Marile idei teologice au ieşit din cele mai puternice controverse, iar Reforma protestantă nu este deloc lipsită de astfel de dispute. Se poate spune chiar că spiritul polemic reprezintă un fel de maladie genetică a protestantismului, moştenită de la Luther şi Zwingli. Este foarte cunoscută dezbaterea aprigă privitoare la euharistie; mai puţin ştiute sunt invectivele şi intoleranţa cu care s-au tratat reciproc cei doi reformatori. Iată un fragment edificator:

Zwingli credea că Luther a acceptat doctrina Bisericii Romane; Luther credea că Zwingli a trecut de partea sectanţilor. Războiul începuse! Între 1526 şi 1529, Luther, Zwingli şi colaboratorii lor s-au luptat „trimiţându-şi” unii altora tratat după tratat. La târgul de carte de la Frankfurt, care a avut loc în primăvara anului 1527, tratatul lui Luther Cuvintele lui Hristos… sunt încă este împotriva fanaticilor şi cel al lui Zwingli Exegeză prietenească.,, adresată lui Martin Luther (care, de fapt, nu a fost foarte prietenească!) au fost puse unul lângă altul în sala de expoziţie. Zwingli ar fi vrut ca Luther să nu fi spus nimic pe această temă, pentru că astfel „nu ar fi trebuit să înghiţim lucrurile tale dezgustătoare”. Luther a declarat că Zwingli „este de şapte ori mai periculos ca atunci când a fost papistaş… în mod public susţin înaintea lui Dumnezeu şi a întregii lumi că nu am şi nu voi avea niciodată legătură cu doctrina lui Zwingli.” Niciunul din ei nu s-a străduit să înţeleagă motivaţiile celuilalt. Zwingli nu vedea altceva decât că Luther ar întoarce biserica înapoi la „usturoiul şi ceapa din Egipt”, în timp ce Luther îşi dispreţuia „omologul” elveţian (pe care, în derâdere, îl numea „Zwingel”), considerându-l un fanatic entuziast. (Timothy George, Teologia reformatorilor, Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 1998, pg. 175, 182)

La moartea lui Zwingli, în 1531, Luher scria că reformatorul elveţian, prin comportamentul său „a deformat în mod scandalos lecţiile evanghelice; a întărit atât de mult papalitatea încât astăzi toţi elveţienii îi sunt din nou fideli” şi că „Zwingli a avut moartea unui asasin” (Lucian Febvre, Martin Luther, un destin, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pg. 201).

Nici urmaşii fideli ai teologiei reformate, puritanii din Lumea Nouă, nu au manifestat prea multă îngăduinţă în disputele interconfesionale. Leland Ryken, profesor prezbiterian, în lucrarea sa Sfinţi în lume. Puritanii în adevărata lor lumină (Editura Reformatio, Oradea, 2004), subliniază câteva aspecte care arată insensibilitatea puritanilor faţă de alte grupări creştine:

Este greu de crezut că oameni care au suferit atâta persecuţie, puritanii au putut fi atât de opresivi atunci când ei înşişi au ajuns la putere. Asemenea altora din acea vreme, puritanii nu puteau concepe existenţa unei societăţi pluraliste în care fiecare să aibă privilegiul de a crede şi de a trăi aşa cum îi dicta conştiinţa. În Noua Anglie puritană, cei cu vederi neortodoxe erau pur şi simplu exilaţi din oraş, dintre care Anne Hutchinson şi Roger Williams fiind cazurile cele mai notorii ale acestei intoleranţe. Lecturarea din Jurnalul lui George Fox despre felul cum i-au tratat puritanii pe quakeri în timpul Protectoratului din Anglia este la fel de cutremurătoare precum relatările despre cum au dus-o puritanii sub monarhii şi episcopii englezi. (pg. 190)

O controversă nu foarte cunoscută s-a iscat între doi dintre cei mai hotărâţi susţinători ai doctrinelor harului din prima jumătate a secolului trecut, baptiştii C.D. Cole şi A.W. Pink:

Cei doi bărbaţi au ajuns să se cunoască prin intermediul Boyce H. Taylor, atunci când ambii au conferenţiat în cadrul seminariilor anuale de la institutul biblic condus de Taylor. În luna mai 1929, Pink şi sotia lui s-au mutat la Mortons Gap şi au participat la întâlnirile la bisericii baptiste de acolo. Pink spera că va putea să lucreze la revista sa lunară Studies in the Scriptures, să ţină conferinţe biblice şi să slujească în evanghelizare, fiind un ajutor pentru Cole. Cu toate acestea, după mai puţin de un an, prietenia dintre Pink şi Cole s-a dizolvat. În timpul unuia dintre serviciile bisericii din Mortons Gap, Pink şi soţia lui s-au ridicat în timpul predicii lui Cole şi au părăsit biserica. Deşi comunitatea baptistă din Mortons Gap avea atunci peste 100 de membri activi, Pink a declarat ulterior că doar opt sau nouă dintre aceştia erau mântuiţi, iar Cole nu se număra printre ei. (Ben Straton)

Privind la aceste câteva exemple din istoria relativ recentă a bisericii, ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă îndemnul Domnului Isus Hristos la îngăduinţa manifestată între urmaşii Săi mai este luat în seamă: Ioan I-a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.” „Nu-l opriţi”, a răspuns Isus, „căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9:38-40)? Putem combate o doctrină greşită arătând, totuşi, respect şi îngăduinţă pentru cel care o susţine.

Charles Spurgeon, deşi s-a plasat pe poziţii teologice total opuse lui John Wesley, părintele metodismului, a găsit unele dintre cele mai alese cuvinte pentru a-şi arăta admiraţia faţă de acesta. Fiecare avem câte ceva de învăţat din următorul fragment memorabil:

Nu există niciun suflet în viaţă care să ţină mai ferm decât mine la doctrinele harului, şi oricine m-ar întreba dacă mi-e ruşine să fie numit calvinist, i-aş răspunde, că doresc, mai degrabă, să fiu numit creştin şi atât. Dacă însă sunt întrebat: „Susţii vederile doctrinare care au fost exprimate de Jean Calvin?”, răspund că, în principal, le susţin şi mă bucur să le mărturisesc. Dar departe de mine gândul că dincolo de zidurile Sionului ceresc sunt numai creştini calvinişti sau că nu există mântuire decât pentru cei care împărtăşesc aceste doctrine ca şi noi.

Cele mai cumplite lucruri au fost spuse despre caracterul şi condiţia spirituală a lui John Wesley, prinţul modern al arminienilor. Pot doar să afirm că în ceea ce îl priveşte, deşi detest multe dintre doctrinele pe care el le-a predicat, totuşi pentru omul însuşi am un respect deosebit, mai mare decât al oricărui metodist.

Dacă s-ar căuta doi apostoli care să fie adăugaţi la numărul celor doisprezece, nu cred că ar putea fi găsiţi alţi bărbaţi mai potriviţi pentru aceasta decât George Whitfield şi John Wesley.

Caracterul lui John Wesley stă deasupra oricăror denigrări, prin sacrificiul de sine, zelul, sfinţenia şi comuniunea sa cu Dumnezeu; el a trăit mult peste nivelul creştinilor obişnuiţi şi a fost un om de care lumea nu era vrednică. Cred că sunt o mulţime de oameni care, deşi nu pot vedea aceste adevăruri (doctrinele harului) sau, cel puţin, nu le pot vedea în modul în care noi le înţelegem, totuşi L-au primit pe Hristos în inimile lor şi sunt la fel de aproape de inima Dumnezeului harului ca şi cel mai riguros calvinist din cer. ( C. H. Spurgeon, The Man With the Measuring Line )

Martyn Lloyd-Jones şi G. Campbell Morgan reprezintă un minunat exemplu de colaborare între doi slujitori cu teologie diferită. Modul de predicare al lui Martyn Lloyd-Jones a devenit foarte cunoscut în Marea Britanie şi în SUA, distingându-se prin claritate, doctrină sănătoasă, logică şi pasiune. În anul 1937, Lloyd-Jones a predicat în Philadelphia şi s-a întâmplat ca G. Campbell Morgan să fie prezent acolo. A fost atât de impresionat încât s-a simţit îndemnat să-l cheme pe tânărul Martyn  să fie asociat al său la Westminister Chapel, în Londra. La momentul respectiv, Lloyd-Jones era considerat preşedinte al Calvinistic Methodist College, din Bala, Ţara Galilor, astfel că, iniţial, a refuzat să devină membru permanent în staff-ul de la Westminister Chapel. Însă un an mai târziu a acceptat propunerea lui Morgan şi au slujit împreună până în 1943, când acesta din urmă s-a pensionat.
G. Campbell Morgan avea o teologie arminiană şi credea că alegerea pentru mântuire este fundamentată doar pe preştiinţa lui Dumnezeu. Modul său de expunere biblică, deşi era faimos, nu se ocupa de marile doctrine ale Reformei. Într-o predică din Marcu 10:21, Morgan spunea: „Hristos îl iubeşte pe omul păcătos şi-l poate mântui, dacă acesta Îl lasă pe Isus să-l salveze”. Deşi  Lloyd-Jones a fost un calvinist strict, care a urmat în predicare tradiţia reformată şi puritană, totuşi l-a respectat pe Morgan, iar colaborarea dintre ei a fost armonioasă şi a dus la înaintarea lucrării lui Hristos. La înmormântarea lui Morgan, Lloyd-Jones a spus, printre altele, că „nu s-au certat niciodată”.

Toate acestea sunt exemple destul de convingătoare că o teologie biblică trebuie să se manifeste practic prin smerenie, îngăduinţă şi acceptare, nu prin aroganţă, superioritate şi spirit sectar. Cel care crede în şi afirmă cu tărie suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, este convins că: dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă (Filipeni 3:15). Şi aceasta deoarece înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi pacinică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică (Iacov 3:17).