R.C. Sproul: „Teologia reformată este istorică și evanghelică”

În secolul al cincisprezecelea, în comunitatea reformată din Olanda a apărut o dispută. Un grup de teologi a ajuns cunoscut sub numele de remonstranți (protestatari), deoarece au protestat împotriva a cinci articole din teologia reformată. Aceste cinci puncte au devenit ulterior cunoscute ca „cele cinci puncte ale calvinismului”, rezumate în cunoscutul acrostih TULIP. Literele acestui acrostih provin de la: Depravarea totală (Total depravity), Alegerea necondiționată (Unconditional election), Ispășirea limitată (Limited atonement), Harul Irezistibil (Irresistible grace) și Perseverența sfinților (Perseverence of the saints). Sinodul de la Dort a declarat greșeala remonstranților și a reafirmat cele cinci puncte ca parte integrantă a teologiei reformate ortodoxe.

După acest sinod, a apărut tendința de a privi teologia reformată doar prin intermediul celor cinci puncte. Deși aceste cinci puncte au un loc central în teologia reformată, în nici un caz ele nu sunt o prezentare exhaustivă a acestui sistem teologic. Teologia reformată înseamnă mult mai mult decât cele cinci puncte.

Teologia reformată nu este numai sistematică, ci are multe în comun cu alte denominațiuni care fac parte din creștinismul istoric. Reformatorii din secolul XVI nu au avut ca scop crearea unei noi religii. Ei nu doreau inovare, ci renovare. Ei erau reformatori, nu revoluționari. La fel cum profeții Vechiului Testament nu au lepădat legământul inițial făcut de Dumnezeu cu Israel, căutând însă să remedieze îndepărtarea poporului de la credința originală, reformatorii au încercat să readucă biserica la originile ei apostolice și biblice.

Deși reformatorii au respins tradiția bisericii ca sursă de revelație divină, ei nu au negat orice folos pe care îl poate avea tradiția creștină. Jean Calvin și Martin Luther i-au citat adesea pe părinții bisericii, în special pe Augustin. Ei au considerat că biserica a învățat multe în decursul istoriei și ei au dorit să păstreze ceea ce era bun din acea tradiție. De exemplu, reformatorii au recunoscut și acceptat doctrinele formulate de marile concilii ecumenice din istoria bisericii, inclusiv doctrina Trinității și a persoanei și lucrării lui Hristos, formulate la conciliile de la Niceea în 325 și Calcedon în 451.

Chiar și în Noul Testament putem vedea conflicte legate de tradiție. Adesea Isus se găsea prins cu fariseii și cărturarii în controverse legate de inviolabilitatea tradițiilor rabinice. El i-a mustrat pe farisei că ridică această tradiție omenească la nivel de autoritate divină, lucru care face ca prima să o compromită pe a doua. Din pricina acestei puternice mustrări la adresa tradițiilor omenești, suntem tentați să trecem cu vederea aspectele pozitive ale tradiției care a luat naștere în Noul Testament. Aici, termenul tradiție se referă la ceva care este „dat mai departe”. Pavel vorbește cu căldură despre tradiția Evangheliei în care lucra el. Fiecare generație de creștini are datoria de a da mai departe o tradiție. La fel cum israeliții erau chemați să dea mai departe, copiilor lor, tradițiile pe care Dumnezeu le instituise, și biserica este chemată să treacă în mâna generațiilor următoare tradiția apostolică.

Însă în acest proces există pericolul unor adăugiri făcute la tradiția apostolică opuse originalului. De aceea reformatorii au susținut că lucrarea lor de reformă nu era completă. Biserica este chemată să fie semper reformanda, „întotdeauna în reformă. Fiecare comunitate creștină își creează propria cultură de obiceiuri și tradiții. Astfel de tradiții sunt adesea greu de depășit sau abandonat. Cu toate acestea, sarcina fiecărei generații este să examineze critic propriile tradiții, pentru a se asigura că sunt conforme cu tradiția apostolică.


Termenul evanghelic a devenit unul cunoscut în perioada Reformei, când era, practic, sinonim cu protestant. Istoricii au sugerat că cele două cauze majore ale Reformei au fost problema autorității și cea a justificării. în mod frecvent, problema autorității este numită cauza formală, iar problema justificării cauza materială a Reformei. Prin aceasta se sugerează că problema fundamentală a fost justificarea, pe când problema autorității a rămas în plan secund.

Sloganurile atât de cunoscute sola Scriptura și sola fide au devenit strigătul de luptă al Reformei. Termenul evanghelic a fost unul larg, aplicat multor grupuri care, în ciuda separării în diferite denominații, au avut în comun lupta împotriva bisericii romano-catolice.

Când susținem că teologia reformată este evanghelică, dorim să arătăm că teologia reformată are în comun cu alte grupuri protestante devotamentul față de aceste două doctrine istorice sola Scriptura și sola fide. După secolul XVI, termenul evanghelic a cunoscut o sensibilă transformare, astfel că astăzi este greu de definit. În secolul XX, atât conceptul de autoritate biblică, cât și natura și semnificația justificării exclusiv prin credință au avut parte de diverse provocări venite din interiorul comunităților evanghelice. Astfel că simplul fapt că cineva se numește evanghelic, nu înseamnă și că aderă la cele două principii sola Scriptura și sola fide.

(R.C. Sproul, Doctrinele harului – esența teologiei reformate, Editura Multimedia, Arad, 2002)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/07/teologia_reformata/

Calea directă și scurtă privind siguranța mântuirii – Andrew Bonar (1860)

Aceia care merg pe această cale își stabilesc drept punct de reper următorul principiu: „Cine este Hristos și ce a făcut El”. Duhul Sfânt, credem noi, găsește bucurie în mod special în folosirea acestei căi, pentru că ea îndreaptă privirea păcătosului atât de complet de la sine către Mântuitorul.

Ceea ce noi denumim aici calea directă și scurtă este calea pe care ne-o oferă Duhul Sfânt atunci când privim la Hristos, „Șarpele de Aramă”, și privind la El suntem mulțumiți pe deplin. Această siguranță simplă, directă, este obținută prin ceea ce noi discernem în Hristos Însuși, și nu prin ceea ce observăm la noi înșine. Este obținută prin ceea ce credem despre Hristos, și nu prin ceea ce știm despre actul nostru de credință. Am putea (ca și în povestea cu sărmanul Joseph) să nu știm nimic despre acțiunile sufletului nostru în credință, și totuși să Îl cunoaștem pe El în care ne încredem, astfel încât să descoperim că avem în întregime liniștea siguranței. Într-un cuvânt, această siguranță directă și imediată izvorăște din descoperirea mea că Hristos, Dumnezeu-om, este chiar Mântuitorul meu în ce privește nevoile și dorințele mele, păcatele și corupția mea; și niciodată de acum înainte nu mă voi mai tulbura cu întrebarea „Sunt eu sigur că sunt credincios?”, și dacă actul credinței mele posedă calitatea corectă.

Am găsit această siguranță atunci când Duhul Sfânt a luat lucrurile lui Hristos și le-a arătat sufletului meu; și astfel nu mai e nevoie să aștept până când El îmi va arăta ce este în mine. Dați-mi voie să vă explic acest lucru mai în detaliu.

Eu am siguranța că Dumnezeu mă primește că din momentul în care văd plinătatea și eliberarea din lucrarea lui Hristos. Sufletul meu este făcut capabil să vadă că toate pretențiile justiției divine au fost satisfăcute la cruce; pentru că acolo este ascultarea completă și acolo este plătită pe deplin pedeapsa. La cruce este loc pentru orice păcătos, iar Evanghelia mă invită și pe mine ca păcătos între toți ceilalți să ascult ceea ce are de spus crucea. Nu-mi spune ea că „Dumnezeu-omul a arătat neprihănirea perfectă la infinit și a făcut onorabilă pentru Dumnezeu cel sfânt să îl îmbrățișeze astfel de fiul risipitor”? Dincolo de asta, în lucrarea lui Dumnezeu-om este pusă stânca pe care poate fi așezat piciorul păcătosului – și acesta nu este un punct minor, aproape invizibil, ci este larg ca un continent, răspândit în toate părțile”. Pot fi sigur că este loc și pentru mine acolo? Cred că este loc destul! Eul este complet uitat în prezența unei astfel de scene minunate. Ce ar putea mulțumi conștiinta mai bine? Ce altceva ar putea vorbi mai bine despre pace decât aceasta? Aceasta este credința care conduce la siguranță în timp ce persoana respectivă continuă să aibă ochii ațintiți la această glorioasă priveliște.

Şi acum, dacă oricine ar încerca să mă tulbure sugerându-mi: „Cum știi tu că tu crezi cu adevărat că ceea ce spui este adecvat nevoii tale?”, răspunsul meu este, simplu, acesta: „Cum știu eu că ceea ce privesc eu este soarele, când de fapt privesc îndelung la el în splendoarea asfințitului său?” Acel cer strălucitor, și acea sferă de slavă blândă dar inefabilă nu poate fi acolo din greșeală, măcar atâta lucru poate fi sigur pentru vederea omenească.

Conștiința proprie a credinciosului (firește, impulsionată de Duhul Sfânt) este suficientă, în prezența crucii, să îl asigure că este un păcătos, și că este binevenit cu siguranță la sânul Celui Sfânt, care, arătând la „S-a isprăvit”, strigă „Întoarce-te la mine, căci te-am răscumpărat”. Privește încă o dată la aceasta. Sufletul tău aude că Tatăl este mulțumit cu ispășirea făcută de Domnul Isus Hristos, Fiul Său. El condamnă și respinge toate faptele tale și întreaga ta persoană vinovată; dar când Fiul Său, Înlocuitorul nostru, apare, atunci ascultarea și suferința Sa până la moarte sunt găsite ca glorificatoare de către Cel Sfânt și de către sfânta Sa lege. În timp ce tu meditezi la odihna plină de încântare a Tatălui în Hristos, care a făcut totul posibil pentru noi, sufletul tău este într-un moment „precum carele de luptă ale lui Aminadab”, vezi cum conștiința ta se liniștește, ca și cum o voce din acea lucrare de ispășire ar fi spus: „Pace, liniște-te”. Păcatele tale, puse în balanța lui Dumnezeu, au fost compensate de meritul infinit al lui Hristos; și dacă este așa, păcatele tale în propria-ți balanță nu pot fi mai puțin compensate de aceeași greutate a meritului acesta imens. Ceea ce Îl mulțumește pe Dumnezeu, te mulțumește și pe tine.

În acest fel, credința, rămânând fixată cu privirea la această lucrare, trece în domeniul siguranței depline. Şi dacă acum, din nou, ar vrea oricine să îți tulbure odihna ta calmă întrebându-te: „Ești tu atât de sigur că în realitate crezi în ceea ce îți oferă această liniște?”, ce alt răspuns ai putea decât acesta: „La fel cum tu mă întrebi în timp ce eu mă bucur și admir gloria soarelui în amurg, te întreb și eu: Ești sigur că ochiul tău vede în realitate acel soare pe care și tu îl admiri?”

Stau și mă gândesc la un astfel de pasaj biblic precum Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Duhul mă face pe mine în stare să văd în aceste cuvinte pe Dumnezeu mărturisind că nu mai este nevoie de o altă acceptare a mea înaintea Lui, alta decât cea care se găsește în Hristos: și că tot ceea ce Hristos a făcut devine al meu având în vedere credința mea în El. Bazându-mă pe mărturia lui Dumnezeu, nu mai am de pus nici o întrebare, nu mai am de așteptat nimic de la mine (precum dragostea, regretul, sau alte sentimente), ci mă gândesc la ceea ce este în Hristos, ca și fundament al păcii mele. Și când meditez astfel, focul arde, dar sufletul meu se odihnește. Și dacă acum ar dori cineva din nou să mă tulbure sau să mă amenințe că îmi va tulbura bucuria mea calmă în dragostea Tatălui, prin cuvintele „Ar trebui prima dată, înainte de a te aventura să te odihnești, să fii sigur că ai credință cu adevărat în lucrurile despre care spui că te fac să fii atât de fericit”, răspunsul meu la o astfel de întrerupere inoportună ar fi formulat în stilul unui scriitor care utilizează următoarea ilustrație. Să spunem că o persoană oarecare este condamnată pentru înaltă trădare, și vine ziua când el trebuie să fie executat. Dar în dimineața acelei zile, i se pune în mână un document; este vorba despre un act de achitare din partea regelui, pe baza unor condiții exclusive pe care acest condamnat trebuie să le accepte. Și omul le citește, iar pe măsură ce face acest lucru, fața i se înroșește, ochii i se umezesc, și într-o clipă este plin de bucurie. Ce ai crede dacă vreo persoană ar apărea să chestioneze bucuria acestui condamnat întrebându-l: „Ești sigur că accepți iertarea? Este acceptarea ta completă și în detaliu?” Nu, omul este absorbit de siguranța din gândurile sale în legătură cu ceea ce regele îi dăruiește gratuit; și aceste lucruri sigure își croiesc drumul către sufletul acestui om pentru a mărturisi asupra siguranței iertării sale.

traducere și editare Ninel Lazăr

tractatul De unde vine siguranța poate fi citit în întregime pe site-ul Ministerului Afacerilor Eterne

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/07/calea-directa-andrew-bonar/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: