Arthur W. Pink – Planurile lui Dumnezeu

Planurile lui Dumnezeu se leagă de toate lucrurile viitoare fără excepţie; ceea ce este făcut în timp a fost ordonat înainte de începerea timpului. Planul lui Dumnezeu s-a îngrijit de toate, fie mari, fie mici, fie bune, fie rele, deşi referitor la ultima parte trebuie să avem grijă să afirmăm faptul că măcar că Dumnezeu este Cel care supraveghează şi controlează păcatul, El nu este Autorul acestuia în acelaşi fel în care El este autorul binelui. Păcatul nu ar putea purcede de la un Dumnezeu sfânt prin creare pozitivă şi nemijlocită, ci doar prin permisiune hotărâtă şi faptă negativă. Planul lui Dumnezeu este la fel de cuprinzător ca şi autoritatea Lui, extinzându-se la toate făpturile şi toate evenimentele. A fost preocupat de viaţa şi moartea noastră; de starea noastră în timp, şi starea noastră în eternitate. Aşa cum Dumnezeu face toate lucrurile după sfatul voii Lui, învăţăm care este (a fost) sfatul Lui din lucrările Lui, aşa cum judecăm planul unui arhitect prin a ne uita la clădirea ce a fost înălţată sub instrucţiunile lui.

Dumnezeu nu doar a plănuit să-l facă pe om, să-l aşeze pe pământ, şi să-l lase în îndrumarea lui necontrolată; în schimb, El a aranjat toate circumstanţele sorţilor oamenilor, şi toate particularităţile ce vor cuprinde istoria rasei umane de la începutul până la sfârşitul ei. El nu doar a plănuit instaurarea unor legi generale pentru guvernarea pământului, ci a şi stabilit aplicarea acelor legi la toate cazurile particulare. Zilele noastre sunt numărate, şi la fel sunt şi perii capului. Noi puteam învăţa care este întinderea planurilor Divine din distribuirea providenţei, în care acestea sunt executate. Grija Providenţei ajunge la cele mai neînsemnate creaturi, şi la cele mai amănunţite evenimente – moartea unei vrăbii şi căderea unui fir de păr.

Haideţi să luăm în considerare câteva din proprietăţile planurilor Divin.

În primul rând ele sunt eterne. A presupune că oricare din ele sunt făcute în timp, înseamnă a presupune că a apărut vreo întâmplare nouă, vreun eveniment ori o combinaţie de circumstanţe neaşteptate şi-a făcut apariţia, ce L-a convins pe Cel Preaînalt să Se răzgândească. Acest lucru ar demonstra că înţelepciunea Dumnezeirii este limitată, şi că El devine mai înţelept în procesul timpului – dar aşa ceva ar fi o blasfemie oribilă. Niciun om care crede că înţelegerea Divină este infinită, cuprinzând trecutul, prezentul şi viitorul, nu va consimţi niciodată doctrina eronată a planurilor temporale. Dumnezeu nu este ignorant faţă de evenimentele viitoare ce vor fi înfăptuite prin voinţă omenească; El le-a prezis de nenumărate ori, şi profeţia nu este altceva decât manifestarea eternei Lui preştiinţe. Scriptura afirmă că credincioşii au fost aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii (Ef. 1:4), da, acel har le-a fost „dat” atunci (2 Tim. 1:9).

În al doilea rând, planurile lui Dumnezeu sunt înţelepte. Înţelepciunea este arătată prin alegerea celor mai bune finaluri şi celor mai potrivite mijloace de a ajunge la acestea. Faptul că această caracteristică aparţine planurilor lui Dumnezeu este evident din ceea ce ştim despre ele. Ele ne sunt dezvăluite prin execuţia lor, şi fiecare dovadă de înţelepciune în lucrările lui Dumnezeu este o dovadă de înţelepciune a acelui plan conform căruia sunt săvârşite. Cum spune Psalmistul, „cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune” (Ps. 104:24). Într-adevăr o foarte mică parte din ele este observată, totuşi, noi ar trebui să procedăm aici aşa cum procedăm în alte cazuri, şi să judecăm întregul prin părţi, şi ceea ce este necunoscut, prin ceea ce se cunoaşte. Cine pricepe măiestria lucrării în acele componente ale unei maşini pe care are ocazia să le examineze, va fi condus, fireşte, spre a crede că şi celelalte componente sunt la fel de admirabile. De asemenea, ar trebui să fim mulţumiţi de lucrările lui Dumnezeu când îndoielile vin asupra noastră, şi ar trebui să respingem obiecţiile ce ar putea fi sugerate de ceva ce noi nu putem potrivi cu noţiunile noastre despre ceea ce este bine şi înţelept. Când noi ajungem la marginea finitului şi contemplăm la tărâmul misterios al infinitului, haideţi să exclamăm: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu!” (Rom. 11:33).

În al treilea rând, ele sunt libere. „Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii!” (Is. 40:13,14). Dumnezeu era singur când Şi-a făcut planurile, şi deciziile Lui nu au fost influenţate de nici o cauză externă. El a fost liber să plănuiască sau să nu plănuiască, şi să plănuiască un lucru în loc de altul. Această libertate trebuie atribuită Celui ce este suprem, independent şi suveran în toate lucrările Lui.

În al patrulea rând, ele sunt absolute şi necondiţionate. Execuţia lor nu este suspendată în funcţie de nicio condiţie care poate să fie, sau poate să nu fie, executată. În orice aspect în care Dumnezeu a plănuit un scop, El, de asemenea, a plănuit şi toate mijloacele pentru a ajunge la acel scop. Cel ce a plănuit mântuirea aleşilor Lui, de asemenea, a plănuit să le dea credinţă (2 Tes. 2:13). „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” (Is. 46:10), dar acest lucru nu ar putea să fie aşa, dacă hotărârile Lui ar fi depins de o condiţie care s-ar fi putut să nu fie îndeplinită. Dumnezeu „face toate după sfatul voii Sale” (Ef. 1:11).

(Fragment din lucrarea The Attributes of God, Arthur W. Pink, traducerea numaiharul.org.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/04/arthur-w-pink-planurile-lui-dumnezeu/

Charles Spurgeon – De ce suntem mântuiţi prin credinţă?

De ce credinţa este calea mântuirii? Fără îndoială, această întrebare a fost pusă adeseori. „Prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă”. Desigur, aceasta este doctrina Sfintei Scripturi şi hotărârea lui Dumnezeu, dar de ce este aşa? De ce a fost aleasă tocmai credinţa, şi nu speranţa, dragostea sau răbdarea?

Este bine să fim modeşti în a răspunde la această întrebare, deoarece căile lui Dumnezeu nu sunt totdeauna pe deplin înţelese. În mod umil, am vrea să răspundem că, atât pe cât putem spune, credinţa a fost aleasă ca şi cale a harului fiindcă în credinţă există o adaptare naturală spre a fi întrebuinţată ca mijloc de primire. Să presupunem că eu aş vrea să dau un măr unui om sărac; eu îi pun mărul în mână – de ce? Ar fi tare nepotrivit să îl pun pe ureche sau să îl aşez la picioarele lui; mâinile sunt făcute cu scopul de a primi. Tot astfel, în plan spiritual, credinţa a fost creată cu acest scop. Ea este mâna cu care putem primi harul divin.

Credinţa care Îl primeşte pe Hristos este tot aşa de simplă ca şi când copilul tău primeşte un măr de la tine, fiindcă i-ai promis că i-l vei da, dacă vine după el. Mâinile copilului nu fac mărul, nu îl dezvoltă, ci doar îl primesc. Tocmai de aceea, credinţa este aleasă de Dumnezeu ca să primească mântuirea, fiindcă ea nu are pretenţia să creeze mântuirea şi nici să o ajute. Credinţa este limba care cere iertare, mâna care o primeşte, ochiul care o vede, dar ea nu e preţul care o cumpără. Credinţa niciodată nu ridică obiecţiuni, ci ea îşi bazează toate argumentele pe sângele lui Hristos. Ea este o servitoare care aduce sufletului nostru bogăţiile Domnului Isus, fiindcă ea ştie de unde să le scoată.

Credinţa este, fără îndoială, aleasă fiindcă ea dă toată gloria lui Dumnezeu. E partea credinţei ca să fie prin har şi e prin har ca să nu fie o lăudăroşie, căci Dumnezeu nu poate răbda mândria. Pe cei mândri, El îi cunoaşte de departe. El nu vrea să se apropie de ei. El nu va da mântuire pe o cale care să stârnească mândria sau să o întărească. Apostolul Pavel spune: „Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” Credinţa exclude orice laudă. Mâna care primeşte mila trecătorilor nu spune „eu merit lauda căci eu am primit darul”. Ar fi ceva absurd. Când mâna duce pâinea la gură, ea nu zice corpului „mulţumeşte-mi mie căci eu te hrănesc”. Ceea ce face mâna este un lucru foarte simplu, deşi foarte necesar. Ea niciodată nu pretinde laudă. De aceea Dumnezeu a ales credinţa ca ea să primească bogăţiile ascunse ale harului, ca să-L adore pe Dumnezeul milei, dătătorul a tot ce este bun.

Apoi, Dumnezeu a mai ales credinţa ca instrument al mântuirii, fiindcă ea este metoda sigură care leagă pe om de Dumnezeu. Când omul se încrede în Dumnezeu, se realizează un punct de unire şi această unire garantează binecuvântările. Credinţa ne mântuieşte fiindcă ea ne agaţă de Dumnezeu şi astfel avem legătură cu El. Adeseori am întrebuinţat următoarea pildă şi trebuie să o repet, fiindcă nu mă pot gândi la una mai bună. Sunt câţiva ani de când doi oameni s-au răsturnat cu o barcă mai sus de cascada Niagara. Ei au fost apucaţi de curent şi duşi spre pierzare sigură. Când oamenii de pe ţărm au văzut primejdia, le-au aruncat o frânghie de care s-au agăţat amândoi. Unul s-a ţinut tare de ea, altul însă a văzut o buturugă mare venind pe apă, s-a lăsat de frânghie şi s-a agăţat de buturugă, care în aparenţă era mult mai mare. Cel ce se ţinea agăţat de frânghie a fost tras la mal şi a fost salvat. Celălalt însă, vai, a fost pierdut! Buturuga l-a nenorocit, l-a dus în prăpastia apelor, de unde n-a mai ieşit, fiindcă buturuga nu avea nicio legătură cu ţărmul. Aşa păţeşte oricine se încrede în ceea ce el poate face, în taine sau în altceva, el nu va fi mântuit, căci nu e legătură între el şi Hristos. Dar credinţa deşi pare slabă, o coardă, ea este în mâinile Atotputernicului Dumnezeu pe ţărmul celălalt.

Numai prin credinţă putem primi mântuirea, iertarea de toate păcatele. Ea ne dă bucuria şi pacea şi ne face să intrăm în odihnă. De ce mai încearcă oamenii să câştige mântuirea prin alte mijloace? Un bătrân predicator spunea: „Un servitor nebun care e trimis să deschidă o uşă, îşi pune umărul la uşă şi împinge cu toată puterea lui. Altul vine pune mâna pe cheie, o descuie şi intră fără să se fi folosit de puterea lui. Cei ce doresc să fie mântuiţi prin fapte pun umărul la poarta cerurilor şi se forţează fără rezultat; credinţa însă e cheia care deschide deodată poarta.” Omule, nu vrei să foloseşti această cheie? Dumnezeu îţi porunceşte să crezi în Fiul Său preaiubit, de aceea tu fă aşa şi vei trăi. Oare nu aceasta este promisiunea Evangheliei: „Cel ce crede şi se va boteza va fi mântuit?” (Marcu 16:16) Ce obiecţie poţi să aduci la această cale a mântuirii, care este singura ce se prezintă în faţa milei şi înţelepciunii Dumnezeului nostru îndurător?

 (Fragment din cartea All of grace, Charles Spurgeon, traducere Petru Popovici, Farul creştin, 20 iulie 1946.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/04/charles-spurgeon-de-ce-suntem-mantuiti-prin-credinta/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: