Cum se face că evanghelicii care nu au fost calviniști au ieșit în evidență în eșecul de a-l susține pe Spurgeon în controversa din cadrul Uniunii Baptiste? Mai mult, de ce a făcut parte biserica lui Spurgeon – cu mărturisirea sa de credință distinct calvinistă – din Uniune, dacă opoziția față de vechea orientare doctrinară a fost atât de puternică? În acest punct e nevoie să privim puțin în urmă. La prima adunare a Uniunii Baptiste din 1812, președinte a fost predecesorul lui Spurgeon, John Rippon, și a fost adoptată o declarație doctrinară care, specificând alegerea personală și mântuirea particulară, a limitat asociația la bisericile baptiste calviniste – cunoscute atunci ca „baptiștii particulari”. În interesul unei asociații mai largi, această declarație a fost anulată în 1832 și, după aceasta, bisericile baptiste „generale” (evanghelice arminiene) au început să intre treptat în Uniune. În 1863, aceste biserici baptiste generale constituiau doar a treia parte din Uniune, numărul lor fiind depășit considerabil de bisericile calviniste declarate. La zece ani după ce am notat părerea lui Spurgeon, potrivit căreia calvinismul era „tot mai activ”, el nu a văzut deci niciun motiv de îngrijorare ca vechea teologie să dispară cumva din Uniunea Baptistă. Controversa Down-Grade a fost cea care a scos la iveală nu numai amploarea credinței liberale din Uniune, ci și dorința generală ca vechile crezuri calviniste să fie anulate. La vremea în care John Clifford, un baptist general, a devenit președintele Uniunii Baptiste în anii critici 1888-1889, minoritatea de altădată devenise o majoritate puternică!

Dacă, așa cum sperase la început, Spurgeon ar fi reușit să-i unească pe toți evanghelicii din cadrul Uniunii pe baza acelor adevăruri care erau susținute de toți, unii liberali poate ar fi fost forțați să se retragă. Totuși, chiar dacă am presupune că ar fi apărut o asociație a bisericilor evanghelice baptiste, există motive să credem că o astfel de uniune nu ar fi putut să dureze; vechea mișcare evanghelică de orientare calvinistă, cu moștenirea ei de veacuri și cu literatura ei distinctă, aparținea unui etos mult prea diferit de mișcarea evanghelică anticrez care lua atunci amploare, pentru a permite o uniune de durată.

Într-un sens, a fost nedrept că, atât liberalii, cât și evanghelicii au acuzat calvinismul lui Spurgeon pentru retragerea acestuia din Uniune, pentru că el a fost cinstit atunci când a spus că nu a căutat să impună acest standard de doctrină în Uniune. Într-un alt sens, totuși, cei care se deosebeau de Spurgeon au avut dreptate să considere judecățile și acțiunile acestuia ca inseparabil legate de poziția lui doctrinară. Crezând, așa cum a crezut el, că creștinismul calvinist este creștinismul biblic, criticii săi l-au privit ca având prejudecăți inevitabile în evaluarea pe care o făcea scenei religioase contemporane. Aici au avut dreptate. Teologia lui Spurgeon a guvernat permanent întreaga lui atitudine: „Calvinismul înseamnă să-L pui pe Dumnezeul veșnic la începutul tuturor lucrurilor. Eu privesc orice lucru prin prisma relației lui cu slava lui Dumnezeu. Îl văd pe Dumnezeu pe primul loc, iar pe om mult mai jos pe listă. Ne gândim prea mult la Dumnezeu pentru a fi pe placul acestui veac”.

Evanghelicii arminieni au avut tendința să privească lupta cu critica superioară ca pe o diferență asupra anumitor doctrine, în loc să o vadă ca pe o diferență asupra atitudinii și a spiritului. Tăria opoziției lui Spurgeon față de gândirea liberală nu a constat numai din faptul că a considerat-o greșită, ci că a considerat-o fundamental greșită în spirit.

În centrul noii teologii s-a aflat necredința în revelația divină și deci, pentru Spurgeon, pretențiile ei, strălucirea ei intelectuală și afirmațiile făcute în numele „progresului” sau al „științei” nu au fost nimic mai mult decât dovada mândriei omului nenăscut din nou. Într-un cuvânt, acuzația lui împotriva mișcării Down-Grade a fost că este centrată pe om; în loc de supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu, recomanda adaptarea la înțelepciunea omenească: „Noua religie pune, practic, «gândirea» deasupra revelației și îl consideră pe om judecătorul suprem a ceea ce trebuie să fie adevărat”. Spiritul criticii superioare a fost însăși condamnarea acesteia și învățătorii săi, departe de a poseda cunoștințe superioare, vor arăta, dacă vor persista în necredință, că nu sunt învățații și aleșii lui Dumnezeu.

În timpul controversei Down-Grade, puțini evanghelici arminieni s-au sinchisit să valideze o asemenea evaluare a situației. Spurgeon a țintit mai sus. El a judecat lucrurile din prisma lui Dumnezeu și nu prea poate fi pus la îndoială faptul că punctul lui de vedere teologic a fost principala cauză a izolării lui din final.

Totuși, nu numai că mișcarea evanghelică vagă și necalvinistă a anilor 1870 și 1880 nu a luat, în general, o poziție fermă împotriva criticii superioare, ci se poate spune chiar că a servit interesele acestei mișcări. Uneori, sprijinul tacit se dădea de evanghelici declarați, ca de pildă dr. John Clifford, care se putea asocia cu cei care negau divinitatea lui Hristos, deoarece el credea că „mișcarea evanghelică” și liberalismul teologic pot fi combinate. Cel mai adesea, ajutorul dat criticii superioare era inconștient, prin oameni care, în adâncul inimii lor, nu aveau nicio simpatie pentru necredința în Scriptură. Mișcarea evanghelică în ascensiune din 1870 a avut un accent nedoctrinar și nu a fost interesată de crezurile istorice. Cu o seriozitate profundă și credincioasă predicării nevoii unei experiențe a convertirii a fost totuși vulnerabilă în fața vechilor erori ale deismului pe care învățătorii criticii superioare le reînviaseră, și anume, eroarea că un om poate avea o experiență creștină adevărată aparte de ceea ce crede sau nu crede el.

Faptul că D.L. Moody nu a fost suficient de conștient de acest pericol a fost o carență serioasă a lucrării lui. Stilul lui popular de predicare, înțesat cu anecdote și vizibil de „subțire” ca și conținut doctrinar, a fost pe potriva celor care voiau să promoveze ideea că Evanghelia și noile păreri critice nu sunt incompatibile. Liberalii au descoperit că pot să-l laude pe Moody și să se asocieze cu el. Henry Drummond, unul din cei mai proeminenți suporteri ai evanghelistului în Scoția, a afirmat următoarele lucruri în favoarea lui Moody: „Niciun alt om care a trăit vreodată nu a făcut mai mult pentru a-1 uni pe om cu om, pentru a elimina dușmăniile personale și barierele ecleziastice, aducând într-o închinare unită și cooperare armonioasă oameni cu păreri și atitudini diverse… Niciun alt evanghelist nu s-a ținut atât de departe de capricii religioase sau de alt fel de dogme, de reforme speciale, de aplicarea unor doctrine specifice sau de atacarea unor păcate specifice; el și-a concentrat viața asupra singurului efort suprem”.

Drummond, a cărui carte The Greatest Thing in the World a fost un bestseller victorian, pare că s-a îndepărtat de toate doctrinele centrale ale credinței și totuși, la moartea sa timpurie la vârsta de numai 45 de an,. Moody a vorbit despre el ca despre „omul cel mai asemenea lui Hristos pe care l-am întâlnit vreodată”.

Aceasta a fost exact atitudinea împotriva căreia a trebuit să lupte Spurgeon în controversa Down-Grade. Capriciile vremii au fost împotriva crezurilor de orice fel și evanghelicii, cu credința lor deja „subțire”, au adoptat în mare număr ideea că pozițiile doctrinare clar definite au o tendință „necreștină”. Moody a slăbit calvinismul și, făcând acest lucru, a lăsat bisericile și mai expuse criticii superioare pe care evanghelicii nedoctrinari nu erau pregătiți s-o combată. După cum am mai spus, tendința a existat deja în biserici înaintea misiunii lui Moody, dar s-a consolidat rapid după anii 1870. John Aldis, Joseph Angus și Alexander Maclaren, toți lideri evanghelici baptiști în opoziție cu Spurgeon în 1887, au declarat: „Noi credem că impunerea de teste teologice sau a unui crez omenesc ar… dărâma obiectivele Uniunii”. Spunând aceasta, ei nu au intenționat să-i apere pe liberali, dar totuși, acesta a fost rezultatul. În consecință, în multe biserici vederile criticii superioare au început să înlocuiască credința evanghelică. Declinul calvinismului a fost deci legat în mod clar de creșterea teologici liberale. Arminianismul i-a „moleșit” pe evanghelici, astfel încât vederile criticii superioare au putut să pătrundă în confesiunile nonconformiste fără să întâmpine o opoziție prea mare. Pentru Spurgeon, istoria se repeta, pe măsură ce generația sa retrăia ceea ce făcuseră nonconformiștii secolului al XVIII-lea, atunci când au fost abandonate confesiunile și catehismul secolului al XVII-lea: „A urmat o perioadă de derivă, în care nonconformismul nostru a existat, dar s-a diminuat treptat, transformându-se mai întâi în arminianism și apoi în unitarism, până aproape că a încetat să mai existe. Oamenii știu că a fost așa și totuși vor să retrăiască totul din nou… Oh, nebuni și zăbavnici cu inima! Oare nu-i va învăța istoria? Nu, n-o va face, dacă Biblia n-o face… Cu siguranță zilele răului sunt aproape, doar dacă bisericile nu vor strânge din nou adevărul în inimă”.

Spurgeon nu a făcut din calvinism problema litigioasă a controversei Down-Grade, dar nici nu și-a ascuns devotamentul personal față de vechea credință despre care știa că la vremea rânduită de Dumnezeu va reveni în drepturi: „Doctrina care este acum respinsă ca fiind teoria decadentă a puritanilor și a calviniștilor va cuceri totuși gândirea omenească și va domni absolut. La fel de sigur cum soarele care apune astă seară va răsări mâine la ora predestinată, tot așa adevărul lui Dumnezeu va străluci cu putere peste întregul pământ”.

(Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995)