Michael Reeves – Martin Luther şi Dieta de la Worms

Trâmbiţele sunau în vreme ce carul acoperit trecea pe poarta cetăţii. Mii de oameni împânzeau străzile ca să-l zărească pe eroul lor şi mulţi alţii fluturau imagini cu el pe la ferestre şi pe acoperişuri. Era seara zilei de miercuri, 16 aprilie 1521, şi Martin Luther intra în cetatea Worms.

Părea o intrare triumfală. Şi totuşi, Luther ştia unde pot duce intrările triumfale. În realitate, el se ducea să fie judecat şi, asemenea lui Isus, îşi aştepta moartea. Prin învăţătura lui potrivit căreia numai prin credinţa în Hristos un păcătos putea, în ciuda tuturor păcatelor lui, să aibă deplină siguranţă înaintea lui Dumnezeu, atrăsese asupra lui furia bisericii. Cărţile sale fuseseră deja aruncate în flăcări şi mulţi se aşteptau ca în câteva zile şi el să aibă parte de aceeaşi soartă. Luther însă era hotărât să-şi apere învăţătura: „Hristos trăieşte”, spunea el, „iar noi vom intra în Worms în ciuda tuturor porţilor iadului.”

În ziua următoare, solul împărătesc a venit la locuinţa lui Luther ca să-l escorteze la proces. Mulţimile erau atât de mari încât solul a fost nevoit să-l ducă pe Luther pe nişte alei dosnice la palatul episcopului. Chiar şi aşa însă, nu au putut trece neobservaţi, mulţi oameni căţărându-se pe acoperişuri ca să-i poată vedea. La patru după-amiaza, Luther intra în sala de judecată; şi, pentru prima dată, fiul minerului din Saxonia, îmbrăcat în umilele-i veşminte de călugăr, stătea în faţa lui Carol a V-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, domn al Spaniei, Austriei, Burgundiei, Italiei de sud şi de nord, al Ţărilor de Jos, şi „Vicerege al lui Dumnezeu pe pământ”. La vederea călugărului, împăratul, un vehement apărător al bisericii, a murmurat: „Nu mă va face el pe mine eretic.”

Luther a primit poruncă să nu scoată o vorbă până când i se va da voie. Apoi, reprezentantul împăratului, arătând spre un maldăr de cărţi ale lui Luther înşirate pe o masă înaintea lui, l-a înştiinţat că fusese chemat pentru a vedea dacă va recunoaşte cărţile ce fuseseră publicate în numele său, şi dacă da, dacă se va dezice de ele. Cu un glas domol ce de-abia se desluşea, Luther a recunoscut că acele cărţi îi aparţineau. Dar apoi, spre stupoarea tuturor, a cerut un răgaz pentru a hotărî dacă trebuia să se dezică de le. Părea că avea de gând să bată în retragere. De fapt, Luther se aşteptase să fie confruntat cu lucruri specifice din învăţătura pe care o dăduse; nu se gândise că i se va cere să respingă tot ce scrisese. Trebuia să cumpănească bine. Cu mare greutate i s-a acordat o zi pentru a chibzui, la sfârşitul căreia, a fost avertizat, dacă nu se căia trebuia să se aştepte la ce era mai rău.

În ziua următoare, la al şaselea ceas din seară Luther a adus din nou înaintea împăratului. Sala era înţesată de lume, iar în mulţime fuseseră aprinse torţe, care făceau atmosfera înăbuşitoare. Drept urmare, Luther era plin de sudoare. Cu ochii aţintiţi la el, toţi se aşteptau la o pledoarie jalnică, în care să se căiască de erezia lui scandaloasă. Dar în clipa când a deschis gura era limpede că nu se va întâmpla aşa. De data aceasta a vorbit cu o voce puternică şi răsunătoare. A declarat că era cu neputinţă să-şi retragă atacurile asupra învăţăturii false deoarece în felul acesta ar da şi mai mult frâu liber celor ce astfel au distrus creştinismul. „Bunule Dumnezeu, ce fel de unealtă a răului şi a tiraniei aş fi atunci!” În ciuda strigătului furios al împăratului, „Nu!”, Luther a continuat cerând ca, dacă greşea, să fie combătut cu Scriptura; atunci, a făgăduit el, va fi primul care-şi va arde cărţile.

Când i s-a cerut pentru ultima oară să-şi retracteze erorile, a concluzionat: „Sunt constrâns de Scripturile pe care le-am citat, iar conştiinţa mea este supusă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nu voi retracta nimic, întrucât nu este nici drept, nici sigur să acţionezi împotriva conştiinţei. Nu pot face altfel, aceasta este poziţia mea, fie ca Dumnezeu să-mi ajute. Amin.”

Acestea nu erau vorbe goale. Pentru Luther, Cuvântul lui Dumnezeu era cel care-l eliberase şi-l mântuise. El nu avea nicio altă siguranţă. Dar cu acest Cuvânt el a avut curajul să stea neclintit atunci când reprezentantul împăratului l-a acuzat de aroganţa cu care pretindea că este singurul care cunoştea adevărul. De fapt, în acel moment el părea să stea împotriva întregii lumi.

Doi soldaţi l-au scos apoi pe Luther din sală, în mijlocul strigătelor: „La rug cu el!”. O mare mulţime a mers în urma lui spre cvartalul unde locuia. Când a ajuns acolo, el şi-a ridicat mâinile zâmbind şi a strigat: „Am rezistat! Am rezistat!”, pe urmă, întorcându-se spre un prieten, i-a spus că, şi de-ar avea o sută de capete, mai degrabă le-ar pierde pe toate decât se lepede de Evanghelie.

În sala de judecată, împăratul declara că un călugăr care se ridica împotriva întregii creştinătăţi trebuia să fie greşit, şi astfel el era hotărât „să pună în joc pentru această cauză împărăţiile şi seniorii mei, prietenii mei, trupul şi sângele meu, viaţa şi sufletul meu”. Soarta fusese pecetluită. Începuse Reforma. Iar în seara aceea, Luther nu a scris doar o pagină de istorie; el a lansat o provocare pentru fiecare generaţie.

(Fragment din prologul cărţii Flacăra nestinsă. Introducere în Reformă, Michael Reeves, Editura Făclia, Oradea, 2011. Primele 20 de pagini ale volumului pot fi citite online.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/05/michael-reeves-martin-luther-si-dieta-de-la-worms/

Închinarea în familie

În multe biserici şi case, închinarea în familie este un lucru opţional, sau cel mult un exerciţiu superficial, ca o porţie scurtă de har înaintea mesei. Drept consecinţă, mulţi copii cresc fără vreo experienţă sau impresie cu privire la credinţa şi închinarea creştină ca fiind realităţi zilnice.

După cum merge familia, aşa merge şi biserica, şi aşa merge şi ţara. Închinarea în familie este unul din factorii cei mai decisivi pentru felul cum familiile noastre vieţuiesc.

Fundamentele teologice ale închinării în familie sunt înrădăcinate în chiar Fiinţa lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne spune că dragostea lui Dumnezeu este inseparabilă de viaţa Lui în Sfânta Treime. Dragostea lui Dumnezeu se revarsă în exterior. Ea împarte starea ei binecuvântată de la o Persoană a Trinităţii la Celelalte. Dumnezeu nu a fost niciodată o Persoană individuală, solitară, căreia să Îi lipsească ceva în El Însuşi. Plinătatea de lumină şi dragoste este împărtăşită veşnic între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Conform Scripturii, Dumnezeu trebuie să fie slujit în acte speciale de închinare în familiile noastre de azi în următoarele trei modalităţi:

  1. Învăţătură zilnică din Cuvântul lui Dumnezeu.Dumnezeu trebuie să fie cinstit prin citirea şi învăţarea zilnică a Cuvântului Lui. Prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, precum şi a instruirii din Cuvânt, părinţii şi copiii sunt chemaţi să interacţioneze unii cu alţii în ceea ce priveşte adevărul sacru, după cum scrie în Deuteronom 6:6-7: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula” (cf. Deuteronom 11:18-19).

  2. Rugăciune zilnică înaintea tronului lui Dumnezeu. Ieremia 10:25 spune: „Varsă-Ţi urgia peste neamurile care nu Te cunosc, şi peste popoarele [în original „familiile” – n.tr.] care nu cheamă Numele Tău!” Chiar dacă este adevărat că în contextul versetului din Ieremia 10:25, cuvântul familii face referire mai degrabă la grupuri de oameni, acest cuvânt se aplică şi familiilor individuale. Putem argumenta că aceasta se aplică de la grupurile mai mari la cele mai mici. Dacă mânia lui Dumnezeu cade asupra grupurilor de familii care neglijează rugăciunea comună, cu cât mai mult atunci va cădea mânia Lui asupra familiilor individuale care refuză să cheme Numele Lui! Toate familiile trebuie să cheme Numele lui Dumnezeu, altfel ele se expun de la sine indignării lui Dumnezeu.

  3. Cântarea zilnică a laudelor la adresa lui Dumnezeu. Psalmul 118:15 spune: „Strigăte [în original „cântări”–n.tr.] de biruinţă şi de mântuire se înalţă în corturile celor neprihăniţi: dreapta Domnului câştigă biruinţa!” Iată o referinţă clară la cântare. Psalmistul spune că acest sunet se înalţă (nu că ar trebui să se înalţe) în corturile celor neprihăniţi. Philip Henry, tatăl cunoscutului Matthew Henry, a fost convins că acest pasaj constituie baza biblică pentru cântarea psalmilor în familie. El a argumentat în favoarea ideii că aceste cântări pline de bucurie vin din corturile individuale ale celor neprihăniţi. El implică atât cântarea în familie, cât şi cântarea în adunare. Aşadar, cântecele de bucurie şi mântuire trebuie să se înalţe zilnic din casa fiecărei familii.

(Fragmente din cartea Închinarea în familie, Joel R. Beeke, traducere Societatea Misionară Coresi)

Când ajungem cu istoria la trezirile evanghelice din timpul Reformei, descoperim că suntem în mijlocul unui adevărat fluviu de autoritate şi exemplu în materie de închinare în familie, încât este suficient să ne mulţumim chiar şi cu observaţii generale. Indiferent care au fost practicile generaţiilor de după ei, reformatorii timpurii au fost unanim cunoscuţi ca aceia care au pus un mare preţ pe devoţiunea în familie. Rugăciunile lui Luther în casa lui sunt relatate cu căldură de biografii şi contemporanii lui. În zilele lor bune, bisericile din Germania au fost binecuvântate cu o largă răspândire a evlaviei practicate în familie şi realităţi similare sunt prezentate în istoria Elveţiei, Franţei şi Olandei.

Dar în nicio ţară nu a strălucit mai tare lumina familiei ca în Scoţia. Închinarea în familie, în toată plinătatea ei, a fost contemporană primei perioade a Reformei. Probabil că nicio altă ţară, judecând raportat la numărul locuitorilor, nu a avut vreodată atât de multe familii care se rugau; şi poate că niciuna nu este în această situaţie acum. În 1647, Adunarea Generală a Bisericilor a publicat „Ghidul pentru Închinarea în Familie” (în original „Directory for Family-Worship”), în care se spuneau următoarele:

„Îndatoririle obişnuite care sunt cuprinse în această practică a evlaviei care are loc în familii, când ele au ca ţintă evlavia, sunt acestea: mai întâi, rugăciunea şi laudele aduse cu referire specială la situaţia Bisericii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei, ca şi pentru starea actuală a familiei şi a fiecăruia din membrii ei. Urmează citirea Scripturilor, însoţită de catehizarea într-un limbaj simplu, astfel încât şi cei mai neînvăţaţi să aibă înţelegerea îmbogăţită spre folos în slujirile publice, şi ca ei să fie capabili să înţeleagă mai mult Scripturile, atunci când sunt citite; şi asta se va face împreună, în discuţii evlavioase care să aibă ca obiectiv edificarea tuturor membrilor în cea mai sfântă expresie a credinţei; se va face, de asemenea, cu disciplinare şi certare, pentru motive întemeiate, de către cei care au această autoritate în cadrul familiei. Capul familiei se va îngriji ca niciun membru al acesteia să nu lipsească de la vreuna din părţile timpului de închinare în familie; şi, văzând punerea în practică în mod obişnuit a tuturor acestor părţi ale închinării în familie ca fiind conduse adecvat de capul familiei, slujitorul bisericii va îndemna pe cei care sunt leneşi, şi îi va instrui pe cei care sunt slabi, astfel încât să îi antreneze pentru aceste obiceiuri.”

Atunci când Mărturisirea de Credinţă Westminster a fost adoptată de către Biserica Scoţiei, ea conţinea această precizare, care este încă valabilă pentru noi: „Lui Dumnezeu trebuie să I se dea închinare în orice lor, în duh şi în adevăr; zilnic, în cadrul familiilor şi la nivelul fiecărei persoane, în rugăciunea secretă”. Conform acestor principii, practica închinării în familie a devenit universală în adunările presbiteriene din Scoţia şi printre toţi nonconformiştii din Anglia. În special în Scoţia, persoanele cele mai smerite, din cele mai izolate cătune, l-au onorat zilnic pe Dumnezeu prin laudă; şi nimic nu era mai caracteristic oamenilor din acele zile decât închinarea în familie. „Am văzut uneori închinarea în familie în casele mari”, spunea dl. Hamilton, „dar am simţit că Dumnezeu era atât de aproape când îmi aşezam genunchii în rugăciune alături de familii când îngenuncheau pe pardoselile de pământ ale căsuţelor lor. Am văzut închinarea în familie printre secerători, în hambar. În acele vremuri închinarea era întâlnită şi pe vasele de pescuit, prin estuarele şi pe lacurile Scoţiei. Am auzit chiar despre acest obicei ca fiind ţinut până şi în adâncimile minelor de cărbune”.

Închinarea în familie este o datorie de slujire înaintea lui Dumnezeu, spre creşterea mărinimiei şi a harului Său faţă de familii, slujire care devine atât de necesară din cauza lipsurilor, ispitelor, pericolelor şi păcatelor din sânul familiei; şi care trebuie potrivită şi împlinită corect în cea mai mare sârguinţă din orice loc şi în orice situaţie s-ar găsi fiecare familie.

(Fragmente din volumul Închinarea în familie Redescoperind binecuvântarea comuniunii cu Dumnezeu în familie, James Waddel Alexander, 1846, traducere Societatea Misionară Coresi)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/05/inchinarea-in-familie/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: