Dacă un om nu este convins pe deplin de păcatul lui, şi inima lui nu este zdrobită cu adevărat, oricare ar fi pretenţia lui de sfinţenie, el va fi cu siguranţă pe drumul eşecului. Nu orice lucrare de convingere de păcat este o lucrare profundă: unele sunt naturale şi raţionale, dar nu provin din lucrarea atotputernică a Duhului lui Dumnezeu.

Convingerea raţională este aceea care provine din lucrarea unei conştiinţe naturale, neregenerate, aducând cu ea vina în urma unei iluminări naturale, cu ajutorul acelor argumente ale raţiunii care se găsesc în fiecare dintre oameni.

Aceasta este convingerea despre care ni se vorbeşte în Romani 2:14-15. Aici, se spune despre Neamuri care nu au avut Legea, dar au avut mărturia conştiinţei lor, ale cărei argumente fie se învinovăţesc, fie se dezvinovăţesc între ele. Deşi ele nu au avut lumina Scripturii, totuşi au avut convingerea dată de lumina naturii. Cu ajutorul luminii Evangheliei, această convingere poate fi mult îmbunătăţită, dar inima poate rămâne totuşi neregenerată.

Apoi este o convingere spirituală de păcat, aceasta fiind acea lucrare a Duhului Sfânt asupra inimii păcătosului prin Cuvântul Lui, prin care vina şi mizeria păcatului sunt descoperite pe deplin, iar nenorocirea şi nefericirea unui om în starea lui neregenerată îşi fac casa în conştiinţa lui, spre groaza şi teroarea păcătosului câtă vreme el se află în acea stare spirituală. Această convingere de păcat este o lucrarea sănătoasă şi profundă. Mulţi oameni au parte de convingere de păcat, dar nu de această convingere de tip spiritual. (…)

Voi prezenta în continuare, în doar 5 puncte, cele mai importante diferenţe între cele două tipuri de convingere.

1. Convingerea naturală descoperă în principal păcatele vizibile şi scandaloase, păcatele împotriva luminii naturii, pentru că această convingere nu poate merge mai departe decât iluminarea naturală. Prin contrast, convingerea spirituală atinge şi păcatele secrete, interioare, şi care nu se văd la exterior, precum ipocrizia, formalismul, atitudinea de căldicel, lâncezeala, împietrirea inimii etc.

Uită-te, deci, dacă zbuciumul faţă de păcat pe care îl ai se aplică atât la păcatele exterioare, cât şi la cele interioare, şi atinge nu doar păcatele vizibile, ci şi poftele ascunse, păcatele interioare şi spirituale. Dacă eşti într-o astfel de situaţie, atunci acesta este un semn sigur al lucrării Duhului Sfânt, deoarece zbuciumul generat de aceste păcate se află în relaţie imediată cu sfinţenia lui Dumnezeu, El fiind Cel insultat de aceste păcate mai mult decât oricine altcineva.

2. Convingerea naturală se aplică numai vorbirii omului, şi nu şi stării şi condiţiei sale spirituale curente; se aplică păcatelor la timpul prezent, dar le ignoră pe cele din trecut. Convingerea spirituală, însă, se aplică tuturor păcatelor, atât păcatelor inimii cât şi păcatelor vieţii; atât păcatelor firii noastre, cât şi păcatelor faptelor noastre; atât păcatelor cu care ne naştem, cât şi păcatelor săvârşite de noi.

Acolo unde Duhul Domnului vine pentru a lucra eficient într-un suflet, El ţine în faţa ochilor păcătosului oglinda Legii Lui şi îi deschide păcătosului ochii să poată privi în această oglindă, făcându-l capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se găseşte în inima şi natura lui.

Apostolul Pavel a spus: „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7). Cum poate fi adevărată această afirmaţie, ca el să nu fi cunoscut păcatul decât prin Lege, câtă vreme lumina naturii descoperă păcatul? Se spune despre Neamuri că, neavând Legea, totuşi ele au avut-o în ele însele. De aceea, acest păcat, despre care vorbeşte apostolul, nu trebuie înţeles ca pe păcatul actual, vizibil, ci ca pe păcatul din trecut, interior. Altfel spus, el ar fi vrut să spună: „Nu am cunoscut natura mea coruptă, acel izvor de păcate care este în interior, nu aş fi cunoscut aceasta decât prin Lege”. Şi, evident, aceasta este o descoperire pe care iluminarea naturală nu o poate face. (…)

Duhul Sfânt este Cel care face păcătosul capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se află în interiorul lui. El este Cel care îndepărtează zdrenţele păcătosului şi îl face să îşi vadă condiţia mizeră şi goliciunea. El este Cel care ne arată orbirea minţii, încăpăţânarea voinţei, zăpăceala sentimentelor, lâncezeala conştiinţei, ciuma inimilor noastre şi natura păcătoasă, prin toate acestea demonstrându-ne situaţia noastră disperată.

3. Convingerea naturală conduce sufletul să privească mai mult la răul care vine prin păcat, decât la răul care este în păcat. În acest fel, sufletul având această convingere este mai degrabă tulburat de ameninţarea iadului, de mânie şi de condamnare, decât să fie tulburat de ticăloşenia şi hidoşenia naturii păcatului. Convingerea spirituală lucrează în suflet o mult mai mare sensibilitate faţă de răul care este în păcat decât faţă de răul care vine prin păcat: dezonorarea lui Dumnezeu prin a umbla împotriva voii Lui, rănile săvârşite asupra inimii lui Hristos, întristarea Duhului Sfânt – acestea rănesc sufletul mai mult decât o mie de iaduri.

4. Convingerea naturală nu este durabilă, ea este îndepărtată repede. Ea este ca şi o zgârietură în piele, caresângerează pentru o clipă şi este dureroasă pe moment, dar este vindecată repede, şi în câteva zile nu mai rămâne decât o urmă firavă, abia vizibilă. Convingerea spirituală este însă de durată, ea nu poate fi îndepărtată, persistă în suflet până când şi-a atins pe deplin scopul, care este schimbarea păcătosului.

Convingerea adusă de Duhul Sfânt este ca o rană adâncă în trup, care merge până la os, şi pare să pună în pericol până şi viaţa pacientului, şi care nu este vindecată decât cu o măiestrie deosebită; iar atunci când este vindecată, lasă o urmă adâncă, pe care, văzând-o, pacientul o remarcă spunând: „Iată semnul rănii mele, care nu va fi uitată niciodată”. Aşa este un suflet care se află într-o convingere spirituală – rana lui este adâncă şi nu poate fi vindecată decât prin măiestria Medicului ceresc; iar atunci când este vindecată, semnele ei rămân în suflet, semne care nu vor dispare niciodată, aşa încât sufletul omului să poată spune: „Iată semnele convingerii mele de păcat încă existente în sufletul meu”.

5. Convingerea naturală face sufletul să fie timid faţă de Dumnezeu. Vina produce frică, iar frica produce înstrăinare. Aşa s-a petrecut cu Adam care, atunci când şi-a văzut goliciunea, a fugit să se ascundă de Dumnezeu. Convingerea spirituală nu îndepărtează sufletul de Dumnezeu, ci îl atrage către Dumnezeu. Convingerea lui Efraim a fost spirituală, şi el a alergat la Dumnezeu: „întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce” (Ieremia 31:18).

Astfel că, iată, este o mare diferenţă între convingere şi convertire, între ceea ce este natural şi ceea ce este spiritual, între ceea ce este obişnuit, şi ceea ce este mântuitor. Într-adevăr, diferenţa este aşa de mare, încât deşi un om poate avea oricât de mult din prima, dacă nu are parte de cea de-a doua, el nu este decât „aproape creştin”, şi de aceea avem un motiv în plus să căutăm această convingere spirituală, întrucât:

a) Convingerea spirituală este o parte esenţială a convertirii autentice. Convertirea începe aici, adică în convingerea de păcat. La rândul ei, convingerea adevărată sfârşeşte în convertire. Dacă păcătosul nu ajunge să fie convins de păcat, el nu poate fi convertit de la păcat. Venirea lui Hristos a fost ca Mântuitor, cu scopul de a muri pentru cei păcătoşi; cea a Duhului Sfânt a fost de a ne convinge că suntem păcătoşi, astfel încât să ajungem la Hristos ca Mântuitor al nostru. Până când păcatul nu este profund descoperit în noi, interesul nostru pentru sângele lui Hristos nu poate să se nască în noi. Câtă vreme păcatul nu este văzut, Hristos nu va fi căutat. „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (Marcu 2:17).

b) Convingerea obişnuită şi superficială cauzează multă ipocrizie. Convingerile superficiale pot face un suflet să îmbrăţişeze pe Hristos, dar să nu şi-L însuşească. Aceasta este paravanul ipocriţilor. Nu cunosc o altă sursă de creştere a ipocriziei mai mare decât aceasta a convingerilor superficiale: aceasta a umplut bisericile cu ipocriţi. Şi acesta nu este doar izvorul ipocriziei, ci şi acela al apostaziei. Care a fost cauza pentru care sămânţa nu a dat plantă care să crească mult? A fost pentru că rădăcina nu a fost înfiptă adânc în sol. Acolo unde este convingere profundă, există o adâncime a solului în inimă, şi astfel sămânţa Cuvântului creşte. Dar unde convingerea este obişnuită şi superficială, planta se usucă din lipsa adâncimii solului. Astfel, se poate observa clar de ce mulţi sunt doar „aproape creştini”, deşi ei au progresat mult în religiozitatea lor, şi anume din lipsa unei convingeri adevărate de păcat.

În al doilea rând – şi aceasta este în strânsă legătură cu cea dintâi – cauza este lipsa unei lucrări profunde a harului în primul rând în inimă. Acolo unde o astfel de lucrare lipseşte, toată pretenţia omului de religiozitate ajunge să nu valoreze nimic. Acel om este ca un şcolar care nu va ajunge niciodată să citească bine, pentru că urmează lecţiile de gramatică înainte de cele de abecedar. Hainele care nu sunt ţesute bine la croitor nu se vor potrivi niciodată şi nu vor fi durabile, aşa încât vor fi de puţin folos. În mod asemănător, acel creştin care nu este croit bine spiritual, care nu a experimentat o lucrare profundă a harului în inima sa, nu va putea să se poarte niciodată sfânt. El se va frânge când va fi udat, şi astfel nu va fi de niciun folos pentru Dumnezeu. Altoirea unui copac bolnav nu va aduce roade bune, ci copacul trebuie mai întâi vindecat, şi abia după aceea fructele lui pot fi bune.

Acela care emite pretenţia de a fi credincios fără să aibă o inimă zdrobită, nu va sluji lui Hristos cu întreaga sa inimă. Chiar dacă în inima omului nu are loc o schimbare adevărată, acel om poate totuşi ajunge departe, şi poate împlini multe din poruncile lui Dumnezeu, însă el va muri fie ca ipocrit, fie ca apostat.

Este ca şi în natură, dacă un om nu este născut sănătos, ci este diform sau cu handicap din naştere, el va fi la fel pentru tot restul vieţii lui. Poţi să îi modifici hainele pentru a-i ascunde astfel infirmitatea, dar ea rămâne acolo. O poţi ascunde, dar nu o poţi face să dispară. Poţi să o acoperi, dar ea nu poate fi vindecată. Aşa este şi în acest caz. Dacă un om pretinde credinţa, dar nu este născut sănătos [în sens spiritual – n.n.], dacă el nu este născut din Dumnezeu şi din Duhul, dacă nu are loc în inima lui o lucrare profundă a harului, cu toată pretenţia lui, el nu va fi vindecat. El poate să îşi acopere unele păcate cu o viaţă de fapte, dar el va rămâne un ipocrit în final, din lipsa unei lucrări profunde iniţiale. Stricăciunea lui poate fi ascunsă printr-o formă de sfinţenie, dar aceasta nu îl va vindeca niciodată.

Fără lucrarea harului în inima lui, niciun om nu poate fi vreodată un creştin adevărat, nici nu va fi primit de Dumnezeu, în ciuda pretenţiei lui de credincioşie, deoarece:

a. Trebuie să existe în inima acelui om un răspuns acceptabil de către Dumnezeu la faptele făcute de el. Duhul şi sentimentele interioare trebuie să participe la mărturisirea credinţei sale. Rugăciunea fără credinţă, ascultarea de Lege fără temere şi reverenţă sfântă faţă de Dătătorul Legii, sunt lucruri pe care Dumnezeu le detestă. Închinarea interioară trebuie să fie însoţită de cea exterioară. Acolo unde nu este har la lucru în inimă, nu poate exista niciodată un astfel de răspuns sau reflectare a faptelor în interior.

b. Acele fapte care capătă acceptul lui Dumnezeu, trebuie făcute în sinceritate. Dumnezeu nu ia faptele noastre în glumă, şi nici nu ne judecă după frecvenţa ascultării noastre de El, ci după sinceritatea inimilor noastre în ascultarea de El. Aceasta este ceea ce recomandă atât pe cel care face acele fapte, cât şi faptele lui înaintea lui Dumnezeu. Cu sinceritate, Dumnezeu primeşte cele mai mărunte fapte pe care le facem. Fără sinceritate, Dumnezeu respinge cele mai măreţe realizări spirituale pe care le facem sau pe care le-am putea face. Aceasta este acea dispoziţie a sufletului în care Dumnezeu Îşi găseşte o mare plăcere: „Cei cu inima stricată sunt o scârbă înaintea Domnului, dar cei ce umblă fără prihană Îi sunt plăcuţi” (Proverbe 11:20). Apostolul Pavel foloseşte un mare epitet pentru aceasta, în 2 Corinteni 1:12, folosind expresia „sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu”, adică o astfel de sinceritate care vine din lucrarea Sa specială asupra sufletului, îndreptăţind inima omului înaintea Lui în toate căile sale. Sinceritatea este coroana tuturor harurilor noastre, şi condamnarea tuturor faptelor noastre. Mii de oameni pier şi merg în iad în mijlocul faptelor şi a împlinirilor lor religioase, din lipsa unei minime sincerităţi a inimilor lor înaintea lui Dumnezeu.

Aşadar, unde nu este o schimbare a stării omului, o lucrare a harului în inimă, acolo nu poate exista o sinceritate faţă de Dumnezeu. Pentru că aceasta nu este o plantă care creşte în grădina naturii. Inima omului este în mod natural „înşelătoare şi deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), mai împotrivitoare sincerităţii decât orice altceva.

„Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană” (Eclesiastul 7:29). Pentru că omul a pierdut în mod voluntar această neprihănire, a devenit mai de neasemănat cu el însuşi decât orice altă fiinţă inferioară lui. El este mai apropiat de un leu, de un lup, un urs, un şarpe, sau o broască râioasă,decât omul în starea lui de inocenţă. Astfel că este imposibil să găseşti sinceritate în orice suflet până când se petrece lucrarea harului în el, prin Duhul Sfânt. De aceea, după toate performanţele spirituale ale omului neregenerat, el rămâne nu mai mult decât un „aproape creştin”.

(Fragment din volumul Aproape creştin, Matthew Mead, traducere Ninel Lazăr, Societatea Misionară Coresi.)