Hristos, pâinea care satură (predică C.H. Spurgeon)

În numărul din 2 martie 1946 al săptămânalului Farul creștin a fost publicată o predică a lui Charles Haddon Spurgeon (traducătorul nu este precizat), din textul Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).

Iată cum explică Spurgeon venirea celui păcătos la Domnul Isus: Textul ne spune: „Cel ce vine la Mine, nu va flămânzi niciodată”; cred că aceasta înseamnă primul act al credinței, prin care omul intră în viața duhovnicească. Noi suntem înstrăinați de la Hristos, dar după auzirea Evangheliei, Duhul Sfânt ne ajută să cugetăm la convingerea că El e Mântuitorul de care avem nevoie. Înstrăinarea de El se schimbă într-o dorință după El și venim la picioarele Lui rugându-L să devină Mântuitorul nostru. Ne apropiem de El. Aceasta este o apropiere a inimii și nu a picioarelor. Căci mulți s-au apropiat de El cu trupul, însă nu au venit la El într-adevăr. Erau lângă El cu corpul, dar între sufletul lor și El stătea păcatul. Puterea din El nu putea intra în ei.

Aici, prin venire se înțelege dorință, rugăciune, învoire, încredere, ascultare. Înseamnă că aud cine e Hristos și învăț cum e Dumnezeu: că Isus e și om și Dumnezeu, că a venit în lume să ia păcatele oamenilor asupra lui și să fie pedepsit în locul lor; aud aceste lucruri și le cred. Cred în Hristos și spun: „Dacă a murit pentru cei ce cred în El, eu mă încred în El; dacă s-a jertfit așa de mult încât poate spăla orice păcat, mă reazim pe acest sacrificiu și-l fac temelia speranței mele.”

 


Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/09/hristos-painea-care-satura-predica-c-h-spurgeon/

Calvinismul lui Spurgeon și controversa Down-Grade (1)

Prin anii 1880, Spurgeon a ajuns să vadă că, în general, curentul nu era în favoarea calvinismului, ci împotriva lui. Când Dale, în 1881, a repetat convingerea că: „Dl Spurgeon este singur între liderii moderni ai nonconformismului evanghelic în fidelitatea lui față de vechiul crez calvinist”, Spurgeon nu a încercat să-l contrazică. Vorbind cu editorul publicației Pall Mall Gazette, în iunie 1884, Spurgeon a făcut următoarea afirmație semnificativă:

„În teologie mă aflu acolo unde am fost când am început să predic și sunt aproape singur… Chiar și cei care ocupă amvoane baptiste nu predică exact aceleași adevăruri pe care le predic cu. Ei văd lucrurile diferit; și, desigur, predică în felul lor; deși puțini vor nega minunata putere a adevărului, așa cum a fost predicat la Tabernacol, nu este potrivit cu metodele lor; totuși, modul calvinist de a privi lucrurile este cel care face ca predicile mele să fie atât de bine primite în Scoția, Olanda și chiar în Transvaal, unde, recent, un călător și-a exprimat uimirea găsind predicile mele traduse stând alături de Biblia familiei în multe din casele fermierilor din țară. Sunt conștient că predicile mele îi dezgustă pe mulți; n-am ce să le fac.”

Aceeași conștiență a respingerii tot mai mari a vechii teologii este evidentă și în predicile sale de mai târziu. Predicând la Upton Chapel, Lambeth, el a spus:

Noi credem în Legământul lui Dumnezeu. Acesta este un cuvânt neobișnuit de barbar pentru urechile unora. Avem prieteni care aproape ca nu l-au auzit niciodată: și dacă pastorii lor ar fi întrebați de ce nu au predicat niciodată despre legământ, ei ar răspunde: «Legământ! Acesta este un lucru scoțian, nu-i așa? Ceva legat de puritani și de cei din tagma lor? Toți sunt morți astăzi, cel puțin majoritatea; au mai rămas doar câțiva în viață, ca și fosilele din vremurile de demult; se agață de această formă demodată a religiei, dar sunt atât de puțini, încât în curând vor dispărea». Așa spun ei, fraților; dar vom vedea; și între timp, noi, bietele fosile, credem într-adevăr în legământ; suntem aproape la fel de absurzi ca David, care a spus: «El a făcut un legământ veșnic cu mine, înscris în toate lucrurile și sigur». El, cel care înțelege legământul, a ajuns până la esența Evanghelici; dar ce puțini sunt cei cărora le mai pasă azi de legământ!”

Deși prin anii 1880, Spurgeon a fost conștient de ostilitatea tot mai mare față de doctrinele harului, el n-a putut anticipa uraganul criticii și al abuzurilor îndreptate împotriva calvinismului său de îndată ce a început controversa Down-Grade. Într-adevăr, avea dreptul să fie surprins, pentru că la prima vedere, calvinismul nu a avut nicio legătură cu controversa Down-Grade și Spurgeon avusese grijă să sublinieze de la început că problema consta în negarea de către lumea modernă a acelor adevăruri creștine fundamentale, care erau de mult timp posesia comună atât a evanghelicilor calviniști, cât și a celor arminieni. Adresându-se, în 1888, colegilor săi, pastori baptiști, el a declarat: „Nu vreau să-mi impun propria mea doctrină, nici chiar marele calvinism străvechi; dar nu se pune problema calvinismului, ci mai degrabă a divinității lui Hristos”. Altă dată, vorbind despre „Răul din vremea noastră”, el a spus: „Obișnuiam să dezbatem problema: mântuirea particulară sau generală, dar acum oamenii se întreabă dacă mai există vreo mântuire care să merite acest nume”.

Cu toate acestea, acuzația adusă de Spurgeon în vara anului 1887 împotriva necredinței religioase nu a venit mai devreme de atacul împotriva lui datorită acelor „doctrine înguste” care l-au distins de ceilalți. Era în contratimp cu toți ceilalți, spunea lumea, pentru că fantoma lui Jean Calvin „îl chinuia ca un coșmar”. Potrivit publicației The Birmingham Daily Post, cheia demisiei lui Spurgeon din Uniunea Baptistă a fost că el a fost „un calvinist convins și vehement”. The Sunday School Chronicle l-a acuzat pe Spurgeon că „face din liniile precise ale propriei sale teologii standardul după care măsoară fidelitatea față de Evanghelie”. „E un calvinist”, a continuat același ziar, „dar nu este corect să judeci atașamentul unui om față de învățătura lui Hristos și a apostolilor Săi nici măcar după standardul unei autorități atât de respectate ca Assemblys Catechism.” Un pastor a scris în The Congregational Review. „La ce s-a renunțat nu a fost credința, ci, în principal, la calvinism… Generația trecută a fost calvinistă până în măduvă oaselor. Într-adevăr, cei care au tratat calvinismul drept crezul esențial al congregaționaliștilor nu au avut nicio problemă. Acum nu mai este așa… căci, cum mi se pare mie, nu numai tinerii, ci marea masă a pastorilor congregaționaliști s-au îndepărtat de acel punct de vedere calvinist pe care dl Spurgeon încă îl mai susține cu îndrăzneală”. The Methodist Times a gândit la fel: „Nu mai poate fi ascuns faptul că dl Spurgeon a pierdut legătura cu noua democrație și cu generația mai tânără de evanghelici devotați. El stă pe loc, dar Biserica lui Dumnezeu merge înainte… formulele puritane demodate îl conduc spre o tabără reacționară și învinsă”.

Alții au folosit un limbaj mai puțin moderat. Un scriitor necreștin a afirmat în The National Reformer: „Dacă ar exista o ființă atât de îngrozitoare ca și Dumnezeul d-lui Spurgeon, eu nu m-aș închina acesteia”. Afirmații similare au venit și de la cei din cadrul bisericii. Un pastor baptist din Leicester a scris în numărul din 22 septembrie 1887 al publicației The Christian World „Sper că iubesc Cartea Sfântă, deși nu o citesc așa cum o citește dl Spurgeon. Dumnezeul teologiei d-lui Spurgeon nu este Dumnezeul meu”. În același număr al publicației, J. P. Williams, un pastor congregaționalist din Yorkshire a scris: „Sunt întrutotul de acord cu ultima părere a lui Henry W. Beech, cum că vechea reformă calvinistă de afirmare a adevărului creștin stă, în mare parte, la baza scepticismului epocii noastre. În acest caz, mai bine privesc cu plăcere decât cu frică dorința de reafirmare a adevărului creștin care predomină azi în amvoanele și băncile bisericilor”. Un jurnal din Glasgow, The Theological Reformer, a publicat în octombrie 1887 un articol intitulat „Calvinismul și dl. Spurgeon”. Scriitorul era de acord cu Charles G. Finney și cu Ioan 3:16, dar a protestat astfel: „Totuși, calvinismul se află la o distanță infinită față de această concepție evanghelică a lucrurilor. John Calvin (infailibilul papă al d-lui Spurgeon) nu a fost niciodată convertit, ci întreaga lui viață a fost un om neevlavios…”

Peste tot a fost repetată acuzația adusă lui Spurgeon că voia să aducă Uniunea Baptistă la calvinism, deși această acuzație nu a rezistat tuturor lucrurilor pe care le-a spus Spurgeon pentru a susține contrariul. Şi când s-a dizolvat asociația foștilor lui studenți de colegiu, urmând să fie regrupată pe o bază care includea trei puncte, doctrinele harului, botezul credincioșilor și eforturile sincere pentru câștigarea sufletelor pentru Hristos, strigătele de protest împotriva primului punct au devenit și mai furioase. George Hill, un pastor baptist din Leeds, a scris: „Dl Spurgeon vrea să-i excludă din asociație pe toți pastorii care, de când au absolvit colegiul, au mai învățat câte ceva despre modurile în care se raportează Dumnezeu la oameni, în afară de cazul în care ceea ce au învățat ei ulterior se potrivește cu conținutul lucrărilor Outlines of’ Theology a lui Hodge și Divine Sovereignity a lui Coles”. Un alt scriitor furios, după ce a citat din Hodge și Coles și din pasaje calviniste din predicile lui Spurgeon, a deplâns în publicația The Christian World ceea ce el a pretins că este intenția lui Spurgeon: „Pentru a face din nou aceste dogme îngrozitoare crezul fundamental al Uniunii Baptiste, adunarea generală anuală trebuie dezlănțuită și asociația dezbinată în două”.

Aceste citate indică furtuna de opinii care a existat împotriva credinței calviniste în cadrul nonconformismului în anii 1880. De asemenea, ele dezvăluie ceva din ostilitatea arătată singurului lider al mișcării Free Church care a rămas credincios credinței care a constituit cândva credința istorică atât a prezbiterienilor, cât și a congregaționaliștilor și a baptiștilor. Uneori critica a fost atât de amănunțită încât poate fi ușor uitată și totuși, dacă vrem să înțelegem ultimii ani ai lui Spurgeon și, mai important, revoluția teologică a acelei vremi, trebuie să luăm în considerare întreaga relatare a evenimentelor. În 1890. The Christian World, un cotidian care a făcut multe pentru a ataca credința adevărată, l-a prezentat pe Spurgeon „pierzându-se în disperare”. Descrierea a fost falsă și, totuși, a existat desigur destulă cruzime și necinste la unii din oponenții lui Spurgeon pentru a aduce la disperare orice om care nu era sprijinit de harul lui Dumnezeu.

Mulți au fost deci, uniți în a spune că teologia lui Spurgeon era nepotrivită cu nevoile și spiritul vremurilor moderne. Totuși, în ciuda încrederii pe care le-o dădea numărul lor mare, acești critici nu erau în necunoștință de faptul că istoria și influența permanentă fără egal a Tabernacolului Metropolitan conferea o greutate prea mare ripostei că ei erau cei care nu știau cum să ajute oamenii. În lumina efectelor pe care le-a avut lucrarea lui Spurgeon, putea oare doctrina lui să fie așa de învechită și de inutilă pe cât doreau criticii ei să o prezinte? Credibilitatea argumentului criticilor a depins, deci, așa cum și-au dat și ei seama adesea, de demonstrarea faptului că succesul lui Spurgeon nu avea nicio legătură cu calvinismul pe care l-a predicat el.

Uneori, această demonstrație a constat în „a dovedi” că alți predicatori care se bazau pe teologia puritană erau niște ratați desăvârșiți. Un pastor plin de zel în a-și convinge colegii să nu se lase înșelați, a atacat acest subiect în timpul unui discurs, la o întâlnire a Uniunii Baptiste din Midland. Unul din colegii lui de la Bristol, le-a spus el, a dedicat patra ore pe zi „teologiei puritane”. După aceasta, în mintea lui au răsărit îndoieli „cu duiumul” referitoare la valoarea acestor studii. „în această stare de perplexitate, a consultat un pastor eminent [C. H. S.], care i-a dat noi asigurări printr-o vedere care spunea: «Mai presus de orice, citește-i pe puritani, valorează mai mult decât toată vorbăria modernă laolaltă».” Așa că, timp de patru ani, studentul a continuat să citească literatura puritană până la saturație și, a continuat vorbitorul, rezultatele au fost dezastruoase! „Nicio biserică nu s-a mai uitat la el și el se gândea tot mai serios să își reia cariera laică. În deznădejdea sa a avut un gând fericit. În disperare, a vândut fiecare bucățică de maculatură puritană pe care o avea și cu câștigurile obținute i-a cumpărat pe Stopford Brooke, Robertson și alți câțiva autori care aparțineau aceleiași școli teologice și în câteva săptămâni a avut o biserică.” Pentru așa cuvinte înțelepte vorbitorului i s-a acordat un vot unanim de mulțumire de către numărul mare de pastori baptiști care au fost prezenți.

Într-o scrisoare către The Christian World din 22 septembrie 1887, W. Copeland Bowie a recurs la afirmații directe în negarea oricărei legături dintre teologia lui Spurgeon și influența sa:

„Dl Spurgeon mărturisește că disprețuiește sau ignoră știința, critica, viața și gândirea progresistă a zilei de azi. El este un calvinist ortodox și totuși lumea se îngrămădește cu miile ca să-l asculte. Oare trebuie atunci să tragem concluzia că tocmai calvinismul este ceea ce au nevoie și doresc cei indiferenți și nereligioși? Oare sunt arhipline toate bisericile și capelele în care se predică clar și cu putere teologia sângelui și a focului. Dl Spurgeon trăiește o iluzie cu privire la sine însuși. Oratoria și faima sa, seriozitatea și bunătatea sa adevărată sunt factorii care fac obținerea unui loc duminica la Tabernacol atât de dificilă, nu calvinismul său… în ciuda succesului său personal, nu există nimic care să arate că doctrina calvinistă poate să salveze lumea de azi din păcatele și îndoiala ei”.

(Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/09/calvinismul-lui-spurgeon-si-controversa-down-grade-1/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: