Aceia care merg pe această cale își stabilesc drept punct de reper următorul principiu: „Cine este Hristos și ce a făcut El”. Duhul Sfânt, credem noi, găsește bucurie în mod special în folosirea acestei căi, pentru că ea îndreaptă privirea păcătosului atât de complet de la sine către Mântuitorul.

Ceea ce noi denumim aici calea directă și scurtă este calea pe care ne-o oferă Duhul Sfânt atunci când privim la Hristos, „Șarpele de Aramă”, și privind la El suntem mulțumiți pe deplin. Această siguranță simplă, directă, este obținută prin ceea ce noi discernem în Hristos Însuși, și nu prin ceea ce observăm la noi înșine. Este obținută prin ceea ce credem despre Hristos, și nu prin ceea ce știm despre actul nostru de credință. Am putea (ca și în povestea cu sărmanul Joseph) să nu știm nimic despre acțiunile sufletului nostru în credință, și totuși să Îl cunoaștem pe El în care ne încredem, astfel încât să descoperim că avem în întregime liniștea siguranței. Într-un cuvânt, această siguranță directă și imediată izvorăște din descoperirea mea că Hristos, Dumnezeu-om, este chiar Mântuitorul meu în ce privește nevoile și dorințele mele, păcatele și corupția mea; și niciodată de acum înainte nu mă voi mai tulbura cu întrebarea „Sunt eu sigur că sunt credincios?”, și dacă actul credinței mele posedă calitatea corectă.

Am găsit această siguranță atunci când Duhul Sfânt a luat lucrurile lui Hristos și le-a arătat sufletului meu; și astfel nu mai e nevoie să aștept până când El îmi va arăta ce este în mine. Dați-mi voie să vă explic acest lucru mai în detaliu.

Eu am siguranța că Dumnezeu mă primește că din momentul în care văd plinătatea și eliberarea din lucrarea lui Hristos. Sufletul meu este făcut capabil să vadă că toate pretențiile justiției divine au fost satisfăcute la cruce; pentru că acolo este ascultarea completă și acolo este plătită pe deplin pedeapsa. La cruce este loc pentru orice păcătos, iar Evanghelia mă invită și pe mine ca păcătos între toți ceilalți să ascult ceea ce are de spus crucea. Nu-mi spune ea că „Dumnezeu-omul a arătat neprihănirea perfectă la infinit și a făcut onorabilă pentru Dumnezeu cel sfânt să îl îmbrățișeze astfel de fiul risipitor”? Dincolo de asta, în lucrarea lui Dumnezeu-om este pusă stânca pe care poate fi așezat piciorul păcătosului – și acesta nu este un punct minor, aproape invizibil, ci este larg ca un continent, răspândit în toate părțile”. Pot fi sigur că este loc și pentru mine acolo? Cred că este loc destul! Eul este complet uitat în prezența unei astfel de scene minunate. Ce ar putea mulțumi conștiinta mai bine? Ce altceva ar putea vorbi mai bine despre pace decât aceasta? Aceasta este credința care conduce la siguranță în timp ce persoana respectivă continuă să aibă ochii ațintiți la această glorioasă priveliște.

Şi acum, dacă oricine ar încerca să mă tulbure sugerându-mi: „Cum știi tu că tu crezi cu adevărat că ceea ce spui este adecvat nevoii tale?”, răspunsul meu este, simplu, acesta: „Cum știu eu că ceea ce privesc eu este soarele, când de fapt privesc îndelung la el în splendoarea asfințitului său?” Acel cer strălucitor, și acea sferă de slavă blândă dar inefabilă nu poate fi acolo din greșeală, măcar atâta lucru poate fi sigur pentru vederea omenească.

Conștiința proprie a credinciosului (firește, impulsionată de Duhul Sfânt) este suficientă, în prezența crucii, să îl asigure că este un păcătos, și că este binevenit cu siguranță la sânul Celui Sfânt, care, arătând la „S-a isprăvit”, strigă „Întoarce-te la mine, căci te-am răscumpărat”. Privește încă o dată la aceasta. Sufletul tău aude că Tatăl este mulțumit cu ispășirea făcută de Domnul Isus Hristos, Fiul Său. El condamnă și respinge toate faptele tale și întreaga ta persoană vinovată; dar când Fiul Său, Înlocuitorul nostru, apare, atunci ascultarea și suferința Sa până la moarte sunt găsite ca glorificatoare de către Cel Sfânt și de către sfânta Sa lege. În timp ce tu meditezi la odihna plină de încântare a Tatălui în Hristos, care a făcut totul posibil pentru noi, sufletul tău este într-un moment „precum carele de luptă ale lui Aminadab”, vezi cum conștiința ta se liniștește, ca și cum o voce din acea lucrare de ispășire ar fi spus: „Pace, liniște-te”. Păcatele tale, puse în balanța lui Dumnezeu, au fost compensate de meritul infinit al lui Hristos; și dacă este așa, păcatele tale în propria-ți balanță nu pot fi mai puțin compensate de aceeași greutate a meritului acesta imens. Ceea ce Îl mulțumește pe Dumnezeu, te mulțumește și pe tine.

În acest fel, credința, rămânând fixată cu privirea la această lucrare, trece în domeniul siguranței depline. Şi dacă acum, din nou, ar vrea oricine să îți tulbure odihna ta calmă întrebându-te: „Ești tu atât de sigur că în realitate crezi în ceea ce îți oferă această liniște?”, ce alt răspuns ai putea decât acesta: „La fel cum tu mă întrebi în timp ce eu mă bucur și admir gloria soarelui în amurg, te întreb și eu: Ești sigur că ochiul tău vede în realitate acel soare pe care și tu îl admiri?”

Stau și mă gândesc la un astfel de pasaj biblic precum Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Duhul mă face pe mine în stare să văd în aceste cuvinte pe Dumnezeu mărturisind că nu mai este nevoie de o altă acceptare a mea înaintea Lui, alta decât cea care se găsește în Hristos: și că tot ceea ce Hristos a făcut devine al meu având în vedere credința mea în El. Bazându-mă pe mărturia lui Dumnezeu, nu mai am de pus nici o întrebare, nu mai am de așteptat nimic de la mine (precum dragostea, regretul, sau alte sentimente), ci mă gândesc la ceea ce este în Hristos, ca și fundament al păcii mele. Și când meditez astfel, focul arde, dar sufletul meu se odihnește. Și dacă acum ar dori cineva din nou să mă tulbure sau să mă amenințe că îmi va tulbura bucuria mea calmă în dragostea Tatălui, prin cuvintele „Ar trebui prima dată, înainte de a te aventura să te odihnești, să fii sigur că ai credință cu adevărat în lucrurile despre care spui că te fac să fii atât de fericit”, răspunsul meu la o astfel de întrerupere inoportună ar fi formulat în stilul unui scriitor care utilizează următoarea ilustrație. Să spunem că o persoană oarecare este condamnată pentru înaltă trădare, și vine ziua când el trebuie să fie executat. Dar în dimineața acelei zile, i se pune în mână un document; este vorba despre un act de achitare din partea regelui, pe baza unor condiții exclusive pe care acest condamnat trebuie să le accepte. Și omul le citește, iar pe măsură ce face acest lucru, fața i se înroșește, ochii i se umezesc, și într-o clipă este plin de bucurie. Ce ai crede dacă vreo persoană ar apărea să chestioneze bucuria acestui condamnat întrebându-l: „Ești sigur că accepți iertarea? Este acceptarea ta completă și în detaliu?” Nu, omul este absorbit de siguranța din gândurile sale în legătură cu ceea ce regele îi dăruiește gratuit; și aceste lucruri sigure își croiesc drumul către sufletul acestui om pentru a mărturisi asupra siguranței iertării sale.

traducere și editare Ninel Lazăr

tractatul De unde vine siguranța poate fi citit în întregime pe site-ul Ministerului Afacerilor Eterne