Charles Haddon Spurgeon – Definiţia creştinului minimal

Charles SpurgeonCreştinul minimal! Cine este el? Creştinul care merge în cer cu cel mai mic preţ posibil. Creştinul care vrea să se identifice cât mai mult cu lumea, dar fără să aibă parte de osânda lumii. Creştinul care îşi propune să aibă cât mai puţin creştinism, fără ca, în acelaşi timp, acesta să îi lipsească.

Creştinul minimal merge la închinare dimineaţa şi, de asemenea, seara, în cazul în care nu plouă, sau nu este prea cald, sau prea frig, ori nu îi este somn, sau nu îl doare capul pentru că a mâncat prea mult la prânz. El îl ascultă pe predicator cu mult respect şi se alătură rugăciunilor şi laudei. El aplică foarte chibzuit adevărul uneori la viaţa sa, dar cel mai adesea la viaţa celor din jurul său.

Creştinul minimal este foarte prietenos cu toate faptele bune. Le doreşte pe toate, dar nu îi prea stă în putere să le facă. El priveşte şcoala duminicală ca pe o instituţie admirabilă, în special pentru cei neglijaţi şi ignoranţi. Totuşi nu este confortabil pentru el să îşi asume responsabilitatea unei clase de şcoală duminicală; implicarea în afacerile sale din timpul săptămânii este atât de stresantă încât are nevoie de Ziua Domnului ca zi de odihnă; de altfel, nici nu crede că el este calificat să fie învăţător. Sunt atât de multe persoane mai bine pregătite pentru această slujire importantă, aşa că el trebuie să ceară să fie scuzat. El este foarte prietenos cu misiunile din ţară şi din străinătate, dar şi cu lucrarea de distribuire de literatură creştină, şi îşi dă chiar bănuţul său, dar nu este capabil să ajute la conducerea acestor slujiri, căci preocupările sale sunt cu mult mai importante. El crede că sunt „multe lucruri care prezintă interes”, dar oferă, dacă nu suficient, cel puţin doar atât cât să-şi salveze reputaţia; în orice caz, el şi-a propus ca niciodată să nu exagereze cu dărnicia.

Creştinul minimal nu are un punct de vedere clar în multe aspecte. Opera şi dansul, teatrul şi cărţile de joc, petrecerile vulgare şi mondene îi dau mult de furcă. Nu poate vedea nimic rău în una sau în alta, ori în divertismentul ieftin. Nu este nimic scris în Biblie cu privire la asta. Nu înţelege de ce un creştin nu poate să danseze sau să meargă la operă. El cunoaşte câteva persoane extraordinare care fac aceste lucruri; cel puţin, el aşa zice. De ce nu ar trebui să-şi permită şi el asta? El se plasează atât de aproape de linia de separare dintre oamenii lui Dumnezeu şi oamenii din lume încât este greu de spus de ce parte a liniei se găseşte, de fapt.

Fratele meu, şi tu încerci să faci asta? Ai grijă ca nu cumva, în cele din urmă, în încercarea de a ajunge în cer cu puţin creştinism, să pierzi totul. Ai grijă ca nu cumva prin câştigarea întregii lumi să îţi pierzi sufletul. Adevărata evlavie cere lepădare de sine şi purtarea crucii, iar dacă nu ai niciuna din acestea tu depui o mărturie mincinoasă.

(din Sword & Trowel, 1876)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2015/11/charles-haddon-spurgeon-definitia-crestinului-minimal/

Martin Luther – Dreptatea pe care o dă Dumnezeu

Editura Logos continuă seria lucrărilor clasice apărute în Colecţia Reforma cu volumul III din Scrierile lui Martin Luther. Acesta conţine trei lucrări cardinale pentru teologia reformatorului – Comentariul la Epistola către Romani, Comentariul la Epistola către Galateni şi Catehismul mic cu scurte explicaţii. Cele două comentarii sunt prezentate într-o ediţie prescurtată, realizată de profesorul Kurt Aland.

Comentariul la Epistola către Romani este considerat de mulţi drept punctul de pornire al Reformei. În toamna anului 1515 Luther a început o serie de prelegeri despre Epistola către Romani, concepute pentru studenţii săi de la universitate. În timp ce îşi pregătea cu multă sârguinţă aceste prelegeri, a realizat treptat că tema centrală a epistolei o constituie mântuirea numai prin har, numai prin credinţă. Frământările lui au plecat de la fraza „în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă” (Romani 1:17). Luther se frământa deja de mulţi ani cu dorinţa de a duce o viaţă neprihănită, pentru că ştia că ea este cerută de Dumnezeu de la toţi oamenii. Dar neprihănirea lui Dumnezeu era înţeleasă la acea dată de teologi ca o neprihănire a faptelor, la care se ajunge prin păzirea poruncilor, în timp ce acest verset spunea altceva – că ea este darul lui Dumnezeu.

Luther a mărturisit mai târziu că ura Romani 1:17 înainte de a înţelege cum stau lucrurile: „Am fost… captivat de o ardoare extraordinară în a-l înţelege pe Pavel în Epistola sa către Romani. Dar… un singur cuvânt în capitolul 1 [versetul 17] – în ea este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu – îmi stătea în cale. Pentru că uram cuvântul acela – neprihănirea lui Dumnezeu – pe care… am fost învăţat să-l înţeleg… ca fiind neprihănirea [cu care Dumnezeu] îl pedepseşte pe păcătosul nelegiuit. Aşa că m-am luptat cu o conştiinţă feroce şi dificilă. Cu toate acestea am bătut cu persistenţă la poarta lui Pavel [de la Romani 1:17], cu dorinţa arzătoare de a şti ce vrea să spună Sfântul Pavel. În cele din urmă, prin mila lui Dumnezeu, după ce am meditat zi şi noapte, am privit cu atenţie la contextul cuvintelor, şi anume, «în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: Cel neprihănit va trăi prin credinţă.» Acolo am început să înţeleg [că] neprihănirea lui Dumnezeu este… neprihănirea cu care Dumnezeul plin de milă ne îndreptăţeşte prin credinţă… Aici am simţit că am fost născut din nou cu adevărat şi că am intrat chiar în Paradis prin nişte porţi larg deschise.” Adevărul acesta a aprins gândirea şi viaţa spirituală a profesorului-călugăr, ducând în cele din urmă la Reformă. Comentariul la Romani prezintă cele mai timpurii cristalizări ale teologiei evanghelice a lui Luther, pe care el avea să o descrie drept „teologia Crucii”.

Redăm mai jos câteva dintre observaţiile lui Luther pe marginea versetului 17 din Romani 1:

În învăţăturile oamenilor se dă pe faţă dreptatea omenească şi ea este aceea despre care se dă învăţătură, ceea ce înseamnă: cine şi cum poate fi drept, atât faţă de el, cât şi faţă de oameni. Dar doar în Evanghelie se dă pe faţă dreptatea Domnului (ceea ce înseamnă cum poate deveni şi fi cineva drept în faţa lui Dumnezeu), şi anume, numai prin credinţă şi doar prin acela care crede cuvintele Domnului. (…) Căci dreptatea Domnului este fundamentul mântuirii. Şi aici, din nou, prin „dreptatea Domnului” nu trebuie înţeleasă acea dreptate prin care cineva este drept prin el însuşi, ci aceea prin care suntem făcuţi drepţi de El Însuşi, ceea ce se petrece prin credinţa în Evanghelie. (…) Trebuie remarcat că acele cuvinte, „prin credinţă şi care duce la credinţă”, sunt lămurite în chip diferit. (…) Patriarhii au crezut acelaşi lucru ca noi, este una şi aceeaşi credinţă, chiar dacă mai nelămurită, la fel cum azi cei învăţaţi cred acelaşi lucru ca şi cei neînvăţaţi, doar că mai limpede. Aşa că sensul pomenitelor cuvinte pare a fi acela că dreptatea Domnului vine pe deplin din credinţă, dar astfel încât nu poate fi observată când merge înainte şi creşte, ci ducând la o credinţă tot mai lămurită, după acel Cuvânt de la 2 Corinteni: „suntem schimbaţi (în chipul Lui) dintr-o slavă în alta.” Tot la fel şi în Psalmul 84: „ei merg de la o putere la alta.” La fel înseamnă şi „prin credinţă şi care duce la credinţă”; prin aceea că crezi tot mai tare şi mai tare, aşa încât „cel care este drept, va deveni şi mai drept”, aşa că încât vreunul să nu creadă că a ajuns la capăt şi să înceteze această cale, adică să înceapă să slăbească (în credinţă).

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2015/10/martin-luther-dreptatea-pe-care-o-da-dumnezeu/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: