Puritanii şi noţiunea de legământ

Un element central în viaţa socială şi în teologia puritană l-a reprezentat noţiunea de legământ. Toate relaţiile – între Dumnezeu şi om, între slujitori şi congregaţii, între magistraţi şi membri ai comunităţii, între bărbaţi şi familiile lor – erau prevăzute în termenii unui contract sau legământ, care se baza pe consimţământul şi responsabilităţile reciproce.

 

În al XVII-lea, bisericile congregaţionaliste din Noua Anglie s-au format printr-un acord voluntar al membrilor, care şi-au ales apoi pastorii. Spre exemplu, în 1636, congregaţia din Boston şi-a înnoit legământul, în următorii termeni: „Noi ne dăruim fiinţele acelui Dumnezeu care se cheamă Iahve, Tată, Fiu şi Duh Sfânt… şi binecuvântatului nostru Domn Isus Hristos… făgăduind (prin ajutorul Duhului Său şi prin harul Său) să ne alipim de El… prin credinţă, în ascultare de Evanghelie aşa cum îi stă întotdeauna bine poporului Său. Totodată îi dăruim pe copiii noştri lui Dumnezeu, în Isus Hristos, adeverind că Domnul este Dumnezeul nostru şi Dumnezeul copiilor noştri, iar noi, împreună cu copiii noştri, suntem poporul Lui, adorând cu umilinţă acest har al lui Dumnezeu de a fi priviţi, noi şi urmaşii noştri, ca fiind ai Domnului. Totodată, noi ne dăruim unul altuia în Domnul şi, după voia lui Dumnezeu, de bună voie facem legământ şi ne angajăm să umblăm împreună ca adunare în bună rânduială şi ca biserică a lui Hristos, în tot ceea ce ţine de închinarea înaintea Lui, după rânduielile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu, făgăduind ca, în dragoste frăţească şi cu credincioşie, să veghem unii asupra altora.”

William Ames definea biserica drept „o comunitate de credincioşi legaţi împreună printr-o legătură specială în vederea practicării neîntrerupte a comuniunii sfinţilor.” Un alt puritan al Noii Anglii o definea ca pe o „întovărăşire de oameni legaţi printr-un sfânt legământ cu Dumnezeu şi unul cu celălalt.”

În locul sistemului din biserica oficială a Angliei, în care localizarea parohiei decidea alcătuirea bisericii, puritanii practicau tot mai mult idealul unei biserici „adunate”, formată prin opţiunea voluntară a membrilor. Descrierea pe care guvernatorul William Bradford o face bisericii din Plymouth emană acest spirit de libertate: „poporul liber al Domnului adunat laolaltă printr-un legământ al Domnului şi formând biserica, în părtăşia Evangheliei.”

 

Cu privire la copii, Benjamin Wadsworth scria că Dumnezeu „îi numeşte ai Lui… Ei îi aparţin prin legământ; au fost în mod solemn consacraţi slujirii Lui; şi acum nu îi veţi aduce Lui, căruia i-aţi dedicat astfel în mod solemn?” Thomas Cobbett sublinia: „cea mai adâncă dragoste şi credincioşie pe care părinţii ca participanţi la legământ pot să i-o arate lui Dumnezeu şi copiilor lor, care prin ei şi împreună cu ei se alătură legământului cu Dumnezeu, este de a le oferi educaţia prin care… propriii lor copii să poată trăi în termenii legământului, împlinindu-l astfel până la ultima iotă.”

Semnificaţia esenţială a unui legământ este dată de ideea obligaţiei contractuale. Contextul teologiei legământului a sporit responsabilitatea părintească faţă de copii. Printre cele mai grave avertizări ale puritanilor se numără cele împotriva neglijenţei părinţilor de a-şi instrui copiii cum se cuvine.

Cotton Mather credea că: „Înainte de toate şi mai presus de orice, părinţii trebuie să îşi instruiască odraslele în învăţătura religiei creştine… Cunoaşterea altor lucruri să nu reprezinte o realizare pe care s-o dorim atât de asiduu; în ce îi priveşte, copiii noştri pot atinge fericirea veşnică şi fără ea… Dar cunoaşterea doctrinei divine a cuvintelor Domnului Isus Hristos le este de milioane de ori mai necesară.”

Unul dintre cele mai incitante documente puritane este rezoluţia din 1677 a membrilor bisericii din Dorchester, Massachusetts, de a începe o reformă în vieţile lor. Parte a legământului la care au subscris vorbea despre hotărârea „de a ne reforma familiile, angajându-ne să ne preocupăm meticulos de stabilirea şi păstrarea închinării aduse lui Dumnezeu în familie şi de a umbla în căminele noastre cu inimi neprihănite, achitându-ne de toate îndatoririle familiale: educaţia, instruirea şi grija de a ne păstra copiii şi casa întreagă în căile Domnului.”

 

Într-un articol publicat în Sword and Trowel (1892), Charles Spurgeon susţinea în mod deschis teologia legământului aşa cum aceasta a fost înţeleasă de puritani: „Noi credem în Legământul lui Dumnezeu. Acesta este un cuvânt neobişnuit de barbar pentru urechile unora. Avem prieteni care aproape că nu l-au auzit niciodată; şi dacă pastorii lor ar fi întrebaţi de ce nu au predicat niciodată despre legământ, ei ar răspunde: «Legământ! Acesta este un lucru scoţian, nu-i aşa? Ceva legat de puritani şi de cei din tagma lor? Toţi sunt morţi astăzi, cel puţin majoritatea; au mai rămas doar câţiva în viaţă, ca şi fosilele din vremurile de demult; se agaţă de această formă demodată a religiei, dar sunt atât de puţini, încât în curând vor dispărea». Aşa spun ei, fraţilor; dar vom vedea; şi între timp, noi, bietele fosile, credem într-adevăr în legământ; suntem aproape la fel de absurzi ca David, care a spus: «El a făcut un legământ veşnic cu mine, înscris în toate lucrurile şi sigur». El, cel care înţelege legământul, a ajuns până la esenţa Evangheliei; dar ce puţini sunt cei cărora le mai pasă azi de legământ!”

 

Bibliografie

Sfinţi în lume. Puritanii în adevărată lor lumină, Leland Ryken, Editura Reformatio, Oradea, 2004

Lumină şi glorie. O istorie a Americii, Peter Marshall şi David Manuel, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995

Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, Arad, 1995

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/03/puritanii-si-notiunea-de-legamant/

Charles Spurgeon – Meditaţii (1)

Credincioşi şchiopi

Mefiboşet mânca la masa împăratului. (2 Samuel 9:13)

Mefiboşet n-a fost cine ştie ce podoabă la masa împăratului, totuşi a avut un loc statornic la masa lui David, deoarece David a recunoscut în el trăsăturile dragi ale lui Ionatan. Şi noi, la fel ca Mefiboşet, putem striga: „Cine este robul tău ca să te uiţi la un câine mort ca mine?” Totuşi, Domnul ne împuterniceşte pe noi să intrăm într-o relaţie apropiată cu El, fiindcă observă în trăsăturile noastre asemănarea cu Fiul Său iubit Isus. Dragostea Tatălui pentru Întâiul Său Născut este aşa de mare, încât, datorită Lui, i-a ridicat pe fraţii Săi dintr-o stare de jos, din sărăcie şi exil, şi i-a pus la masa Lui împărătească, într-o companie regală. Sluţenia nu ne poate despuia de această favoare.

A fi şchiop nu este o piedică pentru tine ca să fii numit copil al lui Dumnezeu; ologul este moştenitor la fel ca acela iute de picioare, care ştie să fugă precum Asael. Chiar dacă avem puterile scăzute, strigătul nu ne slăbeşte.

Pentru piciorul şchiop, masa împărătească este foarte distinsă, iar la nunta Evangheliei învăţăm, pe lângă slăbiciunea noastră, să fim de o măreţie regească, deoarece puterea lui Hristos se odihneşte peste noi.

Dar există şi greşeli care chiar pe cei mai dragi sfinţi îi coboară în ruşine şi ocară. Aici vedem un om hrănit şi cinstit de David, dar care, olog fiind, nu-l putea urma pe rege, când acesta a fugit din Ierusalim, de aceea Ţiba l-a ocărât şi l-a ponegrit în faţa regelui. Sfinţii slabi în credinţă şi cei care nu înaintează în cunoştinţă sunt supuşi atâtor lovituri date de duşmani şi nu pot să-şi urmeze Regele în toate drumurile Sale. Slăbiciunile acestea se nasc deseori din neglijenţă. Hrana neregulată face ca, de multe ori, cei întorşi la Dumnezeu, în timpul copilăriei lor sufleteşti, să ajungă la descurajare şi îndoială, din care cu foarte mare greutate pot să scape.

Domnul meu care dai putere celor osteniţi şi sprijineşti pe cei slabi, ajută Doamne ca şchiopul să sară precum cerbul şi satură pe ai tăi cu pâinea îndurării de la masa Ta!

(Farul creştin, 29 iunie 1946, traducere Victoria Goanţă)

 

Idolatria creştinilor

Cum poate omul să-şi facă dumnezei care nu sunt dumnezei? Ieremia 16:20

Israelul cel vechi a avut un mare şi amăgitor păcat: închinarea la idoli. Israelul duhovnicesc are şi el o foarte mare înclinare spre această nebunie.

Egoismul se străduieşte în diferite feluri ca să-i câştige pe cei aleşi sub stăpânirea sa. Adeseori, credincioşii cad în diferite păcate. De exemplu, idolatrizarea copiilor favoriţi. Domnul se întristează când priveşte cum ei sunt peste măsură de alintaţi şi cum ne facem idoli din ei. Dacă creştinii vor ca perna lor de odihnă să fie umplută cu ace, atunci n-au decât să atârne cu o dragoste neghioabă de copiii lor.

Este foarte bine zis: „De bună seamă aceia nu sunt dumnezei”. Şi este foarte îndoielnic ca legarea noastră de o persoană sau un lucru oarecare să ne aducă binecuvântare; este periculoasă bucuria ce o câştigăm şi este nimic ajutorul de care ne putem împărtăşi în timpul încercărilor.

De ce oare ne lăsăm amăgiţi de această deşertăciune? Noi îi compătimim pe sărmanii păgâni care cinstesc dumnezei de piatră, dar noi adorăm idolul de aur. Ce superioritate are idolul de carne asupra celui făcut din lemn? Esenţialul în diferitele feluri de idolatrie este că păcatul şi nebunia sunt egale. Dar noi avem o răspundere imens mai mare decât păgânii, pentru că noi am primit adevărata lumină, şi totuşi păcătuim, de aceea păcatul nostru este foarte grav. Păgânii se închină înaintea dumnezeilor falşi, fiindcă n-au cunoscut niciodată pe adevăratul Dumnezeu, aşadar noi păcătuim îndoit, părăsind pe adevăratul Dumnezeu, şi alipindu-ne de idolii noştri.

Dumnezeul nostru, te rugăm curăţeşte-ne pe noi de păcat!

(Farul creştin, 4 ianuarie 1947, traducere Victoria Goanţă)

 

Greşelile sfinţilor

Ea să fie pe fruntea lui Aaron; şi Aaron va purta fărădelegile săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduc toate darurile lor sfinte; ea va fi necurmat pe fruntea lui, înaintea Domnului, pentru ca ei să fie plăcuţi înaintea Lui. (Exod 28:38)

Ce ne descoperă înaintea ochilor şi ce ne arată aceste cuvinte? Este ceva umilitor, dar totodată şi instructiv. Dacă pentru un minut am putea petrece lângă această ilustraţie mohorâtă, vai, atunci am vedea cum cinstirea noastră adusă lui Dumnezeu este făţarnică, aparentă şi fără de evlavie. Felul nostru distrat şi rece ne înfăţişează înaintea ochilor o sumedenie de păcate! În lucrarea noastră pentru Domnul, gelozia, egoismul, nepăsarea, lenea şi necredinţa se cuibăresc înlăuntrul nostru şi ne umplu de numeroase pate. Din cauza somnului, a răcelii, a neglijenţei, a indiferenţei şi a amăgirii de sine, rugăciunile în cămăruţa noastră ascunsă sunt întocmai ca o pustie imensă într-o ţară uscată.

Dacă am observa cu mai mare băgare de seamă, ne-am convinge că înstrăinarea noastră de Dumnezeu este mult mai mare decât pare în primul moment.

Un om serios i-a scris fratelui său astfel: adunarea mea – şi dureros – şi inima mea se aseamănă cu via unui trândav şi, ce este mai rău, adeseori trebuie să descopăr că dorinţa mea după o stare mai bună provine din mândrie, trufie şi din lenea de a munci. Privesc spinii care îmi acopăr grădina şi doresc foarte serios ca să fie plivită. Dar de ce? Ce anume a născut această dorinţă? Doar pentru ca apoi să merg mai voios prin grădină şi să zic astfel în mine „Ce frumoasă ordine este în grădina mea!”. Aceasta este mândrie. Sau vecinii, privind peste gard, să zică între ei: „Ce frumos înfloreşte grădina aceasta”. Aceasta este trufie. Neghina nu o bag în seamă, fiindcă smulsul ei este obositor. Aceasta este lene.

Iată deci că se poate ca inclusiv dorinţa după sfinţenie să fie murdărită de motive necurate. Şi sub cea mai verde pajişte se ascund insecte veninoase. Nu este nevoie să umblăm mult după ele până ce le găsim. Cât este deci de minunat gândul acesta, că marele preot care poartă greşelile sfinţilor, a purtat această inscripţie pe frunte: „Sfinţenie Domnului”. Tot la fel şi Domnul nostru Isus Hristos, care ne poartă păcatele, nu se înfăţişează înaintea Tatălui cu nelegiuirile noastre, ci cu desăvârşirea Lui. El merge înaintea lui Iahve mijlocind pentru noi. Oh, ce fel de har este acesta, că putem să-L privim pe Marele Preot prin ochii credinţei.

(Farul creştin, 10 mai 1947, traducere Victoria Goanţă)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/03/charles-spurgeon-meditatii/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: