Cum putem vedea gloria lui Hristos?

Teologul puritan John Owen dă un răspuns practic și biblic la această întrebare în ultima carte pe care a scris-o, Meditations and Discourses on the Glory of Christ (1684), tradusă și publicată în limba română la Editura Făclia. Din paginile cărţii (care poate fi citită aici în original) reiese că Owen văzuse gloria lui Hristos de departe şi că a meditat îndelung la semnificaţia ei.

Scriptura ne prezintă două căi prin care putem vedea gloria lui Hristos. În lumea aceasta, o putem vedea numai prin credință, aceasta fiind „o încredere în lucrurile care nu se văd”, iar în lumea viitoare o vom vedea în mod real (2 Corinteni 5:7-8 pentru că umblăm prin credință, nu prin vedere. – Da, suntem plini de încredere, și ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă, la Domnul; 1 Corinteni 13:12 Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin).

Nimeni nu va vedea gloria lui Hristos în mod real în cer dacă n-o vede mai întâi într-un mod limitat, prin credință, aici pe pământ. Perioada harului este o perioadă de pregătire necesară pentru glorie, iar credința este exercițiul necesar pentru a putea vedea în mod perfect. Sufletul nepregătit aici pe pământ prin har și prin credință nu va fi capabil să vadă gloria lui Hristos în cer. Mulți afirmă cu hotărâre că doresc să ajungă în cer. Dar când îi întrebi de ce doresc acest lucru, nu-ți pot da nici un răspuns, afară de acela că este mai bine acolo decât în iad. Dacă omul crede că poate iubi și dori ceea ce n-a văzut niciodată, se înșală singur.

Ioan scrie referindu-se la el însuși și la ceilalți apostoli: „Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Dar despre ce fel de glorie a lui Hristos este vorba, și cum au privit apostolii la ea?

Nu poate fi vorba despre gloria înfățișării fizice a lui Hristos pentru că, pe pământ, El n-a avut nici o strălucire sau frumusețe pământească. Pe pământ, Hristos n-a avut bogății și nu i-a putut aduna pe oameni într-o casă mare. Despre El se spune că n-a avut unde-Și odihni capul, cu toate că El a creat toate lucrurile. În înfățișarea Sa exterioară nu exista nimic care să atragă privirile lumii (Isaia 52:14; 53:2-3). Pentru oameni, El arăta „ca un om al durerii”.

Dar nu poate fi vorba nici de gloria naturii Sale divine și veșnice pentru că pe aceasta n-o poate vedea nimeni cât timp trăiește pe pământ. Ceea ce vom vedea noi în cer, nici măcar nu putem concepe aici pe pământ.

Ceea ce au mărturisit apostolii a fost gloria văzută în „harul și adevărul” aduse de Hristos. Ei au văzut slava Persoanei și a slujbei prin care ni s-a dat harul și adevărul. Și cum au văzut ei această slavă? Au văzut-o numai prin credință, pentru că privilegiul acesta a fost dat numai acelora care „L-au primit” și au crezut în numele Lui (loan 1:12). Aceasta a fost gloria pe care a văzut-o loan Botezătorul când a arătat spre Hristos spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (loan 1:29).

Toate gândurile și dorințele mele, ca și creștin, sunt concentrate asupra gloriei lui Hristos și, pe măsură ce gloria lui Hristos mi se dezvăluie tot mai mult, frumusețile acestei lumi pălesc înaintea ochilor mei, iar eu mă răstignesc față de ea. Pentru mine, lumea aceasta va deveni un lucru incapabil să-mi ofere bucurii reale.

Unii vorbesc mult despre importanța de a-L imita pe Hristos și de a-I urma exemplul. Dar nimeni nu va deveni vreodată „ca El”, încercând doar să-l imite comportamentul și viața, dacă nu știe nimic despre puterea transformatoare pe care o simți când îi privești gloria.

Dacă am vedea zilnic gloria lui Hristos, umblarea noastră creștină cu Dumnezeu ar deveni mai plăcută și mai frumoasă, lumina și puterea noastră spirituală ar crește mai mult în fiecare zi, iar viața noastră ar însemna o trăire tot mai intensă.

La toate aceste observații, unii ar putea spune: „Nu înțeleg lucrurile acestea și nici nu mă prea interesează”. Oricine crede că lucrul acesta nu este necesar trăirii creștine și nevoii noastre de sfințire, nu-L cunoaște pe Hristos și nu cunoaște nici Evanghelia. Lumina credinței ne este dată în special ca să ne ajute să vedem gloria lui Dumnezeu în Hristos (2 Corinteni 4:6 Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos). Dacă nu avem lumina care le este dată credincioșilor prin puterea lui Dumnezeu, suntem străini față de întregul adevăr al Evangheliei.

Dacă Dumnezeu a adus în inima ta această lumină a credinței, învață să vezi gloria lui Hristos aducându-ți aminte că altădată te gândeai la lucrurile din lume. Oamenii păcătoși și neregenerați, plini de dorințe păcătoase, se gândesc și plănuiesc continuu în mintea lor lucruri care dau satisfacție acestor dorințe. Dacă necredincioșii depun atâtea eforturi pentru a-și hrăni poftele, oare noi să nu lucrăm la fel de insistent pentru a vedea ceea ce ne transformă mintea în asemănare cu Hristos, pentru ca ochi înțelegerii noastre să fie tot timpul plini de gloria Lui? Când îl vom vedea în realitate, îl vom vedea continuu și nu vom mai înceta niciodată să ne desfătăm în El.

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/10/cum-putem-vedea-gloria-lui-hristos/

Tratat despre har, Jonathan Edwards (7)

Arătând cum principiul harului vine din Duhul lui Dumnezeu

I. Faptul că acest principiu sfânt și divin – pe care l-am arătat și care constă în mod fundamental și sumar în dragostea divină – ia ființă în suflet prin puterea lui Dumnezeu, sub influențele Duhului Sfânt, a treia persoană din binecuvântata Trinitate, reiese în mod cât se poate de clar din Scriptură.

Regenerarea este prin Duhul Sfânt: Ioan 3:5-6 – „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh” și versetul 8 – „Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.”

Înnoirea sufletului este prin Duhul Sfânt: Tit 3:5 – „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”.

Dumnezeu ne dă o inimă nouă prin punerea Duhul Său în noi: Ezechiel 36:26,27 – „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele, și să păziți, și să împliniți legile Mele.”

Învierea sufletului mort se face prin Duhul: Ioan 6:63 – „Duhul este acela care dă viață.”

Sfințirea este prin Duhul lui Dumnezeu: 2 Tesaloniceni 2:13 – „De la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului.” Romani 15:16 – „Pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfințită de Duhul Sfânt.” 1 Corinteni 6:11 – „Și așa erați unii din voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți, în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Petru 1:2 – „Aleși după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos.”

Tot harul din inimă este roada Duhului: Galateni 5:22-23 – „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.” Efeseni 5:9 – „Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire și în adevăr.” De aceea, Duhul lui Dumnezeu este numit Duhul harului (Evrei 10:29).

Această doctrină a naturii noi, pline de har, ca rezultat al influenței directe a Duhului lui Dumnezeu nu este numai o învățătură a Scripturii, ci și una incontestabilă din punct de vedere rațional. Într-adevăr, pare să existe o puternică înclinație în oameni care îi face să nu dea crezare și să se opună doctrinei adevăratei dispoziții, influenței nemijlocite a Duhului lui Dumnezeu în inimile lor, sau care îi determină să diminueze și să facă problema să pară cât mai nesemnificativă și cât mai îndepărtată posibil, să o țină cât mai departe de privirea lor. Și asta, întrucât îmi pare că virtutea adevărată și sfințenia ar produce în mod natural un prejudiciu (dacă aș putea spune așa) în favoarea unei asemenea doctrine. Astfel, sufletul, în cel mai minunat cadru și în cea mai plăcută manifestare a virtuții – dragostea față de Dumnezeu și desfătarea în El – s-ar gândi în mod natural și inevitabil că Dumnezeu s-ar comunica pe El Însuși lui (sufletului) într-un mod binevoitor, și ar păstra comuniunea cu el, ca și cum s-ar fi întâmplat să-l vadă pe Dumnezeu zâmbindu-i, dăruindu-i și purtând o conversație cu el. Dacă nu ar gândi cineva în felul acesta despre Dumnezeu, ci, dimpotrivă, ar socoti că nu există o comunicare imediată (nemijlocită) între Dumnezeu și el, aceasta ar avea tendința de a-i slăbi mișcările sufletului, însemnând o pierdere extraordinară în ce privește plăcerea sa.

Nu poate fi dat niciun motiv rezonabil pentru care oamenii ar trebui să aibă o astfel de dispoziție interioară care să nege orice comunicare nemijlocită dintre Dumnezeu și creație sau care să reducă posibilitatea existenței acestei comunicări. Este o înclinație ciudată a oamenilor aceea de a-L scoate pe Dumnezeu din lume, de a-L îndepărta cât mai mult posibil de preocupările lor, de a nu avea niciun pic de respect real sau sensibil față de El. De aceea, au fost gândite atât de multe sisteme (teologice) care să excludă, să atenueze, sau să țină la distanță considerabilă orice influență a Ființei Divine asupra inimilor oamenilor, de exemplu, sistemul pelagienilor, al socinienilor etc. Și din același motiv, aceste doctrine (ale harului) sunt atât de ridiculizate, fiind numite entuziasm ieftin, fanatism, fantezie și nebunie, deoarece ele atribuie aproape totul influenței nemijlocite a Duhului. Niciun muritor nu poate spune motivul acestei atitudini.

Dacă admitem fără nicio dificultate că la început Dumnezeu a creat instantaneu întregul univers și i-a dat ființă din nimic, și că fiecare lucru în parte își datorează existența unui act nemijlocit, voluntar și suveran al puterii Celui Atotputernic, de ce ar trebui să considerăm dificilă presupoziția că El este în continuare direct implicat în lucrurile pe care le-a creat sau că Dumnezeu are încă o influență suverană asupra creației Sale?

Și dacă ar fi rezonabil să presupunem asta cu privire la orice parte a creației, atunci această influență include și făpturile înțelepte, cele care sunt cea mai înaltă parte a creației, imediat după Dumnezeu, care au fost făcute de Dumnezeu în cel mai nemijlocit mod, care Îl au pe El ca și Cap al lor, fiind create pentru cea mai înaltă preocupare. Mai presus de toate, cea mai înaltă excelență a celui mai înalt rang al existenței, cel în care omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, constă în a fi cel mai aproape de El și a-L avea pe Dumnezeu ca scop nemijlocit al său.

Pentru mine, pare cel mai rațional să presupun că pe măsură ce urcăm pe scara existenței vom ajunge în cele din urmă la Dumnezeu, Cauza Primară. În orice măsură am urca, urcăm în ordinea timpului și a generațiilor.

II. Scriptura vorbește despre acest principiu sfânt și divin care este în inimă nu doar ca venind de la Duhul, ci ca fiind ceva spiritual.

Astfel, cunoștința mântuitoare se numește pricepere duhovnicească: Coloseni 1:9 – „cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească.”

Influențele, harurile și mângâierile Duhului lui Dumnezeu sunt numite binecuvântări duhovnicești: Efeseni 1:3 – „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos.”

Oferirea oricărui beneficiu al harului este echivalentă cu încredințarea unui dar duhovnicesc: Romani 1:11 – „Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc.”

Roadele Duhului, care îi sunt oferite lui Dumnezeu, sunt numite jertfe duhovnicești: 1 Petru 2:5 – „o casă duhovnicească, o preoție sfântă și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”

De asemenea, în Scriptură o persoană spirituală este una căreia i s-a dat har, care se află în mare măsură sub influența harului: 1 Corinteni 2:15 – „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, și el însuși nu poate fi judecat de nimeni” și 3:1 – „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești.” Galateni 6:1 – „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții.”

O minte condusă de har echivalează în Scriptură cu o gândire spirituală: Romani 8:6 – „umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace.”

traducere: Iulia Toma

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/10/tratat-despre-har-jonathan-edwards-7/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: