Închinarea la Metropolitan Tabernacle în 1881

În vara anului 1881, un oarecare turist american a vizitat Londra; printre obiectivele călătoriei era participarea la un serviciu de închinare la Tabernacolul Metropolitan, pentru a-l auzi pe Spurgeon predicând. Mai târziu avea să scrie despre experienţele sale într-un articol intitulat „O zi cu Spurgeon”, publicat în ziarul newyorkez The Christian Advocate, în 13 octombrie 1881.

Iată cum descrie pe scurt Peter Morden (în cartea sa Spurgeon – predicatorul poporului, Editura UBCBR, 2011) experienţele trăite de vizitatorul american la Metropolitan Tabernacle (sublinierile ne aparţin):

Cu puţin înainte de 11.00 a.m. „un englez chipeş, scund, îndesat… a urcat plin de zel dintre rânduri către mica platformă”. Vizitatorul l-a recunoscut imediat pe Spurgeon din multele fotografii şi desene pe care le văzuse. Murmurul conversaţiei se stinse. Slujba era pe punctul de a începe.

Închinarea a început cu un imn pe care adunarea l-a cântat în picioare. Americanii erau obişnuiţi cu orgă şi cor, dar la Tabernacol nu se găseau niciuna dintre acestea (Spurgeon, doar pe jumătate glumind, obişnuia să numească orga „şuieratul diavolului!”). Nu erau instrumente muzicale deloc şi singurul ajutor pe care adunarea îl avea era acela al celui care conducea cântarea. Acesta era un bărbat care stătea în faţă şi dădea tonul. Dar la momentul potrivit miile de voci se uneau în laudă, pentru a crea o „avalanşă de sunet” pe are americanul a găsit-o foarte melodioasă. Potrivit paginilor relevante din Metropolitan Tabernacle Pulpit, ei au cântat numărul 913 din cartea de imnuri a capelei. Acesta era un imn din secolul XVIII, puţin cunoscut astăzi, care începea prin cuvintele „Treziţi-vă, sufletele noastre adormite’”. Când cele cinci strofe au fost cântate, toate sufletele adormite fuseseră cu adevărat trezite.

Tiparul slujbei era aproximativ standardizat pentru acel timp. Spurgeon conducea totul. Erau rugăciuni, atât de laudă cât şi de mijlocire, şi apoi un alt imn. Spurgeon citea apoi din Biblie, presărând, după obiceiul său, comentarii consecutive ale pasajului. Aceasta pentru a ajuta prin explicarea unor versete mai dificile şi pentru a le aplica la vieţile oamenilor. Ca un tot, închinarea era atât simplă, cât şi bazată pe Biblie.

Rugăciunile lui Spurgeon au fost remarcabile. Au fost descrise ca fiind „simple”, „serioase” şi „înfocate”. În timp ce se ruga, Spurgeon părea că poartă întreaga adunare cu sine astfel încât, deşi o singură persoană vorbea, întreaga biserică, în tăcere, spunea cuvintele cu el. Spurgeon dădea glas devotamentului şi cererilor poporului însuşi. D. L. Moody, evanghelistul, considera că rugăciunile publice ale lui Spurgeon erau chiar mai remarcabile decât predicarea sa. Aceste rugăciuni puteau fi foarte expresive, dar nu era nicio goană artificială după efect. Când se ruga Spurgeon, oamenii simţeau că el era în legătură cu Dumnezeul cel viu şi ei erau atraşi să se roage cu el.

Apoi, după aceste rugăciuni, citire şi imnuri, sosea timpul pentru predică. Spurgeon a predicat, conform raportului vizitatorului, puţin sub o oră. Dacă aceasta era adevărat, era cu puţin mai lungă decât cea normală, căci predica de patruzeci – patruzeci şi cinci de minute era standard pentru majoritatea mesajelor lui de la Tabernacol. Predica era din Romani 13:11-14. Acestea sunt versetele care includeau cuvintele: „să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, şi… să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Mesajul poate fi găsit în Volumul 27 al Metropolitan Tabernacle Pulpit, unde este predica numărul 1614. Spurgeon a dat un sunet clar de trâmbiţă pentru a se dezbrăca vechiul şi pentru a se îmbrăca noul (vezi Coloseni 3:1-14). El s-a focalizat puternic pe nevoia de puritate, şi, în special, pe asemănarea cu Hristos. Pe măsură ce înainta în mesaj, el sublinia în mod special fraza din Romani 13:14: „… îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos”.

Pe măsură ce vorbea, Spurgeon părea complet absorbit de subiectul său. Americanul auzise alţi predicatori care arătau mai mult spre ei decât spre Hristos. Pastorul Tabernacolului Metropolitan era diferit, dând dovadă de smerenie vizibilă şi „uitare de sine”. Nu doar predica despre asemănarea cu Hristos, de fapt părea să întruchipeze acea calitate, chiar în timp ce vorbea. Demn de notat este şi faptul că Spurgeon nu vorbea de sus ascultătorilor săi. „Era, în toate lucrurile, una cu oamenii lui, şi îi făcea să înţeleagă şi să simtă aceasta”. Când slujba s-a încheiat şi mulţimea s-a îndreptat încet spre ieşirea din clădire, vizitatorul era convins că ei plecaseră cu predica lui Spurgeon „în inimile lor”. Dacă era aşa, atunci mii de oameni în acea dimineaţă primiseră o viziune proaspătă asupra lui Hristos, precum şi a diferenţei pe care o putea face El în vieţile lor.

Această descriere a unei slujbe obişnuite de la Tabernacol ne ajută să întrezărim slujirea de fiecare duminică a lui Spurgeon.

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/05/inchinarea-la-metropolitan-tabernacle-in-1881/

Ce este principiul regulativ?

A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra din 1689 defineşte principiul regulativ în capitolul 22, paragraful 1: „calea acceptabilă de închinare înaintea adevăratului Dumnezeu este instituită de El Însuşi şi, de aceea, limitată de către voia Sa revelată, pentru ca nimeni să nu I se închine conform imaginaţiilor şi procedurilor umane, nici conform sugestiilor lui Satan, nici folosind vreo reprezentare vizibilă şi nici în orice alt fel neprescris de Sfintele Scripturi.”

Teologul reformat G.I. Williamson dă o definiţie mai concisă a principiului regulativ: „Ceea ce este poruncit este corect, iar ceea ce nu este poruncit este greşit.”

În trecut, acest principiu a fost pus în contrast cu principiul normativ care spune că orice nu este interzis în Sfânta Scriptură este permis în închinare. Principiul normativ a fost definit şi susţinut de slujitorul Bisericii Anglicane Richard Hooker, iar înaintea sa, de Martin Luther.

Principiul regulativ apare la Calvin („Dumnezeu dezaprobă toate genurile de închinare care nu sunt permise în mod expres în Cuvântul Său.”) şi la alţi teologi reformaţi din prima generaţie. Îl întâlnim la John Knox şi în tradiţia scoţiană. Se găseşte în tradiţia puritană a Bisericii Angliei din vremea reginei Elizabeth I.

Principiul regulativ este o extensie a axiomei reformate Sola Scriptura. Aşa cum Biblia este autoritatea finală pentru credinţă şi în viaţă, tot astfel este şi autoritatea finală în închinarea comună, dar într-un mod deosebit şi special. În timp ce întreaga viaţă trebuie să fie trăită în acord cu Sfânta Scriptura, Biblia nu vorbeşte despre fiecare aspect al vieţii în parte. Există multe situaţii în care trebuie să ne bazăm pe principiile biblice generale şi apoi să încercăm să acţionăm fără a avea o călăuzire specifică în diferite situaţii.

Dumnezeu a acordat în Cuvântul Său o atenţie deosebită problemei închinării. El ne-a spus ce să facem şi cum să facem, de o aşa manieră încât aspectele primordiale ale închinării înseamnă, pur şi simplu, a urma nişte indicaţii divine; astfel deciziile care ne rămân nouă sunt relativ minore.

Dr. Hughes Oliphant Old, decan al Erskine Institute For Reformed Worship, oferă o descriere a acestui principiu al închinării comune: „Majoritatea lucrurilor pe care le facem în închinare le facem pentru că Dumnezeu ne-a poruncit să le facem. Din acest motiv predicăm Evanghelia, Îl lăudăm pe Domnul prin psalmi şi cântări, Îi slujim în rugăciune, botezăm în numele lui Hristos. Sunt unele lucruri pe care le facem în închinare nu atât de mult pentru că ar fi exprimate în Scriptură, ci pentru că sunt în acord cu Scriptura. Acest lucru înseamnă că unele dintre lucrurile pe care le facem în închinare le facem pentru că sunt cerute de principiile biblice… Modalităţile prin care le împlinim sunt pe baza principiilor biblice. Când ceva nu este poruncit, prescris sau reglementat sau când nu există niciun exemplu biblic care să ne ghideze cum trebuie să împlinim un anumit aspect al închinării trebuie să ne lăsăm călăuziţi de principiile biblice.”

Trebuie să existe un mandat biblic pentru tot ceea ce facem în închinarea comună. Acest mandat poate să apară sub forma unor directive explicite, cerinţe implicite, principii generale ale Scripturii, porunci pozitive, exemple şi lucruri care derivă din consecinţe bune şi necesare. Anumite hotărâri mai neînsemnate despre închinarea comună pot fi luate în absenţa unei porunci biblice specifice, dar în acord cu gândirea biblică creştină, sub influenţa principiilor biblice şi a raţiunii sfinţite şi a revelaţiei generale. Dar lucrurile cele mai importante – elementele centrale, segmentele principale, priorităţile – au un mandat pozitiv. Lucrurile incidentale şi accidentale vor fi ghidate după Scriptură. Deci tot ceea ce facem în contextul unei adunări de închinare a bisericii trebuie să fie susţinut în mod clar de Sfânta Scriptură.

Pentru a întări acest principiu şi a-l face mai folositor, teologii reformaţi vorbesc despre: substanţa închinării comune, elementele închinării, formele de închinare şi circumstanţele închinării.

Întreaga substanţă a închinării trebuie să fie biblică; tot ceea ce se face şi se spune în închinare este în acord cu teologia biblică sănătoasă.

Conţinutul fiecărei componente trebuie să exprime adevărul lui Dumnezeu aşa cum este el revelat în Cuvântul Său. Dumnezeu a desemnat în mod specific elementele pe care le-a dorit în închinare (citirea Cuvântului, predicarea Cuvântului, cântarea, rugăciunea, administrarea actelor de cult, jurămintele etc.).

Cât despre forma elementelor, există nişte variaţii: sunt diferite rugăciuni, diferite cântece, diferite pasaje din Scriptură, componentele închinării sunt rearanjate din când în când, elementele ocazionale (cum ar fi actele de cult) sunt folosite doar în anumite momente.

În cele din urmă, circumstanţele (stăm jos sau în picioare, avem bănci sau scaune, ne întâlnim în clădirea bisericii sau afară, cântăm din cartea de cântări sau din memorie, ora la care încep serviciile bisericii din Ziua Domnului şi multe altele) trebuie să fie hotărâte în lipsa unor indicaţii biblice specifice şi trebuie să fie făcute în acord cu „lumina naturii şi prudenţa creştină, potrivit regulilor generale ale Cuvântului” (A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra din 1689, capitolul 1.6).

Principalul avantaj al principiului regulativ este acela că asigură faptul că Dumnezeu, şi nu omul, este autoritatea supremă pentru felul în care trebuie să fie condusă închinarea comună, astfel că Biblia, revelaţia specială a lui Dumnezeu (şi nu părerile, gusturile, preferinţele şi teoriile noastre), este factorul principal în dirijarea şi apropierea noastră de închinarea comună.

Bibliografie

Worship: The Regulative Principle and the Biblical Principle of Accommodation, Ernest Reisinger & D. Matthew Allen, Founders Press, 2001

Biserica intenţională. Zideşte-ţi lucrarea pe temelia Evangheliei, Mark Dever & Paul Alexander, Editura Făclia, Oradea, 2011

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/05/ce-este-principiul-regulativ/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: