine! Să fie aşa pentru că doar gândindu-ne la ea ne umplem de nelinişte?

(Fragmente din volumul Atributele lui Dumnezeu, Arthur W. Pink, traducerea numaiharul.org)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/06/arthur-w-pink-omniscienta-lui-dumnezeu/

Arthur W. Pink – Implicaţii ale sfinţeniei lui Dumnezeu

Pentru că Dumnezeu este sfânt El urăşte tot păcatul. El iubeşte tot ce este în conformitate cu legile Lui, şi se împotriveşte la tot ceea ce este contrar acestora. Cuvântul Lui afirmă clar, „Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi” (Proverbe 3:32). Şi din nou, „Gândurile rele sunt urâte Domnului” (Proverbe 15:26). De aceea trebuie să pedepsească păcatul. Dumnezeu a iertat păcătoşi de multe ori, dar El niciodată nu iartă păcatul; iar păcătosul este iertat numai din pricina Altuia care a purtat pedeapsa lui; pentru că „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). De aceea ni se spune, „Domnul Se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui” (Naum 1:2). Pentru un singur păcat i-a izgonit Dumnezeu pe primii noştri părinţi din Eden. Pentru un singur păcat toţi urmaşii lui Ham au căzut sub un blestem care rămâne peste ei şi în ziua de azi (Geneza 9:21). Pentru un singur păcat Moise a fost exclus din Canaan, servitorul lui Elisei lovit de lepră, Anania şi Safira luaţi de pe tărâmul celor vii.

Cei nenăscuţi din nou nu cred cu adevărat în sfinţenia lui Dumnezeu. Concepţia lor despre caracterul Lui este cu totul unilaterală. Ei cred cu naivitate că mila Lui va predomina peste toate. „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine” (Psalmul 50:21) este acuzaţia lui Dumnezeu împotriva lor. Ei se gândesc doar la un „dumnezeu” modelat după inimile lor rele. De aici rămânerea lor în prostia nebunească.

Nimic nu dovedeşte mai mult teribila depravare a inimii omului şi vrăjmăşia lui împotriva Dumnezeului viu decât a-i pune înainte pe Cel ce este infinit şi imuabil sfânt. Ideea lui proprie despre păcat este practic limitată la ceea ce lumea numeşte „crimă”. Tot ceea ce este mai puţin de atât, omul reduce la „defecte”, „greşeli”, „infirmităţi” etc. Şi chiar şi atunci când păcatul măcar este recunoscut, sunt aduse scuze şi atenuări pentru acesta.

„Dumnezeul” pe care marea majoritate a aşa-zişilor creştini îl „iubesc”, este privit foarte mult ca un bătrân indulgent. Dar Cuvântul spune, „Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea” (Psalmul 5:5). Şi din nou, „Dumnezeu care Se mânie în orice vreme” (Psalmul 7:11). Dar oamenii refuză să creadă în acest Dumnezeu, şi scrâşnesc din dinţi când ura Lui pentru păcat este adusă cu stăruinţă în atenţia lor.

Dumnezeu nu a încercat de loc să-Şi ascundă mânia. Lui nu Îi este ruşine să facă de cunoscut că răzbunarea şi furia Îi aparţin. Propria lui provocare este: „Să ştiţi dar că Eu sunt Dumnezeu, şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea. Căci Îmi ridic mâna spre cer, şi zic: ‚Cât este de adevărat că trăiesc în veci, atât este de adevărat că atunci când voi ascuţi fulgerul sabiei mele, şi voi pune mâna să fac judecată, Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei, şi voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc’” (Deuteronom 32:39-41). Un studiu al concordanţei arată că există în Scriptură mai multe referiri la mânia şi furia lui Dumnezeu, decât la dragostea şi tandreţea Lui. Pentru că Dumnezeu este sfânt, El urăşte orice păcat; şi pentru că urăşte orice păcat, mânia Lui se aprinde împotriva păcătosului: Psalmi 7:11.

Mânia lui Dumnezeu este o perfecţiune Divină la fel de mult cum este credincioşia, puterea, sau mila Lui. Trebuie să fie aşa, pentru că nu există nici o pată, nici cel mai mic defect în caracterul lui Dumnezeu; totuşi, ar exista dacă „mânia” I-ar lipsi! Indiferenţa faţă de păcat reprezintă o abatere morală, iar cel care nu o urăşte este un lepros moral. Esenţa naturii lui Dumnezeu face iadul o necesitate reală pe cât este de imperativ şi etern necesar Raiul. Nu numai că nu există imperfecţiune în Dumnezeu, dar nu există nici o perfecţiune în El care să fie mai puţin perfectă decât celelalte.

Mânia lui Dumnezeu este eterna Lui detestare a tot ceea ce nu este neprihănit. Este dizgraţia şi indignarea dreptăţii Divine împotriva răului. Este sfinţenia lui Dumnezeu stârnită împotriva păcatului. Este cauza dinamică a acelei sentinţe drepte pe care El o hotărăşte asupra păcătoşilor. Dumnezeu Se mânie pe păcat pentru că acesta este o rebeliune împotriva autorităţii Sale, o daună adusă suveranităţii Sale inviolabile. Cei ce se revoltă împotriva guvernării Divine vor fi făcuţi să înţeleagă că Dumnezeu este Domnul. Ei vor fi făcuţi să simtă cât de mare este acea Maiestate pe care ei o dispreţuiesc, şi cât de groaznică este acea mânie ameninţată la care ei iau seama atât de puţin. Asta nu înseamnă că mânia lui Dumnezeu este o răzbunare malignă şi maliţioasă, aducând injurii doar de dragul de a o face, sau ca răspuns la injuriile primite. Cu toate că Dumnezeu Îşi va reabilita domnia Sa ca Guvernatorul universului, El nu va fi răzbunător.

„Nimic nu este mai liniştit decât marea, totuşi când este furtună, nimic nu se dezlănţuie mai tare. Nimic nu este atât de dulce ca răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu, şi nimic atât de teribil ca mânia Lui când se aprinde” (William Gurnall, 1660).

Pentru că Dumnezeu este sfânt, împăcarea cu El pe baza faptelor creaturii este complet imposibilă. Poate Cel Imaculat să găsească plăcere în „haina mânjită” (Isaia 64:6)? Cel mai bun lucru pe care omul păcătos îl poate aduce este murdar. Dumnezeu S-ar lepăda de Sine, Şi-ar înjosi perfecţiunile, dacă ar socoti neprihănit şi sfânt ceea ce nu este cu adevărat aşa; şi nimic din ceea ce are, măcar cea mai mică pată contrară naturii lui Dumnezeu, nu este aşa. Dar binecuvântat să fie numele Lui, pentru că ceea ce a cerut sfinţenia, harul a oferit în Isus Hristos Domnul nostru. Fiecărui păcătos care a fugit către El pentru adăpost, harul i s-a dat „în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6).

Pentru că Dumnezeu este sfânt cea mai înaltă reverenţă i se cuvine apropierii noastre de El. „Dumnezeu este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor, şi de temut pentru toţi cei ce stau în jurul Lui” (Psalmul 89:7). Apoi „Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci este Sfânt!” (Psalmul 99:5). Da, „înaintea aşternutului picioarelor Lui”, în cea mai joasă postură a umilinţei, plecaţi-vă înaintea Lui. Când Moise se apropia de rugul de foc, Dumnezeu a spus, „scoate-ţi încălţămintele din picioare” (Exod 3:5). El trebuie slujit „cu frică” (Psalmul 2:11). Cererea Lui pentru Israel a fost, „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” (Levitic 10:3). Cu cât sunt inimile noastre mai copleşite de nespusa Lui sfinţenie, cu atât mai plăcută Lui va fi aproprierea noastră de El.

Deoarece Dumnezeu este sfânt noi trebuie să dorim să ne conformăm Lui. Porunca Lui este, „fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16). Nouă nu ni se cere să fim omnipotenţi sau omniscienţi cum este Dumnezeu, dar trebuie să fim sfinţi, şi aceasta „în toată purtarea voastră” (1 Petru 1:15).

Aceasta este modul principal de a onora pe Dumnezeu. Noi nu Îl slăvim pe Dumnezeu printr-o înaltă admiraţie, sau prin exprimări elocvente, sau prin slujbe pompoase adresate Lui, ca atunci când aspirăm la o conversaţie cu El, cu duhuri nepătate, şi când trăim pentru El trăind ca El (Stephen Charnock).

Deci, cum Dumnezeu, şi numai El, este Sursa şi Izvorul sfinţeniei, haideţi, la modul serios, să căutăm sfinţenia din El; fie ca rugăciunea noastră zilnică să fie ca El să ne „sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23).

(Fragmente din volumul Atributele lui Dumnezeu, Arthur W. Pink, traducerea numaiharul.org)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/06/arthur-w-pink-implicatii-ale-sfinteniei-lui-dumnezeu/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: