Charles Spurgeon – Inabilitatea vs datoria de a crede

Spurgeon a prezentat în permanenţă măreţia dragostei lui Hristos pentru păcătoşi, a iertării Lui fără plată şi amploarea răscumpărării Lui, i-a îndemnat şi i-a sfătuit pe toţi oamenii să se pocăiască şi să se încreadă într-un astfel de Mântuitor. Problema în care nu a fost de acord nici cu hipercalvinismul, nici cu arminianismul a constat în faptul că a refuzat să dea o explicaţie logică despre cum pot fi comandaţi oamenii ca să facă ceea ce nu stă în putinţa lor: „Unul spune: «Dar nu înţeleg această doctrină.» Poate că nu o înţelegi, dar ţine minte că, în timp ce noi suntem obligaţi să-ţi spunem adevărul, nu suntem obligaţi să-ţi dăm puterea de a-l înţelege; şi, pe lângă aceasta, acesta nu este un subiect de înţeles, este o problemă de credinţă deoarece este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Este una dintre axiomele teologiei că, dacă omul se pierde, Dumnezeu nu trebuie învinovăţit pentru aceasta; şi este, de asemenea, o axiomă a teologiei că, dacă omul este mântuit, Dumnezeu trebuie să aibă toată slava pentru aceasta.”

Arminienii spun că păcătoşii sunt comandaţi, prin urmare trebuie să poată; hipercalviniştii spun că oamenii nu pot, prin urmare nu pot fi comandaţi. Însă Scriptura şi calvinismul istoric prezintă atât incapacitatea omului, cât şi datoria lui, iar ambele aspecte sunt părţi necesare ale evanghelizării – primul aspect descoperă faptul că păcătosul are nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu poate să-l dea, iar cel de-al doilea, care este afirmat în îndemnurile, promisiunile şi invitaţiile Scripturii, îi arată omului locul în care se află pacea şi siguranţa lui, anume, persoana Fiului lui Dumnezeu.

Faptul că naşterea din nou este lucrarea lui Dumnezeu ne interzice, desigur, să spunem oamenilor că pot fi născuţi din nou într-un moment pe care-l pot alege ei sau pastorul, dar nu-l împiedică pe evanghelist să-şi facă adevărata lucrare, care este să le arate oamenilor că trebuie să fie mântuiţi prin har prin credinţă şi că încrederea pusă în Hristos este calea către pacea cu Dumnezeu. Deşi mintea omului nu poate să reconcilieze porunca dată păcătoşilor să creadă în Fiul lui Dumnezeu pentru mântuire cu adevărul că numai harul poate să-i aducă în starea în care să facă acest lucru, în Scriptură nu există niciun conflict între aceste două probleme. Spurgeon a luat aceste două adevăruri, datoria omului să creadă şi incapacitatea lui de-a crede şi le-a folosit ca două fălci ale menghinei care strâng conştiinţa păcătosului.

Să urmărim următorul exemplu: „Dumnezeu îţi cere să crezi că, prin sângele lui Isus Hristos, El poate încă să fie drept şi totuşi să fie justificatorul celor păcătoşi. El îţi cere să te încrezi în Hristos ca să te mântuiască. Poţi să te aştepţi ca El să te mântuiască dacă nu te vei încrede în El? Omule, este cel mai logic lucru din lume ca El să-ţi ceară să crezi în Hristos. Şi aceasta El îţi cere cu adevărat în această dimineaţă. «Pocăieşte-te şi crede în Evanghelie.» O prieteni, o prieteni, cât de tristă, cât de tristă este starea sufletului omului când nu vrea să facă acest lucru! Putem să-ţi predicăm, dar tu nu te vei pocăi şi nu vei crede niciodată Evanghelia. Putem să punem poruncile lui Dumnezeu ca o secure la rădăcina unui copac, dar, oricât ar fi de logice aceste porunci, tu tot vei refuza să-i dai lui Dumnezeu ceea ce este al Lui; vei continua în păcatul tău; nu vei veni la El ca să poţi avea viaţa; şi aici este momentul în care Duhul lui Dumnezeu trebuie să intervină ca să lucreze la sufletele celor aleşi ca să-i facă să vrea în ziua puterii Lui. Dar, oh! în Numele lui Dumnezeu te previn că, dacă, după ce auzi porunca, vei continua, aşa cum ştiu că vei continua fără Duhul Lui, să refuzi să asculţi de o Evanghelie atât de logică, vei descoperi la sfârşit că va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora, decât pentru tine; căci dacă lucrurile care se predică în Londra ar fi fost predicate în Sodoma şi Gomora, oamenii de acolo s-ar fi pocăit de mult în sac şi cenuşă. Vai de voi, locuitori ai Londrei!”

Dar el nu i-a lăsat pe păcătoşi în această fază. Urmăriţi modul în care îşi încheie predica din care am citat mai sus. Cu un puternic crescendo al adevărului el a atacat conştiinţa celor neconvertiţi din toate direcţiile şi acum, într-o agonie de sinceritate, el ajunge la această concluzie groaznică: „Îţi cer în Numele Dumnezeului celui viu, Îţi cer în Numele Răscumpărătorului lumii, îţi cer în Numele crucii Calvarului şi a sângelui care a pătat praful Golgotei, ascultă acest mesaj divin şi vei avea viaţa veşnică; dar refuză mesajul şi pe propriile tale mâini să fie sângele tău pentru veci de veci!”. (Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995).

Acelaşi accent pus de Spurgeon atât pe inabilitate, cât şi pe datorie se observă în capitolul „Nu pot face nimic” din cartea sa Totul prin har: După ce inima neliniştită a primit doctrina ispăşirii şi a învăţat marele adevăr că mântuirea este prin credinţa în Domnul Isus, ea este adeseori întristată şi apăsată de un sentiment de neputinţă, de inabilitate de a face binele. Mulţi se plâng: «Eu nu pot face nimic.» Ei nu zic aceasta ca pe o scuză, ci pentru că o simt ca pe o povară zilnică… Acest sentiment pare că face toată Evanghelia nulă şi fără valoare. Căci la ce foloseşte hrana unui om flămând dacă el nu poate ajunge la ea? La ce e bun râul vieţii dacă noi nu putem bea din el? […] Sufletul este fără putere şi nu ştie ce să facă. El stă cu privirea aţintită la cetatea de scăpare, dar nu poate intra pe porţile ei. […] Cuvintele adevărate ale Domnului accentuează cu tărie: «Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.» Eu pot să merg mai departe decât acest text şi să vă amintesc marea dragoste cu care Domnul ne-a iubit, «măcar că eram morţi în greşelile şi păcatele noastre». A fi mort e ceva mai mult decât a fi fără putere. Singurul lucru asupra căruia trebuie să-şi fixeze gândul sărmanul păcătos fără putere, asupra căruia să rămână aţintit, ca singura bază a speranţei lui, este asigurarea divină că «la vremea cuvenită, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi». Crede aceasta şi neputinţa va dispărea. […] Marile noastre nevoi şi slăbiciuni devin binecuvântări când intră în mâinile credinţei.”

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/01/charles-spurgeon-inabilitatea-vs-datoria-de-a-crede/

Charles Spurgeon – Căutaţi mai întâi…

Un comerciant bătrân îi spuse într-o zi fiului său: „Mă bucur că-ţi place Evanghelia, dar ascultă ce-ţi spun şi fii înţelept. Mă ocup de comerţ de patruzeci de ani; sfatul pe care ţi-l dau este: ţine-te de comerţ, câştigă bani, iar după aceea vezi-ţi şi de Evanghelie. Acest tânăr a început să-şi pună mintea la lucru şi, gândind serios, a apucat-o pe calea cea bună. A răspuns deci: „Tată, am fost întotdeauna recunoscător pentru sfaturile bune pe care mi le-ai dat; iartă-mă însă că de data aceasta nu pot să fiu de aceeaşi părere cu tine. Nu se spune oare în Scriptură: ‘Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui’? De aceea nu pot să caut mai întâi să câştig bani, ci voi căuta mai întâi să ascult de Dumnezeu; trag nădejde însă că, din această cauză, nu voi fi mai puţin atent şi harnic în munca de comerciant”. Fiul acela îşi întrecea tatăl în înţelepciune.

Adevărata evlavie este de folos în orice privinţă, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru cea viitoare. Chiar dacă ar fi să mor ca un câine, eu tot creştin vreau să fiu. Pune mai presus de toate creştinismul, adevărata credinţă din inimă. Începe fiecare săptămână dând cea dintâi zi întru totul adorării lui Dumnezeu. Începe fiecare zi folosind dimineaţa pentru legătura cu Dumnezeu. Începe viaţa de căsnicie în rugăciune, cerând binecuvântarea Tatălui ceresc; alege-ţi o soţie care să fie una cu tine în frica de Domnul. Orice lucrare, orice ocupaţie sfinţeşte-o prin rugăciune şi în orice lucru de care te vei apuca, lasă-te călăuzit de Domnul. Dacă începem, urmăm şi sfârşim cu Dumnezeu, calea noastră va fi înconjurată de binecuvântări.

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, deoarece merită ca Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui să fie alese întâi. Dacă este vorba să alegi între Dumnezeu şi Mamona, nu sta o clipă la gânduri. Dacă bogăţia şi neprihănirea luptă între ele care să fie mai întâi, atunci ducă-se banul şi rămâi cu neprihănirea. Urmează lui Hristos, oricât de mult te-ar costa lucrul acesta. Binecuvântat este omul care nu stă pe gânduri şi nu şovăieşte, ci, precum Moise, „vrea mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11:25). Binecuvântat este omul care nu cunoaşte altă preocupare decât aceea a ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu şi a deplinei predări în slujba Lui şi care, cu hotărâre şi bucurie, poate să zică precum în versurile: „Mai bogat decât sunt în Isus, nu pot să fiu. Toate comorile acestui pământ nu sunt altceva decât un câştig unit cu spaimă”.

„Toate bune”, zicea cineva, „dar trebuie să şi trăieşti”. Că trebuie să trăieşti, eu nu sunt în totul sigur. Sunt mai degrabă cazuri când ar fi mai bine să nu trăieşti. O vorbă veche zice: „Mai bine moartea decât să mă lepăd de credinţă”. Cu alt lucru însă sunt cu totul de acord, şi anume că trebuie să murim. De aceea merită să ne gândim mai mult la acest „trebuie” şi să nu mai tot repetăm ideea că „trebuie să trăim”.

Dar dacă este să trăim, atunci să trăim fără să înşelăm pe nimeni, fără să facem afaceri necurate şi fără să minţim pe oameni cu reclame false. Să trăim, dar în chip cinstit. Gândeşte-te la acest punct de vedere, meditează atent la el, iar apoi spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu urmăresc să fac ceea ce este drept”. O greutate sau alta, dacă eşti cinstit, serios şi tare, va fi în curând biruită. Să nu fii niciodată un om care fuge de responsabilitate. Niciunul dintre noi să nu se întrebe dacă, lucrând cinstit, suntem plăcuţi oamenilor sau nu, ci, fără să ne uităm în dreapta sau în stânga, să lucrăm după cuvintele: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui”.

Evlavia noastră să se arate mai întâi în râvna noastră. Este foarte trist că mulţi îşi cheltuie cea mai mare energie pentru scopuri lumeşti, iar pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru veşnicie nu le mai rămân decât slăbiciunile. În afaceri sunt cu totul acolo, trup şi suflet, dar nu tot la fel şi la timpul de rugăciune. Aceasta îmi aduce aminte de un frate al cărui glas la ora de rugăciune era aşa de stins că abia puteai să-l auzi; nu tot aşa era însă şi în magazinul lui, unde răsuna destul de tare. Este drept oare ca lucrurile lumeşti să le facem cu toată puterea noastră, iar faţă de Domnul Isus să nu fim decât „căldicei”? Dacă este vorba să fim plini de râvnă şi înflăcăraţi, să fim pentru lucrurile alese, în slujba celui mai bun Domn şi Învăţător. În lucrarea Lui niciodată nu putem să spunem că suntem prea serioşi; din nefericire însă, rar întâlnim pe câte cineva a cărui pasiune în lucrarea Domnului să întreacă măsura obişnuită! Pentru El, care ne-a răscumpărat cu sângele Său scump, nu putem niciodată să facem prea mult; ne pare foarte rău că nu putem face destul. Unii oameni au foarte mult timp pentru calcule, dar foarte puţin timp pentru Biblie, au inima foarte înflăcărată pentru afaceri, dar puţin preocupată pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nu este bine aşa. Un alt loc se cuvine lucrurilor lui Dumnezeu. Pune întâi ce este pe primul loc; pune deci tot sufletul în a-L iubi pe Domnul şi a-L sluji!

„Este acesta creştin?”, întreabă câte cineva şi primeşte, poate, răspunsul: „Da, aşa cred, dar în ultimul timp nu prea a slujit”. O, deşteptaţi-vă voi care dormiţi! Este vremea să vă treziţi din somn. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” punând în viaţa voastră adevărata evlavie mai presus de orice. Cârma corăbiei vieţii voastre este în mâna lui Dumnezeu. A-L glorifica pe Dumnezeu, iată care ar trebui să fie pasiunea noastră cea mai importantă. Această ramură de migdal a lui Aaron ar trebui să înghită celelalte ramuri. Mai întâi să fii un om al lui Dumnezeu, un adevărat creştin, şi după aceea bancher sau comerciant, lucrător sau muncitor. Este o bucurie pentru mine când văd că cei dintâi oameni ai noştri au fost mai întâi creştini şi după aceea englezi, conservatori, liberali sau radicali, fiecare după încredinţarea lui; omul trebuie să fie mai întâi un om al lui Dumnezeu. O, de-ar fi politica noastră, comerţul nostru, literatura noastră şi arta noastră pline doar de acest gând: creştin înainte de toate! Atunci şi celelalte lucruri ar fi un câştig. Ştiinţa, legile sociale, afacerile, viaţa de familie toate ar avea o mai bună înfăţişare sub stăpânirea unui creştinism viu. Frica de Dumnezeu ar trebui să fie temelia şi piatra din capul unghiului clădirii sociale. „Mai întâi Hristos” şi după aceea toate celelalte lucruri în ordinea firească. Mai înainte şi mai presus de toate să lumineze predarea voastră în mâna lui Dumnezeu, aşa cum în pustie stâlpul de foc lumina toată tabăra lui Israel.

Dacă cineva întreabă: „Ce s-ar mai alege de comerţ şi de industrie, dacă ar fi să lucrăm potrivit cu evlavia?”, răspunsul este: „Toate acestea vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Dacă un tânăr care păşeşte în viaţă cu hotărârea de a face toate în frica lui Dumnezeu este decis ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să nu facă nimic împotriva gândului Domnului Isus, ce s-ar întâmpla oare? Cu siguranţă că nu va duce lipsă de nimic din ceea ce îi este necesar, îmbrăcăminte şi toate celelalte lucruri ale vieţii: „toate acestea i se vor da pe deasupra”.

„Ah!”, suspină un altul, „eu nu am un loc de muncă şi nu ştiu cam am să-mi câştig pâinea”. Eşti sigur că această încercare a venit peste tine fără vina ta? Dacă da, atunci nu te lăsa pradă îngrijorării şi îndoielilor, căci Domnul a promis că Se va îngriji de nevoile tale (Filipeni 4:19). Pe temeiul vieţii sale şi a altor credincioşi, David a spus: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea” (Psalmul 37:25). Beţivul, uşuraticul, leneşul, înşelătorul pot să sufere de foame – şi ar fi bine dacă prin aceasta ar fi siliţi să se îndrepte – însă celui neprihănit îi răsare lumina în întuneric. Cei ce slujesc lui Dumnezeu în mod sincer nu vor putea să se plângă că El i-a părăsit.

În timpul domniei reginei Elisabeta a Angliei cineva a primit ordinul să meargă în străinătate pentru anumite interese ale statului. Acesta s-a scuzat spunând că afacerile lui vor suferi în timpul cât va fi plecat; la aceasta, regina a răspuns: „Dacă tu vei lua asupra ta interesele mele, şi eu voi lua asupra mea interesele tale”. Fiţi încredinţaţi că Dumnezeu va îngriji de voi, dacă într-adevăr Îi slujiţi cu bucurie. „Toate acestea vi se vor da pe deasupra”.

Binecuvântările acestei vieţi se revarsă peste cei credincioşi în cel mai bun şi mai potrivit mod, fiindcă vin potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu. Închipuiţi-vă că fiecăruia dintre voi i s-ar da posibilitatea să se îmbogăţească; sigur, mulţi s-ar grăbi atunci să folosească oportunitatea care li se oferă. N-ar fi însă de întrebat dacă nu cumva bogăţia este o povară prea apăsătoare? Rămâne apoi de văzut dacă anumiţi oameni, care acum îşi împlinesc bine datoria în locul în care se găsesc, ar fi pe jumătate la fel de potriviţi sau măcar puţin mai fericiţi dacă ar fi aşezaţi în locuri mai înalte. Am văzut eroi, care, când au fost în lux, au ajuns nişte proşti. Adesea, este mai bine pentru noi să trecem prin pierderi şi dezamăgiri decât să avem parte de câştig şi succes.

Când credinciosul slujitor al lui Dumnezeu, Bernard Gilpin, a fost prins şi dus în faţa judecătorilor, datorită vestirii Evangheliei, duşmanii lui făceau haz pentru vorba pe care acesta adeseori o rostea: „Toate spre bine”. Când a căzut de pe cal şi şi-a rupt piciorul, lucrul acesta le-a dat acelora şi mai multă apă la moară. Dar evlaviosul rob al lui Dumnezeu a zis şi atunci liniştit: „Nu mă îndoiesc că inclusiv această întâmplare dureroasă se va arăta ca o binecuvântare”. Şi aşa s-a întâmplat. Fiind astfel împiedicat să înceapă o călătorie urgentă, a fost nevoie să prelungească durata acesteia şi astfel, când a sosit în Londra, veniseră pentru el zile mai bune. Sosind la poarta de sus, a auzit din oraş sunete voioase de clopote. Întrebând ce înseamnă aceasta, i s-a răspuns că regina Maria Tudor a murit şi astfel nu se vor mai ridica ruguri pentru arderea protestanţilor. „Ah”, a strigat Gilpin, vedeţi cum toate lucrează împreună spre bine?”. Este o binecuvântare să-ţi rupi un picior dacă prin aceasta îţi scapi viaţa. De câte ori întâmplările noastre rele sunt mijloace de ocrotire!

Un rău mai mic slujeşte poate să ne ferească de un rău mai mare. Unii ar fi zburat, poate, prin norii nebuniei, dacă, la timpul potrivit, prin întâmplări neplăcute, nu le-ar fi fost tăiate aripile. Mai bine să lupţi pentru existenţă şi să fii cinstit decât să te îmbogăţeşti prin fapte mârşave. Rugăciunea: „Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie” a fost foarte înţeleaptă, dar rugăciunea Domnului nostru: „Totuşi facă-se nu voia Mea, ci voia Ta” este cu mult mai bună.

„Toate acestea vi se vor da pe deasupra”. Măsura acestui „pe deasupra” va fi rânduită de înţelepciunea nesfârşită a lui Dumnezeu. Lucrurile trecătoare le vei primi în măsura dorinţei pe care o ai după ele, dacă ai putea să ştii toate şi să cunoşti toate, şi te-ai face astfel una cu înţelepciunea nesfârşită a lui Dumnezeu. Nu cânţi oare bucuros cu psalmistul: „Tu ne alegi moştenirea” (Psalmul 47:4).

Făgăduinţa aceasta nu se referă oare şi la faptul că acel ce este credincios va primi cele necesare fără îngrijorare şi fără muncă istovitoare? În timp ce alţii sunt plini de îngrijorări, credinciosul poate să cânte. În timp ce alţii se trezesc de dimineaţă, întrebându-se „Ce ni se va mai întâmpla şi astăzi?”, tu te trezeşti cu încredinţarea că nu vei duce lipsă de nimic. „Vei locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul tău de scăpare; ţi se va da pâine şi apa nu-ţi va lipsi” (Isaia 33:16). Mulţumirea şi încrederea în Dumnezeu te vor face plin de pace şi fericit. Un prânz de verdeţuri cu pace va fi pentru tine o plăcere necunoscută acelora care mănâncă un bou îngrăşat. Este mai bine să fii fericit decât să fii bogat. Fericirea locuieşte mai mult în inimă decât în portofel. Nu ceea ce are omul, ci ce este el hotărăşte binele sau răul în viaţa de aici şi în lumea viitoare. Dacă Dumnezeu Însuşi, în timp ce-I slujiţi Lui, vă dă pe deasupra lucrurile acestei vieţi, atunci o moştenire plăcută v-a căzut la sorţ, o frumoasă moşioară v-a fost dată (Psalmul 16:6).

„Toate acestea vi se vor da pe deasupra”. Aceasta mă face să-mi aduc aminte că, prin creşterea prosperităţii sale, omul mai mult scade decât sporeşte. N-aţi văzut oare oameni care în mod vădit au ajuns mai mici când averea li s-a făcut mai mare? Iată o privelişte care adeseori m-a tulburat.

Am văzut în mod clar cum unii, muncind pentru a-şi făuri propria fericire, şi-au făurit, de fapt, pierzarea. Pe ruinele bărbăţiei lor au ridicat un palat. Ce pagubă şi ce jale însă când un om se închide, ca după un zid, cu venitul său în continuă creştere! Vedeţi acea spărtură din perete? În ea stă omul nefericit şi cere mereu pietre şi var. El trebuie să aibă pietre de aur şi mortar de argint. I se aduce ceea ce doreşte, dar el mereu strigă să i se mai dea. Nu se mulţumeşte până nu s-a închis de tot în spatele zidului. Zidurile care-l despart de semenii lui, ca şi de lumina păcii şi adevăratei bucurii, se înalţă din ce în ce mai mult, lună după lună, an după an. Sentimentele lui şi caracterul său sunt închise după un zid, până când, îngropat sub comorile adunate, uitând de orice îndatoriri ale omeniei, este cu totul închis între ziduri.

(fragment din volumul Fiţi tari în Domnul, Charles Spurgeon, traducere Tudor Popescu, Tipografia „Cartea de aur” S.A.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/01/charles-spurgeon-cautati-mai-intai/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: