În moartea Sa, Isus Hristos a purtat păcatele poporului Său, suferind toată pedeapsa pe care poporul Lui o merita. Hristos a obţinut, prin moartea Sa la Golgota, iertare, dreptate, sfinţire şi slavă veşnică pentru un număr mare şi precis de oameni pe care i-a cunoscut înainte de întemeierea lumii. Din acest motiv, Domnul Isus Hristos este numit „marele Păstor al oilor” în legătură cu „sângele legământului cel veşnic” (Evrei 13:20). Vom reda mai jos, prin citate reprezentative, modul în care doctrina ispăşirii este înţeleasă în teologia reformată.

„După ce Hristos a declarat că ucenicii care îi fuseseră daţi constituiau o posesiune specială a lui Dumnezeu Tatăl [Ioan 17:6], ceva mai târziu El a adăugat: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tai” [Ioan 17:9; vezi şi 15:19], De unde reiese că omenirea nu îi aparţine în întregime Creatorului ei, atât doar că harul salvează de blestemul şi mânia lui Dumnezeu şi de la moartea eternă un număr limitat de oameni, care altfel ar muri. Însă lumea ca atare este lăsată în voia propriei distrugeri, căreia i-a fost destinată. Între timp, deşi Hristos Se interpune ca mediator, El reclamă pentru Sine, în acord cu Tatăl, dreptul de a alege. „Nu vorbesc, spune El, despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales” [Ioan 13:18]. Dacă cineva se întreabă de unde i-a ales, El răspunde într-un alt pasaj: „din mijlocul lumii” [Ioan 15:19], pe care o exclude din rugăciunile Sale când îşi încredinţează ucenicii în mâna Tatălui [Ioan 17:9]. Trebuie să credem următorul lucru: când declară că îi cunoaşte pe cei pe care i-a ales, El indică în sânul omenirii o specie aparte care se distinge nu prin virtuţile ei, ci prin hotărârea decretului ceresc.” (Jean Calvin – Învăţătura religiei creştine, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003, Cartea a-III-a, cap. XXII, 7)

„Căci a fost planul suveran al lui Dumnezeu-Tatăl, dorinţa Sa glorioasă şi buna plăcere a voii Sale ca eficienţa dătătoare de viaţă şi mântuire a morţii nespus de scumpe a Fiului Său să se întindă la toţi aleşii Lui, pentru a le acorda numai lor credinţa justificatoare şi prin intermediul acesteia să-i conducă neabătut la mântuire. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a găsit cu cale ca Isus Hristos, prin sângele Său vărsat pe cruce (prin care El a confirmat Noul Legământ), să răscumpere din orice popor, din orice neam şi din orice limbă, pe toţi aceia – şi numai pe aceia – care au fost aleşi din veşnicii pentru mântuire şi I-au fost daţi de Tatăl; să le acorde credinţa şi, împreună cu ea, toate celelalte daruri ale Duhului Sfânt, dobândite prin moartea Sa; să-i cureţe, prin sângele Său, de orice păcat: originar sau actual, comise fie înainte de convertire, fie după aceea; să-i păstreze statornici până la capăt şi, în final, să-i facă să se înfăţişeze înaintea Lui, slăviţi, fără vină şi fără prihană. Acest plan, izvorât din dragostea veşnică a lui Dumnezeu faţă de aleşii Săi, s-a realizat pe deplin şi întocmai, de la întemeierea lumii şi până în prezent (porţile iadului i s-au opus zadarnic) şi va continua să se îndeplinească întru totul, astfel că cei aleşi vor fi adunaţi, la timpul potrivit, într-un singur popor şi va exista pentru vecii vecilor o singură Biserică a celor răscumpăraţi prin sângele Domnului Isus Hristos. Această Biserică îl va iubi pururea pe Mântuitorul ei, Care, asemenea unui soţ devotat soţiei sale, Şi-a dat viaţa pentru ea pe crucea Golgotei; de asemenea, ea va continua să-I slujească şi să-L glorifice pe Preaiubitul ei, pe acest pământ şi apoi toată veşnicia.” (Canoanele de la Dort)

„Dumnezeu a binevoit, în planul Lui veşnic, să aleagă şi să rânduiască pe Domnul Isus, Fiul Său cel Unul născut, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, Profet, Preot şi Împărat; Capul şi Mântuitorul Bisericii Sale; Moştenitor al tuturor lucrurilor şi Judecător al lumii; Căruia El I-a dat, încă din veşnicie, un popor care să fie sămânţa Lui şi care să fie, prin El, la timpul [portivit], răscumpărat, chemat, justificat, sfinţit şi glorificat. Domnul Isus, prin ascultarea Sa desăvârşită şi prin sacrificiul de Sine, oferit lui Dumnezeu o dată pentru totdeauna, prin Duhul cel veşnic, a satisfăcut pe deplin dreptatea lui Dumnezeu Tatăl şi a obţinut nu numai reconcilierea, ci şi o moştenire veşnică în Împărăţia Cerurilor pentru toţi aceia pe care Tatăl i-a dăruit Lui.” (Mărturisirea de credinţă de la Westminster)

„A fost plăcut lui Dumnezeu, în scopul Lui veşnic, să Îl aleagă şi să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, în acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi rasa umană; să fie Profet, Preot şi Împărat; să fie Capul şi Mântuitorul Bisericii Sale, Moştenitorul tuturor lucrurilor şi Judecătorul lumii. Din veşnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânţa Lui. La timpul cuvenit, aceşti oameni au fost răscumpăraţi, sunt chemaţi, justificaţi, sfinţiţi şi glorificaţi prin El. Domnul Isus Hristos a împlinit în totalitate dreptatea lui Dumnezeu prin ascultarea Sa perfectă de Tatăl şi prin sacrificiul unic şi pentru totdeauna, pe care L-a oferit lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt cel veşnic. Astfel, El a produs reconcilierea/împăcarea, şi a cumpărat cu propriul sacrificiu o moştenire veşnică în Împărăţia Cerurilor pentru toţi aceia pe care Tatăl i-a dat Lui.” (A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra – 1689)

„Dacă moartea lui Hristos obţine cu adevărat răscumpărarea, curăţirea, purificarea, purtarea păcatelor, împăcarea (reconcilierea), viaţa eternă şi cetăţenia într-un Regat, atunci El trebuie să fi murit numai pentru aceia care capătă într-adevăr aceste lucruri. Este foarte limpede că nu toţi oamenii au aceste lucruri! Prin urmare, scopul morţii lui Hristos nu se poate să fi fost salvarea tuturor oamenilor. (…) Unii au sugerat că moartea lui Hristos a obţinut suficientă răscumpărare pentru toţi oamenii, cu condiţia ca ei să creadă. Totuşi, acest beneficiu este dat numai câtorva puţini, deoarece numai puţini cred. Hristos, spun ei, a obţinut o salvare care este suficientă pentru oricine, dar care în realitate îi salvează doar pe unii. (…) Eu susţin că dacă se obţine într-adevăr un lucru pentru un om, atunci nu poate fi ceva nesigur că lucrul respectiv aparţine acelui om. El nu va spune: „Ar putea să fie al meu”. Astfel, orice lucru pe care l-a obţinut Hristos prin moartea Sa trebuie să aparţină celor pentru care a fost obţinut. Ar fi împotriva bunului-simţ să afirmăm că Dumnezeu a intenţionat ca Hristos să moară pentru cineva – şi totuşi persoana aceea să nu primească beneficiul. Ar fi ceva neraţional ca să se plătească un preţ de răscumpărare pentru nişte sclavi, şi totuşi aceşti sclavi să nu fie eliberaţi! Şi noi ştim că moartea lui Hristos a fost un preţ de răscumpărare – Matei 20:28. Acum, unii au susţinut că, deşi este adevărat că ceea ce s-a obţinut pentru cineva este al lui de drept, totuşi ar putea fi obţinut pentru el în anumite condiţii. Şi, spun ei, condiţia ca noi să primim beneficiile pe care le-a obţinut Hristos este ca noi să nu ne împotrivim răscumpărării oferite, sau să cedăm invitaţiei Evangheliei, sau, pur şi simplu, să avem credinţă. (…) Lucrurile pe care le-a obţinut Hristos nu pot fi separate de cei pentru care le-a obţinut El. Hristos a murit, nu ca oamenii să fie salvaţi dacă ar crede, ci El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, ca ei să creadă. Nu se spune nicăieri în Scriptură, nici nu se poate afirma în mod raţional că Hristos a murit pentru noi dacă credem. Aceasta ar face din faptul că credem cauza a ceea ce altminteri n-ar fi adevărat – actul nostru ar face ca moartea Lui să fie pentru noi! Dar Hristos a murit pentru noi ca să credem.” (John Owen – Viaţă prin moartea Lui, Editura Agape, Făgăraş, 2000)

„Ni se spune adesea că limităm ispăşirea lui Hristos, deoarece afirmăm că ori El nu a oferit satisfacţie tuturor oamenilor, ori toţi oamenii vor fi mântuiţi. Răspunsul pe care-l dăm acestei obiecţii este acela că, pe de altă parte, oponenţii noştri sunt cei care o limitează, nu noi. Arminienii spun că Hristos a murit pentru toţi oamenii. Întrebaţi-i ce anume înţeleg ei prin aceasta. A murit Hristos pentru a garanta mântuirea tuturor oamenilor în general? Ei vor răspunde: «Nu, fără îndoială că nu.» Atunci le punem întrebarea următoare: «A murit Hristos pentru a asigura mântuirea anumitor oameni în special?» Ei răspund: «Nu.» Dacă vor să fie consecvenţi, trebuie să admită lucrul acesta. Ei spun: «Nu. Hristos a murit pentru ca fiecare om să poată fi mântuit dacă» — şi apoi urmează anumite condiţii ale mântuirii. Acum, cine este cel care limitează moartea lui Hristos? Păi, voi. Voi sunteţi cei care afirmaţi că moartea lui Hristos nu are putere să garanteze mântuirea nimănui. Ne cerem scuze, dar când voi afirmaţi că noi limităm moartea lui Hristos, atunci răspundem: «Nu, domnii mei, voi sunteţi cei care o faceţi». Ceea ce spunem noi este că Hristos a murit în aşa fel încât, prin moartea Sa, El a asigurat în mod infailibil mântuirea unei mulţimi atât de mare încât niciun om nu o poate număra, care, prin moartea lui Hristos, nu numai că pot fi mântuiţi, dar sunt mântuiţi efectiv, neputând în niciun fel să fie altfel decât mântuiţi. Sunteţi bineveniţi la ispăşirea voastră; v-o puteţi păstra. Noi nu vom renunţa la a noastră de dragul aceleia.” (Charles Spurgeon – Pentru cine a murit Hristos?)

„Nu înţelegem tot sensul crucii dacă nu o privim aşa cum au făcut participanţii la sinodul din Dort. Ea se situează în miezul Evangheliei, încadrată pe de o parte de totala incapacitate a omului de a se salva şi de alegerea necondiţionată, iar pe de alta de harul irezistibil şi perseverenţa asigurată a celor aleşi. Deplina semnificaţie a crucii apare numai când se prezintă ispăşirea în perspectiva acestor patru adevăruri. Hristos a murit ca să salveze un popor limitat de păcătoşi neputincioşi, cărora Dumnezeu le acordă o iubire salvatoare şi necondiţionată. Moartea lui Hristos procură siguranţa chemării şi a păstrării în har (dimensiunea actuală şi cea finală a salvării) a tuturor celor ale căror păcate le-a purtat pe cruce. Aceasta a fost şi aceasta rămâne semnificaţia Golgotei: crucea a salvat, şi ea continuă să salveze. Aici este miezul adevăratei credinţe evanghelice, convingerea triumfală care serveşte de bază Evangheliei istorice şi care impregnează în totalitate Noul Testament.” (J.I. Packer, Să revenim la Evanghelia biblică, Editura Agape, Făgăraş, 2001)

„Scopul ispăşirii a fost mântuirea celor pierduţi. Hristos şi-a iubit biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. El a murit pentru a-şi salva oile. Scopul Lui a fost să aducă împăcarea şi răscumpărarea pentru poporul Său. Scopul suprem al Tatălui a fost să-i mântuiască pe cei aleşi. El a hotărât ispăşirea prin Fiul Său pentru atingerea scopului sau finalităţii răscumpărării. Orice arminian este de acord cu aceasta. Problema este următoarea: A fost scopul lui Dumnezeu acela de a face mântuirea posibilă pentru toţi, sau a o asigura pentru cei aleşi? Ţinta finală a planului de răscumpărare al lui Dumnezeu au fost cei aleşi. Pentru atingerea acestui scop, El a rânduit mijloacele. Unul a fost ispăşirea făcută de Fiul Său. Altul a fost aplicarea de către Duhul Sfânt a acestei ispăşiri la viaţa celor aleşi. Dumnezeu le oferăcelor aleşi tot ce este necesar pentru mântuirea lor, inclusiv darul credinţei. Odată ce înţelegem doctrina depravării totale, ştim că niciun om nu va înclina către credinţa în lucrarea de ispăşire făcută de Hristos. Dacă Dumnezeu nu pune la dispoziţie mijlocul necesar însuşirii lucrării de ispăşire, şi anume credinţa, atunci răscumpărarea potenţială a întregii lumi ar avea ca rezultat răscumpărarea reală a nimănui.” (R.C. Sproul – Doctrinele harului, esenţa teologiei reformate, Editura Multimedia, Arad, 2002)

„Putem conchide acest capitol cu următoarea rezumare a argumentului. Care dintre aceste afirmaţii este adevărată? 1. Hristos a murit pentru unele păcate ale întregii omeniri. 2. Hristos a murit pentru toate păcatele unor oameni. 3. Hristos a murit pentru toate păcatele întregii omeniri. Nimeni nu afirmă că prima este adevărată, pentru că atunci totul ar fi pierdut din pricina păcatelor pentru care Hristos nu a murit. Singura cale spre a fi mântuit de păcat este ca Hristos să-l acopere cu sângele Său. A treia afirmaţie este ceea ce-ar spune arminienii. Hristos a murit pentru toate păcatele întregii omeniri. Dar atunci de ce nu sunt toţi mântuiţi? Ei răspund: pentru că unii nu cred. Dar această necredinţă nu este unul dintre păcatele pentru care Hristos a murit? Dacă ei spun da, atunci de ce nu este acoperit de sângele lui Isus şi toţi necredincioşii mântuiţi? Dacă ei spun nu (necredinţa nu este un păcat pentru care Hristos a murit) atunci trebuie să spună că oamenii pot fi mântuiţi fără să aibă toate păcatele ispăşite de Isus, sau trebuie să ni se alăture în a susţine afirmaţia a doua: Hristos a murit pentru toate păcatele unor oameni. Adică, El a murit pentru necredinţa celor aleşi aşa încât mânia severă a lui Dumnezeu împotriva lor este potolită şi harul Său este liber să-i atragă irezistibil din întuneric la lumina Sa minunată.” (John Piper – Ce credem noi despre cele cinci puncte ale calvinismului)