R.C. Sproul, despre suveranitatea lui Dumnezeu şi problema răului

Problema răului trebuie abordată punând mai întâi întrebări despre natura răului. Catehismul de la Westminster răspunde la întrebarea „Ce este păcatul?” cu: „Păcatul este orice lipsă de conformare cu legea lui Dumnezeu sau încălcare a legii Lui.” Răspunsul conţine un cuvânt negativ important: lipsă. Lipsa este o deficienţă. Acest cuvânt a fost ales cu grijă de către cei ce au alcătuit catehismul pentru a se potrivi definiţiilor clasice despre rău. Atât Augustin, cât şi Thomas Aquinas au definit răul în termenii absenţei sau privării de ceva şi anume a binelui. Răul este o lipsă a bunătăţii, negarea binelui.

Teologii au înţeles că răul este descris în termeni negativi. Vorbim de necinste, nedreptate, nelegiuire sau Anticrist. Păcatul e înfăţişat ca neascultare. Noi nu putem înţelege necinstea decât în comparaţie cu cinstea. Tot astfel nedreptatea este definită prin contrast cu dreptatea, iar neascultarea pusă în contrast cu ascultarea. S-a spus că răul este parazitar; nu poate exista decât ca şi lipsă sau negare a binelui. Augustin susţinea că răul e dependent de bine în însăşi definiţia sa.

Deoarece răul este definit de termeni negativi e tentant să spui că, din moment ce răul este o negare, iar absenţa sau lipsa nu poate fi absolută, atunci probabil că răul nici nu există. Noi nu putem înţelege un nimic pur. Dacă ceva era absolut rău, ar fi fost o negaţie absolută, ceea ce ar fi nimic. Sau dacă era o lipsă pură ar fi fost de asemenea nimic. Ne putem gândi la bunătate absolută însă nu la rău absolut.

Ca o protecţie împotriva concluziei că răul nu există, magiştrii Reformei din secolul al XVI-lea au adăugat un cuvânt figurativ la definiţia clasică a răului, numindu-l privatio actuosa. Ei au fost de acord că răul este un fel de lipsă, însă cu toate acestea este real. Există şi e activ. Răul este ceva făcut de factorii morali. Acest „face” poate fi activ sau pasiv. Poate fi vorba de păcate prin comitere sau prin omitere. Un păcat prin omitere este a omite să faci ceea ce ar trebui să faci. Dar chiar şi acest „a nu face” este un fel de a face, deoarece înseamnă a face altceva decât ceea ce ar trebui să faci.

Augustin a susţinut că păcatul sau răul este ceva pe care numai o fiinţă bună îl poate face. Aceasta înseamnă că fiinţa trebuie să fi fost mai întâi bună înainte de a fi capabilă să facă rău. El afirma că Adam a fost creat bun însă nu o bunătate imuabilă. El avea capacitatea de a păcătui (posse pecare) şi de a nu păcătui (posse non peccare). Că el a folosit această capacitate de a păcătui ştim aceasta. Ceea ce a vrut Augustin să spună deci este că, din moment ce răul este o lipsă a binelui răul există, deoarece binele există. Deci răul este dependent de bine pentru a-l putea defini.

Că Dumnezeu îngăduie, permite sau hotărăşte să existe răul înseamnă că El consideră bun acest lucru. El hotărăşte numai ceea ce doreşte să aibă loc. Dorinţa Lui este absolut dreaptă, iar motivaţia Sa în toate lucrurile este una bună.

Răul este real şi este rău, însă răul e proxim, nu ultim. El nu este răspunsul final al lui Dumnezeu care face ca toate lucrurile să lucreze potrivit voii Sale imprevizibile, dar drepte.

(Fragmente din capitolul „Providenţa şi problema răului” al cărţii Mâna invizibilă a lui Dumnezeu, R.C. Sproul, Editura Multimedia, Arad, 2009.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/03/r-c-sproul-despre-suveranitatea-lui-dumnezeu-si-problema-raului/

Charles Spurgeon – Biserica lui Hristos

Le voi face, pe ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată (Ezechiel 34:26).

Acest capitol din Ezechiel este profetic şi l-am ales deoarece are legătură nu cu Israel din timpul captivităţii, ci cu o stare în care poporul va ajunge după restabilirea în ţara lui, sub Neemia şi Ezra, şi în care va continua până în zilele de astăzi. Prorocul ne spune că păstorii, în loc să-şi hrănească turma, se hrănesc pe ei înşişi, calcă iarba, în loc să permită oilor să o mănânce, şi tulbură apa cu picioarele, ca să nu o poată bea.

Înţelesul acestui text este că Dumnezeu va face Ierusalimul şi împrejurimile muntelui o binecuvântare pentru alţii. Dar nu voi vorbi despre aceasta, ci voi lua aceste cuvinte într-un sens mult mai restrâns sau, poate, mai larg, aplicându-le.

I. BISERICA LUI HRISTOS ESTE RÂNDUITĂ SĂ FIE O BINECUVÂNTARE. Le voi face, pe ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare.

Scopul lui Dumnezeu în alegerea mai dinainte a unui popor a fost nu doar să mântuiască acel popor, ci ca prin el să poată revărsa binecuvântările Sale asupra întregii omeniri. Când l-a ales pe Avram, a făcut-o nu numai ca să fie prietenul lui Dumnezeu, ci pentru ca el să fie acela care să păstreze adevărul. El avea să fie chivotul în care adevărul trebuia să fie ascuns. Şi, întotdeauna, atunci când Dumnezeu a ales oameni, prin harul Său suveran, nu a făcut aceasta numai de dragul lor, ci fiindcă dorea, ca, prin ei, să-Şi arate dragostea faţă de lume. Nu ştiţi că „voi sunteţi lumina lumii?” „O cetate aşezată pe munte nu poate să rămână ascunsă.” „Voi sunteţi sarea pământului”. Şi când Dumnezeu te face sare, asta nu e numai pentru tine, ci pentru ca prin tine să păstreze lumea. Dacă te face aluat, trebuie să dospeşti toată făina. Mântuirea nu este un lucru egoist pe care să-l primeşti numai pentru folosul tău, ci ca să fii făcut un mijloc de binecuvântare pentru alţii, iar în marea zi de apoi se va cunoaşte că nu a existat niciun om care să fi primit binecuvântări prin harul lui Dumnezeu într-un alt fel.

Evanghelia a fost trimisă ca întâi să binecuvânteze pe cei care o primesc şi apoi să facă din ei o binecuvântare pentru lumea întreagă. Referitor la Biserica lui Hristos ca o binecuvântare, vom nota trei lucruri: întâi, divinitatea, apoi avem personalitatea religiei, iar în al treilea rând, dezvoltarea religiei.

1. În primul rând, cu privire la faptul că Dumnezeu face din Biserica sa o pricină de binecuvântare, putem vedea aici divinitatea. Dumnezeu Cel din veşnicie spune: Eu le voi face o pricină de binecuvântare. Nimeni nu poate binecuvânta pe alţii dacă nu a fost el mai întâi binecuvântat de Dumnezeu. Avem nevoie de oameni binecuvântaţi. Dumnezeu face din poporul lui o binecuvântare, ajutându-l. Ce am putea noi să facem fără ajutorul lui Dumnezeu? Eu stau şi predic la sute şi mii de oameni, dar ce aş putea face dacă Unul mai mare decât omul nu ar fi cu mine la amvon? Eu lucrez la Şcoala duminicală, dar ce i-aş putea învăţa pe elevi, dacă El, Învăţătorul, ar lipsi? Noi dorim ajutorul lui Dumnezeu tot timpul, şi odată primit nu poate fi vorba că un lucru oarecare ar putea să fie o binecuvântare. Uneori câteva cuvinte sunt o binecuvântare mai mare decât o predică întreagă. Luaţi un copilaş pe genunchii voştri; câteva vorbe pe care i le spuneţi le ţine minte toată viaţa. Cunosc un bătrân încărunţit, care a luat odată un copil cu el şi s-au dus sub un copac oarecare. Acolo bătrânul îi spuse: „Acum, John, îngenunchează aici lângă copac şi eu voi îngenunchea împreună cu tine.” Au îngenunchiat, iar bătrânul s-a rugat ca Dumnezeu să îl convertească pe acel copil şi să-i mântuie sufletul. După rugăciune, bătrânul a zis: „Poate tu vei mai trece pe aici; dacă încă nu vei fi mântuit, să-ţi aduci aminte că, sub acest arbust, eu am cerut ca Dumnezeu să-ţi mântuiască sufletul”. Tinerelul a plecat şi a uitat cuvintele şi rugăciunea bătrânului. Dar Dumnezeu a făcut ca el să mai ajungă într-o zi pe acolo. Când a văzut copacul, i s-a părut că observă numele bătrânului săpat în coaja arborelui. Şi-a adus aminte de rugăciunea lui şi că acea rugăciune încă nu a fost îndeplinită. El nu a putut pleca de lângă copac până nu a îngenunchiat din nou. Acela a fost locul naşterii sale spirituale.

Un alt om era foarte timid; el nu îndrăznea să se roage la ora de rugăciune. Îi era foarte greu să se ia parte împreună cu ceilalţi la rugăciune. Nu peste mult însă a primit un post în care nu se putea ajuta singur. Şi atunci el a fost făcut o binecuvântare. Aci în adunarea mea, eu cred că sunt câţiva cărora Dumnezeu le-a dat puterea să predice Numele Său, ei încă nu ştiu, dar El le va face cunoscut aceasta. „Eu le voi face o binecuvântare.” Dacă tu nu ai fost făcut pentru nimeni o binecuvântare, tu nu eşti copilul lui Dumnezeu, căci Domnul zice: „Eu le voi face o binecuvântare”.

2. Notaţi apoi, în al doilea rând, personalitatea binecuvântării. „Eu le voi face pe ele o binecuvântare”. „Voi face pe fiecare membru al bisericii o binecuvântare.” Suntem obişnuiţi să înlocuim de multe ori pronumele „eu” cu „noi”. Mulţi ar putea vorbi cu „noi”, evitând folosirea singularului „eu”, căci deşi ei spun „Noi am făcut aşa şi aşa”, ei nu se gândesc „Cât am făcut eu? Am făcut eu ceva aici?”. „Noi predicăm Evanghelia.” O predicăm noi într-adevăr? Nu este momentul să vorbim la plural.

El zice: „Eu le voi face o binecuvântare”. Când Ierusalimul a fost clădit, fiecare a început cu propria lui casă. Acolo este locul unde tu trebuie să începi să clădeşti sau să faci ceva. Textul spune „le voi face o binecuvântare”, deci pe fiecare în parte.

– Bine domnule, dar ce pot face eu? Eu nu sunt decât un tată al casei, sunt atât de ocupat, încât puţin îmi pot vedea copiii.

– Dar în lucrul tău nu ai servitori?

– Nu, eu sunt servitorul meu, lucrez singur.

– Dar când ai muncitori plătiţi cu ziua, nu poţi spune vreun cuvânt sufletului lor?

– Nu-mi place să amestec religia cu profesia.

– Bine dar oare nu ai nicio altă ocazie?

– Când mergi cu autobuzul sau cu trenul, nu poţi vorbi nimănui despre Isus? Nu poţi lăsa un tractat în locurile în care mergi? Nu poţi spune o vorbă bună unui copil? De unde vine acest om care nu poate face nimic?

Acolo pe perete este un păianjen; el ajunge şi în palatele regale şi îşi întinde pânza. Într-un colţ din curtea bisericii este o urzică, iar medicul spune că şi ea are calităţile ei. Pe cer este o stea mică, dar ea este notată pe hartă, iar marinarul se orientează după ea. Dumnezeu a făcut toate acestea pentru ceva, dar aici este un om pe care Dumnezeu l-a făcut şi nu i-a dat nimic de lucru! Eu nu pot crede. Dumnezeu nu a făcut niciun lucru fără rost. El nu are niciun lucrător în plus. Mă gândesc la tine, tu ai ceva de lucru? Domnul să-ţi arate care este rostul tău şi să te facă să-l poţi îndeplini prin harul Său!

3. Dar mai avem, în al treilea rând, dezvoltarea religiei sau desfăşurarea Evangheliei binecuvântate. Le voi face pe ele o pricină de binecuvântare, dar nu numai atât, ci şi împrejurimile dealului Meu. Creştinismul este ceva expansiv; când acesta începe în inimă, este mai întâi asemenea unei seminţe de muştar, dar cu timpul creşte un pom mare, astfel că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi acolo. „Niciunul nu trăieşte pentru sine şi niciunul nu moare pentru sine.” Dumnezeu Îşi face poporul o binecuvântare. Pe fiecare o binecuvântare pentru unul sau doi, apoi pentru o sută, pentru o mie şi la urmă pentru multe mii. „Eu voi face pe fiecare în mod individual o binecuvântare, şi când Eu voi face aceasta, toate împrejurimile le voi face o binecuvântare.” Sper că noi nu vom fi mulţumiţi, ca membrii ai Bisericii din New Park Street, până ce nu suntem o binecuvântare nu numai pentru noi, ci şi pentru toate împrejurimile dealului nostru. Care sunt locurile din jurul dealului nostru? Eu cred că ele sunt, întâi, ramurile noastre: Şcoala duminicală, vizitarea bolnavilor, grupurile de răspândire a tractatelor, societăţile pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu etc. În al doilea rând, îi avem pe vecinii noştri. Eu sunt paralizat ori de câte ori mă gândesc că îi slujim atât de puţin pe vecinii noştri, deşi suntem ca o oază verde în mijlocul unui mare deşert spiritual. Tocmai în spatele nostru avem sute de catolici, apoi ceva mai încolo oameni cu cele mai rele caractere. Dumnezeu să ne ajute şi să ne facă o binecuvântare pentru vecini. O altă oportunitate o reprezintă bisericile aparţinătoare. Nu pot decât să mă bucur de prosperitatea unor biserici, dar aşa cum a spus fratele Sherman miercurea trecută „nu este jignitor să spunem că sunt puţine biserici într-o stare prosperă şi că luând bisericile în general ele sunt într-o stare de plâns”. Dacă este o flacără aici, lăsaţi ca ea să fie răspândită până ce toate bisericile vor luminate de gloria Sa. Domnul zice: Eu le voi face o pricină de binecuvântare pe ele şi împrejurimile dealului Meu.

II. Al doilea punct este acesta: oamenii lui Dumnezeu sunt nu doar pentru a fi o binecuvântare, ci şi ca EI ÎNŞIŞI SĂ FIE BINECUVÂNTAŢI. Pentru că citim în a doua parte a versetului: Le voi trimite ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată! Este ceva unic, asemenea prezicerii ploilor de binecuvântări pe care sperăm să le primim aici.

1. Este un har suveran. Ştim că romano-catolicii pretind că ei pot avea parte de har fără să-l primească în mod direct de la Dumnezeu, deoarece ei consideră că Dumnezeu dă harul Său papei, iar de la acesta ajunge – prin conducte mai mici, numite cardinali şi episcopi – la preoţi. Astfel că, prin rotirea robinetului cu ajutorul unui şiling, puteţi obţine har atât de mult cât doriţi. Nu astfel stau însă lucrurile cu harul lui Dumnezeu. Domnul spune „Eu le voi trimite ploaie”. Harul este darul lui Dumnezeu, şi nu este creat de om.

2. Este un har primit la nevoie. Puteţi pregăti hambarul, vă puteţi ascuţi secerile, dar acestea vor fi ruginite înainte de seceriş, dacă nu există ploi la momentul potrivit. Ele sunt necesare.

3. Este un har bogat. Dacă Dumnezeu dă o binecuvântare, de obicei El o revarsă într-o asemenea măsură încât nu este loc suficient pentru a o primi. Ne dorim har bogat, prietenii mei, har îmbelşugat pentru a ţine smeriţi, har îmbelşugat să ne facă oameni ai rugăciunii, har îmbelşugat pentru a ne face sfinţi, har îmbelşugat să ne facă zeloşi, har îmbelşugat să ne facă sinceri, har îmbelşugat pentru a ne păstra prin această viaţă, iar la sfârşitul ei să ne conducă acasă, în cer.

4. Este un har la vremea potrivită.Dacă o persoană mă irită, am nevoie de har chiar în acel moment, pentru a avea răbdare; dacă nu-l primesc, mă supăr şi o jignesc; zece minute după aceea pot deveni foarte răbdător, dar nu am avut parte de har la momentul potrivit. Însă promisiunea lui Dumnezeu este: Eu le voi trimite ploaie la vreme.

5. Este o binecuvântare variată. Va fi o ploaie binecuvântată. Dumnezeu va trimite toate tipurile de binecuvântări.

O, Domnul meu, dă naştere în acest loc primului val de primăvară, care va mişca alt val, apoi altul şi altul, până la ultimul mare val care va mătura nisipurile timpului…

(Fragment din mesajul The Church of Christ, predicat de Charles Spurgeon în 3 iunie 1855. Traducerea Petru Popovici. Farul creştin, 21 septembrie 1946.)

 

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/02/charles-spurgeon-biserica-lui-hristos/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: