Charles Spurgeon – Nu vă puteţi regenera prin propria putere!

După cum un smochin nu poate să facă măsline, tot aşa este imposibil pentru un om nemântuit să producă roadele dreptăţii. O astfel de misiune este peste puterile sale.

Trebuie să te naşti din nou”. Dacă nu te-ai născut din nou, nu eşti un adevărat creştin, nici nu poţi produce roadele primite de la Dumnezeu. Să ne imaginăm că ne aflăm în sudul Franţei şi că stăm lângă un frumos smochin. Am vrea tocmai să-l facem să producă măsline şi ne imaginăm că acest smochin ar fi gata să facă acest lucru. Cum să ne apucăm de treabă? În primul rând să lipim pe copac o etichetă pe care scrie: „Măslin”. Apoi, să aşteptăm până la sezonul următor. Şi iată că atunci abia, pe acest copac vom găsi frunze de smochin şi smochine, nimic altceva. Denumindu-l măslin, noi n-am schimbat cu nimic natura lucrurilor. Acelaşi lucru se petrece şi cu oamenii. Dacă numim pe cineva copil al lui Dumnezeu, nu înseamnă că el este într-adevăr un copil al lui Dumnezeu. Nu înseamnă că dacă punem eticheta de creştin pe cineva, omul îşi va schimba automat şi natura sa rea. De multe ori, oamenii sunt denumiţi creştini pentru simplul fapt că s-au născut întro ţară creştină. Dar mulţi dintre aceştia n-au intrat în viaţa lor într-un lăcaş de rugăciune, alţii se îmbată zilnic, atâţia nici nu cred măcar în existenţa lui Dumnezeu.

În altă ordine de idei, să ne gândim la altceva. Deoarece schimbând numele smochinului, n-am rezolva problema, să încercăm să-i schimbăm forma, făcându-l să arate ca un măslin. Ceea ce nu va fi deloc uşor, deoarece un măslin nu seamănă deloc cu un smochin. Totuşi, cu ajutorul unui toporaş, un briceag, nişte foarfeci să ne străduim să facem smochinul să arate ca un măslin. Însă, în sezonul viitor, acelaşi rezultat: căutând printre ramuri, sperând să găsim măsline, nu le vom găsi. Chiar dacă am ciuntit copacul, poate vom găsi ici şi colo câte o smochină, dar măsline niciodată. În cazul nostru, oricât ne-am strădui să-i educăm pe copiii noştri să fie cinstiţi, devotaţi, prietenoşi şi aşa mai departe, poate chiar să izbutim să obţinem ca unii dintre ei să pară ca fiind tineri creştini; dar dacă harul lui Dumnezeu nu le-a făcut să fie o nouă creatură în Isus Hristos, toată educaţia, orânduirea, îndreptarea şi îndrumarea noastră i-ar lăsa nemântuiţi şi în zadar vom căuta la ei după „rodul Duhului”. Există ceva peste puterile noastre, în ciuda eforturilor noastre, de a-i face pe aceşti copii să arate ca nişte adevăraţi creştini. Este nevoie ca acolo, în inima lor, să existe un proces divin, o schimbare completă a naturii care poate fi făcută numai de către Duhul Sfânt.

Pe când mă aflam în sudul Franţei, la Menton, am remarcat de multe ori că oamenii care lucrau acolo în livezile de măslini, obişnuiau să sape un mic şanţ în jurul copacilor, pe care îl umpleau cu cârpe. Era un soi ciudat de îngrăşământ pentru aceşti pomi. Să procedăm şi noi la fel: să tratăm măslinul nostru după acelaşi procedeu, apoi să aşteptăm rezultatul. nă la urmă, vom descoperi că neam irosit timpul şi munca degeaba. În sfârşit, în cazul nostru, să încercăm să ne tratăm copiii ca şi cum ei ar fi adevăraţi creştini, hrănindu-i cu acea hrană divină care încă nu le-a pătruns în suflet. La fel toate eforturile vor fi în zadar, căci nu le vom putea schimba firea, neputându-i transforma din copiii lui Adam în copiii lui Dumnezeu. Vom face mult bine rugându-L pe Dumnezeu să facă ceea ce noi nu putem face şi să-i învăţăm pe cei nemântuiţi, tineri şi bătrâni, să spună: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Psalmul 51:10).

Acum să înconjurăm smochinul nostru cu măslini, să vedem ce urmează. Smochinul va rămâne singur între măslini, şi când va veni timpul lui, ramurile sale vor fi încărcate cu smochine. Ce va face un om neîntors la Dumnezeu în mijlocul unor adevăraţi creştini? El nu se va simţi în largul său, îi va lipsi ceva. El s-ar simţi mai bine la un local de noapte, sau acasă la el, citind o carte sau un ziar. Poate soţia lui este o adevărată creştină, totuşi acest lucru nu este suficient pentru a-l face şi pe el un creştin. Omul poate avea o fiică, şi ea o bună creştină, care-l invită să vină la Biserică sperând că astfel îl va ajuta. Adevărul este că nu e de ajuns să ai o soţie sau o fiică creştine, atâta vreme cât natura ta nu este schimbată de către Duhul Sfânt. Trebuie să vă repet mesajul lui Pavel către temnicerul din Filipi: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Faptele Apostolilor 16:31).

Acum, să presupunem că ducem un smochin pe vârful unui deal, ca de pildă pe Dealul Măslinilor, şi-l plantăm acolo. Şi acolo el va rămâne totuşi un smochin, ca atare, va produce tot smochine. Deci, chiar dacă Dumnezeu ar fi ridicat un neconvertit până în culmea raiului, acesta va fi rămas un neconvertit chiar şi acolo. O simplă schimbare de loc nu l-ar face să intre în graţiile lui Dumnezeu, în afară de cazul că s-ar naşte din nou. El ar fi ca omul fără haine de nuntă din pilda lui Hristos, când împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22: 13).

Probabil cineva ar întreba: „Dar ce înseamnă în fond să te naşti din nou?” Aceasta nu înseamnă numai o schimbare a aspectului exterior, nici abandonarea păcatelor şi a dorinţelor de a poseda anumite virtuţi. Ci este aici vorba de lucrare măreaţă, o ieşire completă în afara existenţei tale. Dumnezeu creează un om cu totul nou. Oricine îl îmbrăţişează pe Isus reprezintă o nouă creaţie în care omul cel vechi cu apucăturile lui au dispărut.

Un altul ar întreba: „Dar poate fi îndeplinită o astfel de transformare? Pentru mine, aşa ceva ar fi un lucru demn de glorie”. Da, Duhul Atotputernic poate îndeplini această transformare. Dacă aţi fost meniţi să vă aflaţi sub gloria dumnezeiască, acest fapt trebuie îndeplinit în făptura voastră. Amintiţi- vă cuvintele lui Isus: „Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3).

Cineva, mulţumit de sine, ar putea să spună: „Eu mă simt suficient de bun”. Simplul fapt că el declară acest lucru este dovada cea mai bună că nu este suficient de bun. Vă amintiţi de cei care, în timpul vieţii lui Hristos pe pământ, se considerau suficient de buni? Hristos le-a spus: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi mira în Împărăţia Cerurilor” (Matei 5: 20). Cel născut din nou recunoaşte cu amărăciune şi umilinţă că bunătatea lui nu i se datorează lui personal, ci numai lui Dumnezeu.

Altul poate spune: „Dacă acest fapt este adevărat, nu mai pot avea nicio speranţă”. Asta şi vreau ca să simţiţi, pentru a vă îndepărta privirea de la propria voastră persoană şi a privi numai înspre Isus. Nu vă puteţi regenera prin propria voastră putere. Această lucrare poate fi dusă la îndeplinire numai de către o forţă divină. Deci, sunteţi obligaţi să depindeţi în mod absolut de mila lui Dumnezeu. Dacă El v-ar lăsa singuri, aţi fi pierduţi. Iubirea Lui Îl face să intervină şi să vă salveze. Deci, dacă El, în bunătatea sa infinită vă zâmbeşte şi vă face să vă naşteţi din nou în Isus Hristos, se cuvine ca voi să-i mulţumiţi şi să-l lăudaţi de-a pururi. Tocmai la acest punct de vedere vreau să vă aduc. Trebuie să admiteţi că numai prin harul lui Dumnezeu aţi fost izbăviţi.

Apoi, mai aud pe altul: „O, aş vrea să mă nasc din nou!” Această exclamare, dacă este sinceră, dovedeşte că omul se află deja aproape de naşterea din nou. Exact aşa a fost şi mărturia lui Hristos despre Saul din Tars: „Căci iată, el se roagă” (Faptele Apostolilor 9:11). Faptul că s-a rugat lui Dumnezeu a dovedit că Saul a şi scos primul strigăt de copil nounăscut al lui Dumnezeu. Amintiţi-vă acel text pe care Dumnezeu mi l-a dat cu ocazia convertirii mele, acum câţiva ani:Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul” (Isaia 15:22). Credinţa în Hristos este unul din semnele şi dovezile unei noi vieţi în sufletul vostru. Faceţi la fel ca mine, şi viaţa voastră va lua o altă întorsătură.

Sfârşitul creaţiei este începutul Creatorului. Atunci când veţi recunoaşte că nu vă puteţi mântui singuri, şi-l rugaţi pe El s-o facă, Dumnezeu o va face. Aruncaţi-vă la picioarele Lui fără întârziere, ca apoi, printr-o minune a lui Dumnezeu, smochinul să fie transformat într-un măslin roditor, ale cărui fructe vă vor face să experimentaţi viaţa veşnică.

(fragment din predica Smochine şi măsline, publicată în volumul Întoarcerea, Charles Haddon Spurgeon, Colecţia Glasul Îndrumătorului Creştin, Paris, 1981, traducere: Vasile Cojocneanu, foto: DREAMSTIME)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/01/charles-spurgeon-nu-va-puteti-regenera-prin-propria-putere/

Predicarea puritană

După 1950, interesul creştinilor evanghelici pentru scrierile puritane a crescut considerabil. Îndeosebi în Marea Britanie şi în SUA (prin intermediul editurilor Banner of Truth şi SDG Publications), operele puritanilor au fost reeditate şi traduse în diverse limbi. La noi, în ultimii ani, editurile Făclia şi Perla Suferinţei (dar şi altele, în mai mică măsură) au tradus şi publicat diverse titluri din autori puritani importanţi precum: John Owen, Thomas Watson, Isaac Ambrose, Richard Sibbes, Joseph Alleine etc.

Dintre lucrările generale despre puritani şi epoca lor, au fost traduse în română Cine sunt puritanii? … şi care este doctrina lor? (Eroll Hulse, Editura Făclia, 2003) şi Sfinţi în lume. Puritanii în adevărată lor lumină (Leland Ryken, Editura Reformatio, 2004).

Eroll Hulse şi Leland Ryken acordă în volumele lor un spaţiu generos predicării puritane, considerând că aceasta a influenţat puternic sufletul unei întregi naţiuni. Câteva trăsături fundamentale disting mesajele puritanilor din secolele XVI şi XVII de ceea ce noi numim astăzi predicare:

 

Un scop bine definit

Puritanii au susţinut întotdeauna că predicarea este chemarea lor de căpătâi şi s-au străduit să păstreze întâietatea predicării în viaţa bisericii. Niciun alt mijloc al harului nu se adresează omului în totalitatea sa – minte, sentimente, conştiinţă şi voinţă – aşa cum o face predicarea plină de putere. Nicio altă lucrare nu este folosită de Dumnezeu Duhul Sfânt într-o manieră atât de eficientă ca predicarea.

Richard Sibbes spunea că: „Predicarea este porunca dată de Dumnezeu, sfinţită, pentru naşterea credinţei, pentru deschiderea înţelegerii, pentru atragerea voinţei şi afecţiunii înspre Hristos.” Thomas Watson era, de asemenea, convins că, „Scriptura predicată este un mijloc de vindecare, un car al mântuirii… Predicarea Cuvântului este locul special unde apare Hristos şi se arată sfinţilor Săi.”

 

Predicarea expozitivă

Pentru puritani, predica nu doar că atârnă de Scriptură; ea există în mod literal înăuntrul Cuvântului lui Dumnezeu; nu textul locuieşte în predică, ci predica locuieşte în text… Pe scurt, ascultarea unei predici te aduce în Scriptură.

Puritanul William Ames nu avea nicio consideraţie pentru predicarea ce sărăcea textul biblic anunţat: „Predicatorii abuzează de ascultători, uitând cu desăvârşire că la început au propus un anumit text ca punct de pornire al predicii, iar apoi spun multe lucruri despre acel text sau pur şi simplu spun lucruri care decurg din el, dar în cea mai mare parte nu extrag nimic din textul propriu-zis.”

William Chappell definea predica drept „un discurs asupra unui text din Scriptură, care îi rânduieşte părţile componente potrivit ordinii naturale.”

Predicarea expozitivă şi sistematică a fost redescoperită odată cu studierea scrierilor puritane. Dr. Martyn Lloyd-Jones este considerat de mulţi drept cel mai important predicator al Marii Britanii din secolul XX. El a adoptat metoda expozitivă, reuşind astfel să inspire o întreagă generaţie de predicatori care au preluat-o în lucrarea pastorală.

Deşi era un mare admirator al puritanilor, Spurgeon nu a folosit metoda predicării sistematice din cărţi sau secţiuni ale Sfintei Scripturi, motivând că are nevoie de o anumită libertate în predicare, deoarece se confruntă în fiecare săptămână cu necesitatea de a fi evanghelist.

 

Pregătirea atentă

Predicatorii puritani îşi pregăteau predicile cu mare atenţie. Idealul îl reprezenta „predicarea plină de trudă”, iar aceasta implica o pregătire meticuloasă a mesajelor. Cei mai mulţi lucrători îşi ţineau predicile din notiţe, iar câţiva îşi scriau predicile în întregime. Thomas Goodwin declara că „în vreme ce unii sunt în favoarea predicării improvizate şi fără studiu, Pavel îl îndeamnă pe Timotei să mediteze şi să cerceteze, să-şi concentreze toată atenţia la aceste lucruri.” Richard Baxter îşi citea predicile, exceptând ocaziile când era prea ocupat pentru a le scrie.

Cotton Mather a oferit o interesantă analiză a faptului că scrierea notiţelor pentru predici implica o pregătire mai îndelungă decât în cazul predicării improvizate: „Nu din cauza sărăciei abilităţilor noastre trebuie să facem uz de notiţe, ci din consideraţie faţă de propria muncă şi spre folosul ascultătorilor noştri… Pentru noi este mai uşor să ţinem trei predici fără notiţe, decât una cu notiţe.”

 

Organizarea

Modelul clasic puritan era predica organizată în trei părţi. Schiţa inclusă la sfârşitul cărţii lui William Perkins The Art of Prophesying poate fi socotită prototipul organizării unei predici puritane:

1. Citirea clară cu voce tare a textului din Scripturile canonice;

2. Atribuirea acelui sens şi înţeles pe care îl dă Scriptura însăşi textului citit;

3. Extragerea, din semnificaţia sa firească, a câtorva elemente doctrinare benefice;

4. Aplicarea în cuvinte simple şi clare a doctrinelor corect stabilite, la viaţa şi moravurile oamenilor.

 

Simplitatea

Puritanii aveau convingerea că predicarea trebuie să transmită adevărul lui Dumnezeu fiecărui ascultător, dorinţa de a fi practic şi de a stimula continuarea cugetării.

Henry Smith spunea că „a predica simplu nu înseamnă să predici grosolan, nici nepregătit, nici încâlcit, ci să predici clar, astfel încât cel mai simplu om să poată înţelege învăţătura de parcă şi-ar fi auzit propriul nume rostit.”

Erau evitate lucruri precum „îngrămădirea citatelor din Părinţii Bisericii şi repetarea cuvintelor în latină sau greacă.” Puritanii nu recurgeau la parodierea citatelor sau la stilul ornamental.

Stilul clar se fundamenta, de asemenea, pe premisa că scopul final al piedicii nu îl reprezenta excelenţa estetică, ci edificarea spirituală.

 

Caracterul afectiv

Predicile puritane provocau enorm intelectul, însă acest accent pus pe înţelegerea raţională a adevărului era echilibrat de un apel adresat inimii şi voinţei. Predica puritană era afectivă: urmărea să atingă emoţiile ascultătorilor. Iată formularea acestei concepţii pe care Richard Baxter o surprinde foarte bine: „După cum omul nu este dispus să trăiască potrivii adevărului pe care îl cunoaşte, până când acesta nu îl mişcă profund, nici sufletul nu se bucură de dulceaţa lui, până când speculaţia nu se transformă în simţământ. Nu înţelegerea este sufletul, miezul, şi, prin urmare, ea nu poate face întreaga lucrare… Înţelegerea trebuie să preia adevărurile şi să le pregătească pentru a fi primite de voinţă, care trebuie să le primească pentru a le recomanda simţămintelor; … simţămintele sunt, ca să spunem aşa, temeiul sufletului.”

 

Puritanii L-au predicat pe Hristos cu multă pasiune deoarece cunoşteau foarte bine temelia lucrării creştine. Ei ştiau că viaţa predicatorului trebuie să reflecte realitatea adevărurilor pe care le predică şi că rugăciunea şi studierea temeinică a Scripturilor stau la baza predicării eficiente.

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/12/predicarea-puritana/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: