Puritanii şi Ziua Domnului

Pentru puritani, respectarea zilei de duminică avea o deosebită importanţă; ei au oferit o bază teologică destul de complexă pentru ţinerea zilei de duminică, pe care au numit-o Sabatul creştin.

Odihna într-una dintre zilele săptămânii era o comemorare a creării lumii de către Dumnezeu şi (pe baza textului din Genesa 2:1-3) o poruncă dată la creaţie. Cea de a patra poruncă sfinţea o zi din cele şapte printr-o lege morală. Ziua Domnului din Noul Testament comemorează învierea lui Hristos în ziua de duminică şi explică schimbarea zilei a şaptea (sabatul evreiesc) cu prima zi a săptămânii. Pentru că ziua de duminică este o zi de întrerupere a muncii pământeşti şi un timp de închinare, ea este o experienţă care prefigurează eterna stare de fericire deplină din ceruri.

Întemeindu-şi parţial teoria pentru ţinerea zilei de duminică pe cea de a patra poruncă, puritanii au acceptat o continuitate între Sabatul Vechiului Testament şi Ziua Domnului din Noul Testament. Cu toate acestea, ei au făcut o distincţie clară între sabatul Vechiului Testament ca lege ceremonială, pe de o parte, şi ca lege morală, pe de altă parte. Acele faţete ale sabatului vetero-testamentar, precum ţinerea lui în ziua a şaptea şi strictele sale interdicţii de muncă şi activitate erau legi ceremoniale care fuseseră abolite după venirea lui Hristos. Dar principiul moral conform căruia o zi din şapte ar trebui să fie o zi de repaus şi de închinare era considerat un principiu natural, moral şi etern. Un cercetător al mişcării puritane, B.B. Warefield a identificat aspectul moral permanent de ţinere a sabatului cu „porunca de a avea o zi din cele şapte în care să-I slujeşti îndeobşte Domnului”, iar aspectul ceremonial, abolit de Hristos, cu „a ţine în mod explicit ziua de sâmbătă şi a te odihni de toată munca ta cu stricteţea cu care ei o făceau.”

Urmând principiului afirmat în porunca a patra, parte din ţinerea zilei de duminică era odihna de munca de fiecare zi. În forma aceasta era un antidot la spiritul lumii. Nicholas Bownde susţinea că „nu ne putem ocupa de lucrurile lui Dumnezeu dacă suntem împovăraţi de lucrurile pământeşti”. Potrivit lui William Ames, tipul de activităţi specifice care sunt nepotrivite în ziua de duminică sunt „cele care au face cu averea şi profitul nostru.”

Dimensiunea morală a ţinerii zilei de duminică s-a manifestat în parte prin practicarea actelor de milostenie faţă de cei în nevoie. John Milton considera că această zi trebuie folosită „pentru a însufleţi prin aceasta însuşirea şi exersarea carităţii”.

Contribuţia distinctivă a puritanilor la ţinerea Sabatului creştin constă în stăruinţa lor asupra faptului că scopul principal al duminicii era închinarea religioasă. „Finalitatea ultimă a odihnei”, scria Nicholas Bownde, „este aceea că putem să stăruim în închinarea adusă lui Dumnezeu cu sufletul şi trupul nostru.” Peter Bavley avertiza: „Să nu creadă nimeni că un simplu repaus de la muncă este tot ce i se cere de Ziua Domnului, ci timpul care îi rămâne nelucrând în slujba lui, trebuie să îl aloce îndatoririlor spirituale.”

Catalogul îndatoririlor de duminică întocmit de John Field este reprezentativ: poporul lui Dumnezeu trebuie să se fie preocupat „de ascultarea Cuvântului, de dedicarea în rugăciune, de primirea sacramentelor, de meditare la lucrările Lui minunate şi de practicarea îndatoririlor sfinte.”

Dacă Sabatul puritan cerea odihnă în ceea ce priveşte munca, totodată se opunea transformării zilei de duminică într-o zi de trândăveală. Duminica puritană nu era cu niciun chip o zi inactivă. Iată ce scria un puritan: „Cel care ţine Sabatul doar odihnindu-se de munca cea de toate zilele, îl ţine asemenea dobitoacelor; odihna în această zi este interzisă fiind o piedică în calea închinării exterioare şi interioare aduse Dumnezeului Cel Atotputernic.”

Miezul ţinerii Sabatului sfinţirea zilei pentru Dumnezeu. Orice sta în calea acestui proces de sfinţire trebuia să dispară, fie activitatea, fie opusul ei, sportul şi trândăvia. William Ames abordează această problemă atunci când scrie: „Corecta respectare a zilei reclamă două lucruri: odihnă şi sfinţirea acestei odihne… Sfinţirea acestui timp de odihnă, ca de altfel a zilei propriu-zise, constă în dedicarea noastră specială închinării lui Dumnezeu… Contrare respectării zilei sunt toate afacerile, comerţul, banchetele, sporturile şi alte activităţi care distrag mintea omului de la practicarea evlaviei.”

Pentru că însemnătatea vitală a Sabatului puritan consta în sfinţirea zilei în vederea închinării înaintea lui Dumnezeu şi a slujirii altora, puritanii au respins în mod categoric ideea recreaţiei ca o preocupare demnă de urmat în ziua de duminică. William Perkins scria: „Este un abuz din partea multora, care nu poate trece neobservat, acela de a face din Ziua Domnului o zi rezervată sportului şi distracţiei, când ea ar trebui să fie pusă deoparte pentru închinare lui Dumnezeu…”.

Thomas Hooker se întreba: „Nu este sfinţirea zilei de Sabat mai bună decât profanarea ei?”. Răspunsul şi-l poate da fiecare!

(Articol realizat pe baza informaţiilor oferite în lucrarea Sfinţi în lume. Puritanii în adevărată lor lumină, Leland Ryken, Editura Reformatio, Oradea, 2004. Pentru o aprofundare a subiectului, citiţi capitolul „Biserica şi închinarea” din această carte).

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/02/puritanii-si-ziua-domnului/

Charles Spurgeon – 120 de ani de la plecarea la Domnul

Toate articolele şi predicile publicate în luna ianuarie 2012 pe site au avut mai mult mai puţin legătură cu Spurgeon. Astăzi 31 ianuarie se împlinesc 120 de ani de la trecerea sa la Domnul! Iată cum descrie Iain Murray ultimele luni din viaţa pastorului de la Metropolitan Tabernacle:

După ce a petrecut primele săptămâni ale anului 1891 la Mentone, în sudul însorit al Franţei – un loc care de mult timp era staţiunea lui preferată când avea probleme cu sănătatea – Spurgeon s-a întors la frigul şi ceaţa din Londra în februarie şi şi-a continuat munca zilnică obişnuită până duminică, 17 mai, când a fost doborât de boală şi durere înainte de serviciul de seară. După ce boala a fost diagnosticată greşit ca gripă, nu a mai predicat până în dimineaţa zilei de duminică, 7 iunie, iar acest serviciu s-a dovedit a fi sfârşitul celor 38 de ani de lucrare în biserica pe care a păstorit-o şi care, din acea primăvară îndepărtată a anului 1854, l-a înconjurat cu dragostea şi rugăciunile ei. Următoarea săptămână a petrecut-o în iubitul său Essex, pe plaiurile natale, scopul său fiind să-l asiste pe fotograful care trebuia să facă poze pentru Memories of Stambourne. Oamenii au spus despre James Spurgeon, bătrânul pastor independent din Stambourne, că, după ce a fost o victimă a gutei la mijlocul vieţii, ulterior s-a vindecat de această boală şi a trăit până la vârsta de nouăzeci de ani. Speranţa era ca nepotul lui să aibă aceeaşi experienţă. Dar n-a fost să fie aşa. Pe lângă gută, Spurgeon avea acum o boală fatală de rinichi. Întorcându-se la Londra, au urmat trei luni de boală deznădăjduită înainte de a putea face câţiva paşi în căldura soarelui de septembrie. N-a putut să citească, să scrie şi să mediteze prea mult, deşi poverile controversei din ultimii cinci ani îi apăsau încă sufletul. La Herne Hill, în 26 octombrie 1891, înainte de a pleca pentru ultima dată la Mentone, cuvintele sale de rămas bun adresate prietenilor lui au fost: „Lupta mă omoară”.

Totuşi, la hotelul Beau-Rivage din Mentone, unde a stat cu doamna Spurgeon, încă a mai sperat să i se reîntoarcă puterea ca să pună capăt „Sabaturilor sale tăcute”. În ultima seară a anului şi la 1 ianuarie 1892, când, deşi boala sa de rinichi era foarte avansată, a avut loc o însănătoşire înşelătoare, el a rostit două cuvântări în faţa unor persoane adunate în dormitorul lui. În ziua următoare i-a scris lui Archibald Brown: „Datori harului suveran şi fără plată, Îi vom cânta împreună Domnului nostru care ne-a mântuit pentru eternitate”. Ultimul său cântec pe pământ a fost după cuvintele lui Samuel Rutherford din imnul „The Sands of Time Are Sinking”, cântate la finalul unui scurt serviciu în dormitor, la 17 ianuarie. La sfârşitul acelei săptămâni, Spurgeon îi spusese prietenului şi secretarului său credincios, J. W. Harrald: „Mi-am sfârşit lucrarea”. Cea mai mare parte a ultimei săptămâni din ianuarie a fost inconştient, până când în ultimul ceas al ultimei zilei a lunii a trecut puntea strălucitoare spre glorie. Mărturisirea sa personală a Evangheliei Mântuitorului său a fost desăvârşită. Cu ani în urmă spusese:

„Ah! Puntea harului îţi va ţine greutatea, frate. Mii de mari păcătoşi au trecut această punte, da, zeci de mii au trecut peste ea. Le pot auzi bocancii acum, când trec peste arcadele măreţe ale punţii mântuirii. Vin cu miile, cu milioanele; încă din ziua când Cristos a intrat prima dată în gloria Sa, ei vin şi totuşi încă nu a sărit nicio piatră din această punte atotputernică. Unii au fost şefii păcătoşilor, dar coloanele n-au cedat niciodată sub greutatea lor. Voi merge cu ei, încrezându-mă că mă va ţine şi pe mine; voi trece peste ea aşa cum au trecut şi ei”.

Luni, 1 februarie, pe grilajul de afară al Tabernacolului Metropolitan erau prinse copii ale telegramei care aducea ştirea:

„Mentone, 11:50,

Tabernacolul lui Spurgeon, Londra.

Pastorul nostru iubit a intrat în ceruri la 11:05, duminică noaptea. Harrald”.

O săptămână mai târziu, sicriul cu rămăşiţele lui pământeşti s-a aflat în liniştea Tabernacolului cu o inscripţie simplă, a cărei relevanţă au putut să o înţeleagă cei care au stat de partea lui în controversa Down-Grade:

În memoria scumpă a lui CHARLES HADDON SPURGEON Născut la Kelvedon, 19 iunie, 1834.

Adormit în Isus, duminică, 31 ianuarie, 1892.

„M-am luptat lupta cea bună, am sfârşit alergarea, am păstrat credinţa”.

S-a generalizat părerea că Spurgeon a folosit versetul lui Pavel drept ultimele lui cuvinte, dar „purtătorul lui de armură”, J. W. Harrald, care a fost lângă el până la sfârşit, a negat acest lucru: „El nu le-a pronunţat: ar fi fost împotriva întregului caracter al vieţii sale dacă ar fi făcut-o; a avut o părere mult prea umilă despre lucrarea şi valoarea sa ca să folosească aceste cuvinte inspirate”.

În diferite clădiri, în vieţi mai tinere, din amvoanele şi băncile bisericilor, adevărul care dă toată slava harului lui Dumnezeu vorbeşte astăzi lumii şi, câtă vreme o face, predicile lui Spurgeon, care au vorbit atât de mult despre Cel care este „acelaşi ieri, azi şi în veci”, nu vor fi uitate cu siguranţă.

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/01/charles-spurgeon-120-de-ani-de-la-plecarea-la-domnul/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: