Ortodoxie și protestantism. Puncte divergente

În ultimele decenii s-au încercat diverse apropieri între creștinismul apusean și ortodoxia răsăriteană. În special după căderea Cortinei de Fier, când misionarii și evangheliștii din spațiul occidental au luat contact cu realitățile și dogmele ortodoxe, s-au publicat diverse lucrări care explică, dintr-o perspectivă protestantă, teologia și practicile creștinismului tradițional din Răsărit.

Cartea lui Donald Fairbairn, Ortodoxia răsăriteană din perspectivă occidentală, Editura Multimedia Arad, 2005, se încadrează acestui curent de interes protestant față de ortodoxie. Autorul – profesor de teologie istorică la Erskine Theological Seminary, instituție de învățământ ce aparține Associate Reformed Presbyterian Church din S.U.A. – a slujit ca misionar, după 1991, în țările foste sovietice (Georgia, Ucraina).

O altă carte, Ortodoxie și evanghelism, a apărut, în 2009, la Editura Adoramus din Iași, avându-l ca editor pe Bradley Nassif, profesor de studii biblice și teologice la Universitatea North Park, Chicago, S.U.A. Lucrarea propune puncte de vedere distincte dinspre și despre ortodoxia răsăriteană; dintre aceste opinii le-am reținut pe cele aparținând lui Michael Horton (profesor de teologie și apologetică la Westminster Seminary California) și lui George Hancock-Ștefan (profesor de istoria bisericii la Palmer Theological Seminary).

Studiind cele trei perspective (două ale unor prezbiterieni americani – Fairbairn și Horton – și una aparținând unui baptist român – Hancock-Ștefan) se pot menționa următoarele aspecte în care ortodoxia și protestantismul nu se întâlnesc:

 

Tradiția și Sfânta Scriptură

Protestantismul și Biserica Ortodoxă pleacă de la metode teologice diferite, iar acest lucru devine vizibil în orice dezbatere. Pentru evanghelici, ortodoxia nu reușește să explice modul în care Scriptura justifică normele extracanonice și modul în care o asemenea practică înlătură dificultățile varietății interpretative.

Tradiția ortodoxă nu este nici o entitate purtătoare de autoritate, nici un răspuns uman la o scriere autoritară. Mai degrabă, tradiția este curentul harului în care toată Biserica este purtată de Duhul Sfânt; tradiția este viața pe care o posedă Biserica în Hristos. Niciuna dintre manifestările exterioare ale vieții Bisericii nu posedă o autoritate de natură juridică asupra altor manifestări, și aceasta pentru că nu există vreo lipsă de armonie între ele și astfel nu este necesar arbitrajul între diferitele „autorități”. Scriptura, scrierile Sfinților Părinți și sinoadele, liturghia și reprezentările vizuale ale vieții, cum sunt icoanele și arhitectura bisericească, sunt toate mijloace prin care este exprimată tradiția Bisericii.

Conform teologiei reformate, Scriptura judecă biserica și nu invers. Hristos a judecat „tradiția bătrânilor”, deoarece aceasta contrazicea în mod evident învățătura Scripturii (Matei 15:2,6). Pavel aduce o mustrare similară în Coloseni 2:8.

 

Căderea și păcatul originar

În viziunea ortodoxă, căderea nu constituie un act separat al dramei, așa cum se întâmplă în modelul apusean. Răsăritul creștin are o perspectivă neadecvată cu privire la păcat, care se poate observa din modul în care este tratat păcatul originar, excluzând din discuție vina moștenită și îmbrățișând o perspectivă sinergică a regenerării, precum și una terapeutică în relație cu harul care îndreptățește.

În teologia ortodoxă nu este loc pentru conceptul de păcat moștenit, deși se recunoaște că natura umană a atras asupra sa consecințele păcatului lui Adam.

Apostolul Pavel spune că: „Prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși…” (Romani 5:19). Moartea vine prin păcat, moștenit cu toată puterea și vina lui.

 

Răscumpărarea

Teologia răsăriteană vede jertfa Domnului Isus mai mult în termenii relaționali, pe când protestanții accentuează aspectul legal al răscumpărării. Teologia reformată a recunoscut, totuși, victoria lui Hristos asupra diavolului, asupra caracterului muritor al omului, asupra răului și asupra puterilor demonice drept urmare a faptului că a împlinit planului Tatălui de potolire a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Teologii ortodocși consideră această perspectivă decât ca fiind una sadică și care duce la o îndreptățire egocentrică. Însă dacă nu recunoaștem caracterul legal al economiei mozaice, implicând vărsarea de sânge pentru iertarea păcatelor și anticiparea în profeți a unui rob care va purta vina păcătoșilor, Vechiul Testament își pierde miza, iar Noul Testament își pierde revendicarea împlinirii tuturor tipurilor și umbrelor.

 

Justificarea

Teologii ortodocși se distanțează adesea de orice discuție legată de justificare socotind că este o dezbatere apuseană, chiar dacă este vorba de disputa care a stat la baza controversei dintre Domnul Isus și farisei, a controversei dintre apostolul Pavel și galateni, și a autorului cărții Evrei cu iudaizatorii. Ortodoxia are o deosebită apreciere a posibilităților liberului arbitru, ceea ce o împiedică să recunoască esența evangheliei.

Teologia protestantă insistă asupra faptului că neprihănirea cerută de dreptatea lui Dumnezeu se găsește numai în Hristos. Ea trebuie atribuită sau creditată, termeni care își au originea la apostolul Pavel și nu la protestanți. Pavel ne spune că o persoană nu este îndreptățită atunci când încetează să trăiască o viață păcătoasă, ci câtă vreme încă este păcătoasă și că Dumnezeu ne atribuie îndreptățirea fără fapte, ci prin credință (Romani 4:5,6).

 

Sfințirea

Ortodoxia reflectă un consens semipelagian, susținând că omul nu poate fi îndumnezeit prin propria lui activitate sau „energie”, ci prin „energia” divină, dar față de care activitatea sa umană este ascultătoare; între cele două există o „sinergie” care constituie baza relației dintre cele două energii în Hristos.

Învățătura reformată clasică a susținut întotdeauna sfințirea – procesul de conformare întru asemănarea cu Hristos, dar s-a opus oricărei tendințe de a confunda îndreptățirea cu sfințirea, sfințirea fiind scopul îndreptățiri și nu baza acesteia.

 

Universalismul

Concepția în două acte despre vocația omenirii (creația și desăvârșirea) se leagă în mod natural de o soteriologie care se concentrează asupra țelului unirii cu Dumnezeu și care vede mântuirea ca pe un proces, nu ca pe o stare. Theosis (îndumnezeirea) nu este o problemă individuală, ea implică întreaga Biserică și, de fapt, întregul univers. Nimeni nu aspiră de unul singur să devină părtaș la natura divină; oamenii urmăresc transformarea ca o comunitate a sfinților.

Ortodoxia răsăriteană consideră că mântuirea universală este posibilă, deoarece liberul arbitru al omului moștenește în mod intrinsec bunătatea și este bun prin natura sa – o trăsătură principală a sufletului rațional care este, la rândul său, plenitudinea oricărui bine, din moment ce este făcut după chipul lui Dumnezeu. În ciuda pasajelor dificile cu privire la finalitatea și severitatea judecății de pe urmă și a lipsei oricărui mandat scriptural cu privire la purgatoriu, încrederea ortodocșilor în puterea morală a oamenilor reduce orizontul la tema transformării cosmice.

Teologia ortodoxă pune un puternic accent pe dimensiunea cosmică a mântuirii, pe Hristos care recapitulează întregul univers, accent care lipsește de multe ori la evanghelici. Slăbiciunea conceptului ortodox de mântuire stă în faptul că individul este pierdut. În Biserica Ortodoxă se poate parafraza întrebarea temnicerului (Fapte 16:30): „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” cu: „Ce trebuie să facă biserica pentru ca eu să fiu mântuit?”.

 

Ortodoxia populară

Distorsiunile privitoare la concepția despre sfinți, icoane și Biserică din cadrul ortodoxiei populare constituie în mod cert o provocare pentru creștinătatea răsăriteană.

Biserica Ortodoxă ar trebui să fie preocupată mai mult de starea spirituală a oamenilor din Rusia, Grecia, România și din alte părți decât de simpla menținere a supremației sale asupra altor confesiuni din aceste regiuni. Poate că ar trebui să fie mai puțin triumfalistă și mai dornică să aprecieze contribuțiile pe care alte confesiuni creștine le pot avea la viața spirituală a oamenilor din țările ortodoxe. Mai presus de orice, ortodoxia trebuie să se dedice răspândirii învățăturii despre comuniunea dintre Dumnezeu și omenire, care se află în miezul gândirii ei.

 

Naționalismul și intoleranța

Bisericile ortodoxe răsăritene susțin că a fi român (rus, bulgar, grec etc.) înseamnă a fi ortodox. Naționalismul religios constituie o distorsiune serioasă a credinței și vieții ortodoxe. Asemenea perspectivei populare asupra sfinților, icoanelor și a Bisericii, naționalismul religios distrage atenția oamenilor de la Hristos.

Iată ce relatează George Hancock-Ștefan cu privire la opinia ortodocșilor despre evanghelici: „În timpul anilor 1980, am avut o conversație cu un doctorand (care astăzi face parte din ierarhia superioară ortodoxă) cu privire la mântuirea lui Nicolae Ceaușescu, nemilosul dictator român. El m-a asigurat că Ceaușescu a fost mântuit, deoarece fusese botezat când a fost copil. Ceaușescu a fost un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe. Din moment ce colegul meu se afla în această pasă teologică, l-am întrebat dacă crede că eu, ca evanghelic, fac parte dintre cei răscumpărați. Spre descurajarea mea, mi-a spus că nu este sigur!”

Alte studii pe această temă puteți găsi aici.

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/09/ortodoxie-si-protestantism-puncte-divergente/

Charles H. Spurgeon – „Har timpuriu, har mare”

Tudor (Teodor) Popescu, fondatorul Bisericii Evanghelice Române, a tradus în perioada 1925-1935, trei volume cu predici și meditații scrise de Charles H. Spurgeon: Fiți tari în Domnul, Din cuvintele lui Ion Plugarul și Eu sunt Domnul, Medicul tău. După 1990, aceste cărți au fost reeditate într-o variantă actualizată ortografic și publicate la editura Stephanus. Traducerea originală a predicilor din volumul  Fiți tari în Domnul, tipărit la tipografia Cartea de Aur, păstrează însă mult mai bine farmecul limbii române din perioada interbelică. Iată, spre exemplificare, o predică extrasă din această „carte pentru toți, în deosebi pentru tineret”. Ortografia și punctuația respectă în totul versiunea amintită.

 

Evanghelia lui Isus Hristos îmbrățișează toată vieața. Dacă primești pe Domnul Isus, ai parte credința care lucrează asupra întregii tale ființe și vieți, atât aici pe pământ cât și dincolo în veșnie. Cine este mântuit de tânăr, va afla în credința în Hristos un adăpost împotriva păcatului. Ce binecuvântare mare este să nu te murdărești de noroiul păcatului Sodomei și să nu-ți macini oasele printr’o vieață de patimi! Mulți din cei ce rămân feriți de o vieață de crime, sunt totuși toată vieața lor niște schilozi sufletești. A fi scos din vârtejul păcatului este o pricină de mare recunoștință; a fi ferit însă de păcat este cu mult mai bine. Este o îndoită binecuvântare dacă avem parte de harul lui Dumnezeu înainte de a fi întinați de lume și de abaterile ei. A fi ferit de o boală este mai bine decât a fi vindecat de ea, iar harul le lucrează pe amândouă. Mulțumește lui Dumnezeu că ești încă tânăr și roagă-te stăruitor ca să poți să primești acum harul de a păstra curată cărarea ta, după Cuvântul Său!

Harul se va dovedi față de tine ca un mijloc de apărare. Binele pe care-l pune Dumnezeu în tine, te va păzi. Ceea ce mă atrăgea foarte mult ca tânăr era faptul că Evanghelia te ferește de păcat. Cunosc mulți camarazi de școală care dobândiseră cele mai bune atestate și, totuși, curând după ce au părăsit casa părintească, au ajuns niște stricați. Am auzit istorisiri triste din anii lor de studii, pe care le-au tăcut în capitala țării, și-mi ziceam: „Când voiu părăsi casa părintească, voiu fi și eu ispitit ca ei; am o inimă ca a lor, ba adeseori m’am dovedit mai rău ca ei. Este deci cu putință să cad în păcat mai rău decât ei”. Acest gând mă înfiora. Mă cutremuram când mă gândeam că, prin abaterile mele, voiu face pe mama să plângă și prin ușurătatea mea voiu sdrobi inima tatălui meu. Nu puteam să sufer acest gând și când am auzit că cine crede în Domnul Isus este mântuit și fericit, eu am înțeles că voiu scăpa de păcat. De aceea, am primit pe Domnul Isus; voiam ca El să mă ferească de păcat; și El a făcut lucrul acesta. Îndemn pe tineri să-și asigure ființa lor, predând-o în mânile Domnului Isus Hristos. Tinerilor, de n’ați ajunge să nu vă mai roșească obrazul nici pentru faptele cele mai rușinoase, de nu v’ați pierde curăția simțimintelor prin păcate vădite! Dați-vă seama bine că așa ceva s’ar putea, dacă nu vă păzește Domnul. Vă îndemn să vă adăpostiți sub scutul credinței în Domnul Isus; astfel, ajungeți părtași ai Duhului Sfânt, care va locui în voi, va rămânea în voi și vă va sfinți. Vorbesc poate unora pe care gândul la o patimă oarecare îi îngrozește. Voi care ați fost crescuți de părinți creștini sub cea mai bună înrâurire, nu este așa că ați vrea mai bine să muriți decât să aduceți ocară asupra numelui tatălui vostru? Dar nu trebue să vă încredeți în inimile voastre. Dacă ființa voastră nu este înnoită — și acest lucru nu poate să-l facă Domnul Isus, prin Duhul Sfânt, — puteți ajungeți tot așa de răi ca și ceilalți, ba chiar răi ca ei. Cine crede însă cu adevărat în Mântuitorul acela a trecut din moarte la vieață. Un astfel de om nu va mai trăi în păcat, ci va rămânea ferit păcat până la sfârșit.

Voi n’ați pășit încă pe deplin în lupta vieții. Faceți planuri cu privire la ocupația pe care s’o alegeți. Vă găsiți încă sub aripile părintești; acolo, în casă, aveți să vă împliniți unele datorii. Gândiți-vă deci cât de bine ați fi pregătiți pentru lucrul și chemarea vieții, dacă vă dați inima lui Isus. Tinere, dacă ai în inima ta harul lui Dumnezeu, vei fi omul potrivit pentru o mare lucrare și Domnul te va așeza în ea, ca să fii o binecuvântare. Tânără, dacă primești pe Domnul Isus, vei fi atâta de pricepută ca să nu iei de soț pe vreun neghiob sau vreun nebun, ci pe un om care, ca și tine, iubește pe Domnul și cu care este de așteptat să duci vieață casnică fericită. Vei avea împreună cu el izvor de bucurie care nu seacă, o fântână de apă vie și chiar în suferințe și necazuri nu-ți va lipsi pacea, bucuria și mângâierea. Vei fi gata pentru orice va veni. Un tânăr creștin este destoinic pentru orice ocupație la care îl va chema Dumnezeu, fie ca împărat, fie ca servitor. Cine dorește cel mai bun prinț sau cel mai bun servitor, îl va afla într’un copil al lui Dumnezeu. Și încă ceva: un copil al lui Dumnezeu are mai puțin a face cu sărăcia, fiindcă Domnul l-a izbăvit de risipă și de trândăvie, lucruri care sunt de foarte multe ori pricina sărăciei.

Pe de altă parte, este aproape sigur că Dumnezeu nu va face dintr’un tânăr un prinț. Rareori a pus El pe vreunul din copiii Săi într’un loc așa de primejdios. Vei fi pregătit pentru viitor, dacă inima ta este într’o stare bună înaintea lui Dumnezeu. Când mă uit la voi, tinerilor, și mă gândesc ce ar putea să facă Dumnezeu din voi, inima îmi bate cu putere și mă face să am față de voi o stimă deosebită și o dragoste din inimă. Trag nădejde că nimeni din noi nu va fi lipsit de respect față de cel în vârstă; bătrânețea trebue cinstită; deosebit de respectată, însă eu mă simt adeseori îndemnat să dau cinste și tinereții voastre. Un învățător vestit, când intra în sala de clasă, obișnuia să-și ia pălăria de pe cap în fața școlarilor lui, pentrucă, după cum spunea el, poate avea între ei un poet, un om mare sau un prim-ministru. Același simțimânt îl am și eu când mă uit la tineri și la tinere. Cine știe ce poate să iasă din ei? Poate că vorbesc către unul din care Dumnezeu va face o mare lumină, care va lumina omenirea multă vreme, iar mai târziu va lumina în veci ca stelele. Dar nu poți să luminezi dacă nu ești mai întâi aprins. Nu poți să proslăvești pe Dumnezeu și să fii o binecuvântare pentru oameni, dacă n’ai fost mai întâi binecuvântat de Dumnezeu. Cei nenăscuți din nou vor fi nefolositori. A fi născut din nou înseamnă a fi născut spre a fi folositor. Câtă vreme nu ești născut din nou, folosul adus de tine este îndoielnic. Nu vreau să spun cu aceasta că aștept dela fiecare să fie un om vestit. Nu este lucru de dorit să fie cineva om vestit. Știu însă că oricine își dă Domnului inima sa, este folositor celorlalți și așa de trebuitor încât fără el lumea ar fi lipsită de un binefăcător, iar ceata cerească n’ar fi deplină.

Am spus — cred — destul cu privire la vieața aceasta. Îngăduiți-mi acum, tineri și tinere, să vă arăt că acela care și-a dat lui Hristos inima sa, n’are să se teamă de sfârșitul vieții. Puteți mai de grabă să priviți spre el plini de nădejde. Va veni, slavă Domnului, va veni! N’ați avut niciodată dorința să călătoriți la cer ca și Ilie într’un car de foc? Eu am avut această dorință, până m’am gândit mai bine, și am ajuns la încheierea că, într’un car de foc m’aș teme mai mult decât dacă aș muri în patul meu. Căci a adormi în Domnul înseamnă a merge la slăvitul nostru Mântuitor. Nu văd bucurie în nădejdea de a scăpa de moarte. Isus a murit, atunci și eu să mor. Pecetea morții a fost pusă pe scumpa Sa față, să fie pusa și pe fața mea, ca să pot să vorbesc apoi de înviere, cum nu vor putea să vorbească aceia care, la venirea Domnului, vor fi schimbați. Să nu vă temeți deci de a vă muta ca să fiți împreună cu Hristos (Fil. 1. 23). Cine și-a aflat odihnă în Isus, acela va cânta pe malul Iordanului și nu-i va fi frică de râul fioros și rece al morții. Cântecul de despărțire va fi dulce; ce va fi însă slava de sus! Nu voiu încerca s’o zugrăvesc, —cine ar cuteza să facă una ca aceasta? Judecata va veni, dar voi nu mă mai temeți de ea. Voi veți sta de-a dreapta Judecătorului. Căci cine ar putea să osândească pe aceia pentru care a murit Hristos? Pământul va fi mistuit de flăcări, stihiile se vor topi de mare căldură, voi însă nu veți tremura. Veți fi luați la Domnul și veți fi la El pentru totdeauna. Cei nedrepți vor fi înghițiți de iad, se vor cobori în iazul de foc; însă voi, cei mântuiți prin scumpul sânge al lui Isus Hristos, nu veți tremura. Slava împărăției de o mie de ani, domnia cu Hristos, biruința asupra morții și a iadului, predarea împărăției lui Dumnezeu Tatăl, când Dumnezeu va fi totul în toți, veșnicia cu slava ei nesfârșită, toate acestea vor fi ale voastre. Nu este așa că, dacă cineva ar trebui să treacă prin iad ca să ajungă la această slavă, tot ar face să treacă? Dar acest lucru nu este cerut dela nimeni. Trebue numai să credeți în Domnul Isus; și chiar credința este un dar al harului. „Întoarceți-vă la Mine și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului” (Isaia 45. 22). Aceasta este Evanghelia.

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/09/spurgeon-har-timpuriu/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: